Dintre
legume, medicii amintesc ca fiind larg utilizate în alimentația rurală fasolea,
ceapa, usturoiul, varza și castraveții. În schimb, morcovii, pătrunjelul,
tomatele, guliile și chiar cartofii sunt legume mult mai rar întâlnite. Țăranii
români nu par a fi buni legumicultori și sunt acuzați constant că nu acordă
suficientă atenție cultivării unei grădini de legume. Doctorul C. I. Istrati
vituperează, profund nemulțumit: „sunt sate întregi în țara noastră în care
abia se găsește o ceapă în pământ” (Istrati, 1880), mai ales în Moldova. Iar în
Muntenia și în Oltenia, datele publicate de doctorul Nicolae Manolescu atestă
obiceiul de a cumpăra legumele din satele de sârbi și bulgari specializate în
legumicultură, prin troc. [...]
Dar
medicii nu se mulțumesc numai să descrie și să recomande, în mod teoretic ei
trebuie să și acționeze, așa cum va face doctorul I. C. Drăgescu, medic primar
al județului Dolj, care împreună cu prefectul județului pun la cale să
răspândească „în sate cultura legumelor și fabricarea pâinii de către români”
(Drăgescu, 1900). Demersul lor din primăvara lui 1900 este doar parțial
încununat de succes, din cauză că „în privința pităriilor nu s-a făcut nimic,
și chiar azi, în sate, tot bulgarul pune în vânzare o pâine detestabilă
(Drăgescu, 1900); totuși, în două plase ale județului, cele mai sărace,
locuitorii sunt convinși să cultive și legume, iar bulgarii sunt scoși de pe
piață.
Fragment reprodus din volumul România
Medicilor, publicat de editura Humanitas. Constantin Bărbulescu,
autorul lucrării, predă la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității
„Babeș-Bolyai“ Cluj-Napoca.