Gata, războiul
preţurilor a început. Viaţa medicală scria în urmă cu exact patru luni
despre costurile prea ridicate ale medicamentelor inovative şi despre
dezbaterile aprinse purtate la Bruxelles în jurul acestor preţuri. Prevedeam atunci
apariţia unui conflict deschis, stimulat de ciocnirea dintre bugetele tot mai
restrânse ale statelor şi apetitul de profit tot mai mare al companiilor
farmaceutice grăbite să-şi recupereze investiţiile în laboriosul proces de
aprobare a unui medicament nou. Ei bine, ciocnirea începe să producă scântei.
Miercuri,
într-o iniţiativă fără precedent, două dintre cele mai credibile organizaţii
europene de pacienţi, Forumul european al pacienţilor şi EURORDIS, au solicitat
oficial guvernelor UE să renunţe la refuzul persistent şi să colaboreze pentru
a stabili un sistem comun de fixare a preţurilor pentru noile medicamente
intrate pe piaţă. Cele două asociaţii au trimis scrisori fiecărui guvern UE,
inclusiv celui de la Bucureşti, solicitând „mai degrabă o abordare europeană a
pieţei decât una fragmentată la nivel naţional“. Centralizarea la nivel UE a
mecanismelor de stabilire a preţurilor va creşte puterea de negociere a
statelor cu industria farmaceutică. Am asistat în Parlamentul European la o
discuţie în care se explica concret cum ar funcţiona un astfel de mecanism.
Preţul de bază pentru o terapie nouă s-ar stabili la Bruxelles, el fiind
valabil în toate statele membre. În funcţie de un index de bogăţie al ţărilor
UE va fi stabilit ulterior gradul de subvenţionare în fiecare stat membru: dacă
pentru un medicament nou preţul negociat la nivel UE este de un euro, în funcţie
de indexul de bogăţie Germania va plăti 1,2 euro, iar România 0,75 euro pentru
acelaşi medicament.
Desigur că iniţiativa de
miercuri nu a fost întâmpinată cu simpatie de reprezentanţii industriei
farmaceutice. Dacă va fi aplicată, ea va avea darul de a pune în faţa
reprezentantului unei puternice corporaţii cu cifră de afaceri de sute de
miliarde un partener egal şi ca forţă financiară, dar mai ales ca volum de
adresabilitate. Iniţiativa menţionată propune şi stabilirea unui mecanism comun
la nivel european de evaluare a noilor medicamente. În prezent, există o reţea
europeană de evaluare a tehnologiilor medicale, dar fără niciun fel de influenţă
asupra stabilirii preţurilor la nivel naţional.
În România, propunerea
cade într-un context foarte special. În aceste zile sunt iniţiate negocierile
cost-volum pentru deja celebrele antivirale directe contra hepatitei C. Celebre
atât prin eficienţa lor terapeutică, cât şi prin preţurile astronomice la care
sunt introduse pe piaţa occidentală. Nu intru în detalii procedurale; este
suficient să spunem că, în Senatul american, comisia de finanţe a deschis o
investigaţie cu privire la nivelul acestor preţuri practicat în SUA.
Negocierile din România
pleacă de la câteva premise ciudate, unele explicabile, altele nu. Ţara noastră
este primul stat din estul Europei care introduce aceste medicamente, ceea ce,
trebuie să recunoaştem, este surprinzător în contextul reticenţei de şapte ani
a Guvernului României de a accepta să subvenţioneze noi terapii. Explicaţia
viabilă este că România reprezintă ţara UE cu cea mai mare prevalenţă a
hepatitei C şi e firesc ca autorităţile să se grăbească.
O altă
ciudăţenie, de această dată inexplicabilă, este că Agenţia Naţională a
Medicamentului a evaluat terapiile antihepatită C luând în considerare
preţurile practicate la nivel european (preţuri care variază între 50.400 de
euro şi 85.550 de euro pentru o cură de 12 săptămâni), în timp ce în proiectul
catalogului naţional al medicamentelor (Canamed), aceleaşi medicamente apar la
preţuri nu mai mari de 17.000 de euro. Drept este că preţurile din Canamed nu
devin oficiale mai devreme de 26 iunie 2015, moment la care negocierile
cost-volum, care vor stabili cel mai probabil alt preţ decât cel din Canamed,
vor fi încheiate. Cel puţin asta susţine comunicatul oficial al Casei Naţionale
de Asigurări de Sănătate.
O altă ciudăţenie este
legată chiar de CNAS, care nu pare prea dornică în a fi transparentă în
privinţa acestor negocieri desfăşurate, până la urmă, în jurul banilor publici.
În urmă cu mai bine de două săptămâni, CNAS a primit o cerere de informare
publică prin care i se solicita să precizeze cine sunt membrii comisiilor de negociere
a contractelor cost-volum în cazul terapiilor antihepatită C. Până la momentul
scrierii acestui text, CNAS nu a răspuns solicitării, deşi aceasta nu lezează
secretul negocierilor. Este dreptul asiguraţilor să ştie cine sunt oamenii care
negociază în numele lor şi preţul final care va fi stabilit.
De ce toată această
atenţie asupra noilor terapii antihepatită C? Pentru că este vorba,
într-adevăr, de medicamente foarte eficiente care trebuie să ajungă cât mai
repede la pacienţi. Dar la un preţ cât mai just, cât mai scăzut, pentru că doar
astfel va fi asigurat accesul tuturor pacienţilor cu acest diagnostic la noile
terapii, nu doar al celor deja grav bolnavi.
O sănătoasă precauţie ne
determină să punem întrebări continue autorităţilor în privinţa acestui
subiect. Pentru că aceste medicamente nu trebuie să fie cumpărate de statul
român la preţurile practicate în celelalte state UE, ci mult mai ieftin. Suntem
mai săraci şi avem mai mulţi bolnavi cu hepatită C decât ceilalţi. Dacă
Brazilia pare să fi obţinut, conform „New York Times“, un preţ de 6.750 de
euro/cură, iar Egiptul 790 de euro/cură, nu văd de ce România ar plăti zeci de
mii de euro? Mai ales că există soluţii.
Una dintre ele este
aşa-numita „licenţiere obligatorie“, prin care guvernul unei ţări permite
producerea acestor medicamente şi de către alte companii farmaceutice decât
cele care deţin exclusivitatea patentului. Posibilitatea este inclusă în acordul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi în articolul
46 din Legea 64/1991, care prevede varianta licenţierii obligatorii în situaţii
de urgenţă naţională sau „de utilizare publică, în scopuri necomerciale“.
O astfel de licenţiere obligatorie ar permite fabricilor din România să producă
medicamentele antihepatită C la preţuri mult mai mici decât cele practicate în
prezent de producătorii originalelor. Astfel de licenţe au fost deja acordate
în India, unul dintre producătorii indieni care le deţin având o fabrică şi în
România. În plus, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a deschis un mecanism de precalificare
pentru aceste medicamente, prin care se pot accelera procedurile de aprobare a
genericelor respective.
Guvernul României cunoaşte, încă din martie 2015, toate
aceste detalii. Sperăm că le va folosi în interesul pacienţilor, nu al
celorlalţi combatanţi din acest război al preţurilor. Un război european care
se poartă şi pe pământ românesc.
