Pentru fiecare există crâmpeie de viaţă privilegiate, clipe astrale (Stefan Zweig) şi experienţe de vârf (Abraham Maslow) în care, la o răscruce a destinului, întâlnirea aleatorie sau nu cu un fapt existenţial, cursul timpului individual găseşte o albie unică spre neuitare. Aşa s-a întâmplat cu ani în urmă, când un elev în ultima clasă de liceu a găsit în biblioteca şcolii o carte preţioasă: „La cellule nerveuse“ de prof. dr. Gh. Marinescu, prima monografie completă dedicată, în limba franceză, neuro­nului. Prefaţa volumului era semnată de neurohistologul spaniol Santiago Ramón y Cajal. Motivul pentru care acesta a semnat prefaţa cărţii a fost faptul că lucrarea neurologului român dădea „apă la moară“ teoriei sale a structurii, bazate pe contiguitatea ţesutului nervos. Conform acesteia, fibrele nervoase nu se continuă unele cu altele ca într-un reticul neîntrerupt, aşa cum credea Golgi, ci se ramifică, emanate din celule de sine stătătoare, neuronii, între care, aşa cum s-a dovedit în mod fericit în anii mai aproape de noi, există contacte sui-generis, inegalabil de importantele sinapse. (…)