„Societatea noastră omenească și românească are nevoie de oameni
cinstiți, de oameni înțelepți, modești, cumpătați, de oameni pașnici, plini de
omenie. Să nu pretindem altora să fie așa; să ne străduim noi înșine, fiecare,
în sectorul său de activitate, să fie mai bun, mai sincer, mai curat, mai
cinstit, mai omenos, mai credincios, după chipul vieții acelora pe care îi
prăznuim astăzi”, spunea într-un cuvânt de învățătură Părintele Sofian. Multe
figuri luminoase au trecut deja la cele veșnice și, cu toate că ne păstrăm
speranța că alte figuri asemenea ne vor sta în preajmă pentru călăuzire, avem
senzația că numărul lor este tot mai mic. Eu sunt aproape convins că ei există,
dar stau mai mult ascunși, se feresc, pentru că, din decembrie 1989 încoace,
care cum s-a ridicat (și era bun, onest, dornic de a ajuta și a face bine),
rapid au apărut și detractorii, în încercarea lor de a își păstra doar pentru
ei „comitetele și comițiile”.
Cum este posibil ca toată lumea să se priceapă la fotbal,
medicină și politică? Cum este posibil ca de la nivel înalt să fie îndemnați
medicii să plece din țară? Cum este posibil ca profesorii să fie desconsiderați
și să se spună că nu sunt supuși unei solicitări neuropsihice sau că este prea
multă vacanță în activitatea acestora? Cum poți să îi faci unei țări și
viitorului ei cel mai rău? Subminarea sănătății, a învățământului, a credinței,
a tradițiilor, acestea sunt metodele utilizate și înainte de război, dar și de
atunci încoace. Multe se leagă de acea perioadă pe care mulți au uitat-o. G.
Santayana spunea: „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”. Și
atunci, nu este chiar de mirare una dintre principalele lozinci din 1990: „Să
nu dezgropăm morții”. Cuvintele sunt malefic alese. Tradiția și credința
românească include cultul pentru cei trecuți la cele veșnice. Doar că lozinca
avea un cu totul alt scop, să se uite minciunile, hoțiile, crimele și să se
înceapă o viață nouă, în care, dacă se poate, călăii să poată deveni
conducători, direct sau prin urmașii lor.
Până să vedem și să analizăm cât de mult suferă noțiunea de
colegialitate, cât de puțină înțelegere i se mai acordă, observăm că există o
maladie la nivelul societății. Vindecarea acesteia este strict necesară, pentru
ca să putem să ne reîndreptăm spre ceea ce este bun pentru români și pentru
țara noastră. Îmi aminteam zilele trecute de unul dintre principalele mesaje
din decembrie 1989 și de numărul de 60.000. Câți dintre tineri (medici sau nemedici)
îi mai cunosc semnificația? Mesajul de atunci a ajuns însă în toată lumea, cu
rezonanțe ce nu au dispărut nici astăzi. Acum este iunie și puțini dintre
colegi își mai amintesc valul de plecări ce a urmat acelor evenimente. Sunt
colegi care au fost în zonele de foc atât în decembrie 1989, cât și în martie
sau în iunie 1990. Niciunul nu povestește ce a văzut și prin ce a trecut. Așa
cum nici cei care au înfundat închisorile comuniste nu au dorit să istorisească
monstruozitățile trăite. Petre Țuțea spunea că nu vrea să vorbească despre
acele timpuri din respect pentru poporul român, uitând sau trecând cu vederea
ororile comise de unii ce făceau parte din acesta. Dar trebuie să știm cum a
fost, care sunt responsabilii pentru acele grozăvii și, având în minte cele
petrecute, să avem grijă să nu se mai repete. Modul principal în care trebuie
să acționăm rezidă din citatul de mai sus: să facem bine, fiecare în parte,
acolo unde ne desfășurăm activitatea.
Am citit de curând un articol în care se spunea că în zilele
precedente au fost organizate mai multe întâlniri ale absolvenților facultății
de medicină și că foarte mulți dintre aceștia au părăsit deja țara. Cred că
acolo se scria „cei mai mulți”. Nu este chiar așa, din fericire. Și generația
noastră a avut această întrunire de curând. Din păcate, erorile care pot să
apară din cauza sistemelor de comunicare electronice au făcut ca eu să aflu de
existența acestui eveniment foarte târziu. Având în minte acest exemplu recent,
aș atrage atenția colegilor și viitorilor colegi cu privire la aceste riscuri
de comunicare. Atunci când transmiți un mesaj prin email sau pe o altă cale
asemănătoare, nu ai certitudinea că mesajul ajunge la destinație. Abia atunci
când destinatarul îți confirmă primirea este sigur că a fost văzut. Trăim
într-o lume în care suntem nevoiți să comunicăm prin diferite tehnici. Cea mai
bună rămâne comunicarea directă, doar că timpul este adesea insuficient pentru
aceasta. Întrunirea de sâmbătă, din amfiteatrul numit astăzi „George Emil
Palade”, mi-a produs mai multe amintiri. M-am bucurat să văd mulți dintre
colegii de grupă din anul întâi și o bună parte dintre colegii din anii
patru-șase. M-am necăjit să văd că o parte din colegi nu au ajuns nici de
această dată. M-am îndurerat să aflu că și alți colegi nu mai sunt printre noi
(mai mulți decât cei trecuți la cele veșnice până în urmă cu cinci ani). Timpul
își pune amprenta. M-am bucurat să văd că prof. dr. Leonida Gherasim ne-a
vorbit și de această dată și că trei dintre foștii profesori au rostit cuvinte
frumoase în deschiderea evenimentului. Mi-am adus aminte că, în anul șase
fiind, Cristi avea întotdeauna la el o carte americană de medicină, de regulă
legată de materia care se preda. Avea o ureche îndreptată către curs, dar ochii
și mintea lecturau textul corespunzător scris în anglosaxonă. El știa deja că
dorește să practice medicina peste mări și țări și se pregătea în acest scop în
cât mai multe dintre momentele pe care le avea la dispoziție. Cu toate acestea,
mai ajungeam și în câte o excursie, meciurile de tenis de masă erau aproape
nelipsite din peisajul săptămânal, cățărările și vizitele în peșteri nu erau
lăsate la voia întâmplării, iar una dintre cele mai memorabile excursii a avut
loc chiar după încheierea anului șase. Mă gândesc cu oarecare necaz că, pe
atunci, nu dispuneam și noi de un apărățel, cât de mic, de filmat. Acea
excursie în nordul Moldovei la mănăstiri, sub oblăduirea familiei prof. dr. Ion
Moraru, a fost extraordinară. Atunci, în drum spre Moldova, Cristi m-a lăsat să
conduc mașina lui (Dacia 1100) și era prima mea experiență în afara
Bucureștiului. Îmi aduc aminte și că, după vreo două ceasuri, un milițian ne-a
tras pe dreapta și mi-a pus, scurt, o întrebare „de ce v-am oprit?”. Nu am
știut. Era gata-gata să îmi suspende carnetul. Colegii (prietenii) mi-au sărit
în ajutor. Văzându-ne viitori medici, până la urmă m-a iertat cu o mustrare
(verbală). Mi-a explicat și greșeala pe care o făcusem: mergeam pe banda a doua
cu toate că 400 de metri anterior era un semn care solicita să circulăm pe
prima bandă.
Sâmbătă, la câteva bănci în spate, stătea cineva care în anul
doi, în sala friguroasă de anatomie (tare friguroase mai erau; din cauza
mirosului de formol, era necesar să stăm cu geamurile deschise, dar, indiferent
de frigul de afară, caloriferele erau reci), a văzut că am la gât un lănțișor
de argint. Mi-a spus „aha, tu porți cruce la gât?” pe un ton mustrător. Nu am
uitat nici astăzi și încă regret răspunsul meu, negația. Învățasem de acasă,
încă de mici, că nu este voie să spui orice. Știam că este interzis să asculți
Europa Liberă și să discuți politică. Știam despre pușcării și despre anchete.
Regret și astăzi teama de atunci. Însă nu înțeleg teama de astăzi, pașii înapoi
pe care îi fac colegii sau viitori colegi, mai mici sau mai mari, teama de a
spune, teama de a fi corecți, teama de a proceda așa cum este bine doar pentru
că există cineva care vrea ca lucrurile să fie altfel. În decembrie 1989 și-au
dat viața peste o mie de tineri și mai puțin tineri, o diferență enormă în comparație
cu oricare alta dintre revoltele din fostul bloc comunist, pentru o Românie
altfel, mai bună pentru români. Ei, martirii noștri, au luptat împreună. Pentru
noi!
Noi, astăzi, fără a avea în față pericolele reprezentate de o
armă cu glonț sau de un tanc, ar trebui să fim împreună, colegial, pentru un
mai bine în învățământ, în sănătate, în România.
