Cartea Ăsta sunt eu! Istorii personale, a
doctorului Puiu Stoiculescu, apărută
la Editura Christiana, propune, cum se spune din titlu, un autoportret compus
cu dibăcie şi scrupulozitate după o idee mai puţin întâlnită – felul în care îţi
recompui personalitatea după cei pe care ţi-i apropii sau de care te apropii
din cei atât de mulţi cu care ne intersectăm prin viaţă. Sau, după spusa lui
Pascal: „Nu m-ai căuta, dacă deja nu m-ai fi găsit“. E ca şi cum autorul, după
ce îşi descrie, cu bucuria reîntâlnirii, prietenii, întâmplările petrecute împreună
şi transfigurate în amintiri, şi-ar îndemna cititorul: „Look at me!“. Şi aşa începe
a se contura, decupând dintr-un fel de „fiziologie a relaţiilor interumane“ un
chip, imaginea unui intelectual rafinat, cu o temeinică expertiză în domeniul
medicinii, teribil de exigent cu ceilalţi, aspirând (nemărturisit?) a fi un fel
de arbitru al unei erudiţii elegante. În prefaţă, Răzvan Codrescu, amintindu-ne
de Proust, consideră cartea un pariu cu sine, o tentativă de „recuperare a unui
timp pierdut“. Ea poate fi citită şi astfel şi, parcurgând pagină cu pagină,
putem reconstitui un timp comun sau, mai degrabă, spiritul unui timp în care
fiecare se regăseşte într-o secvenţă bine delimitată la care se simte înclinat
să reducă ceea ce îi este dat ca neîmblânzită trecere. De altfel, ce este o
istorie, fie şi personală, dacă nu tentativa de a recupera din timpul grăbit
spre uitare ceea ce rămâne spre a da seama despre tine ca profesionist, ca om?!
O trecere sub semnul unei sentinţe aproape definitive şi „irevocabile“ – „sunt
singurul meu stăpân şi servitorul conştiinţei mele“ – care sună bine, dar
ascunde multe capcane în care se poate aluneca spre fantomatice autoamăgiri. Şi
asta pentru simplul motiv că nu se lămureşte ce trebuie să înţelegem prin „stăpân“
câtă vreme ştim că ne putem lua viaţa oricând, dar nicicum nu ne-o putem da.
Viaţa e un dar pe care îl moştenim de la părinţi, iar ei de la cei dinainte. Cât
despre conştiinţă, ce putem spune când s-au scris despre ea biblioteci întregi?
Mai este şi un paradox din care nu se poate ieşi doar printr-o afirmaţie atât
de categorică. În esenţă, în acest motto constă, am spune, virtutea şi
vulnerabilitatea acestei cărţi care descrie fără să analizeze, dă verdicte
irevocabile care uneori obturează comunicarea prin selectivitate ostentativă şi
nu ştim cât de motivată. De altfel, nici autorul nu pare prea dornic de
comunicare în ambele sensuri, e indiferent la replică, închis în sinele în care
se simte bine şi blochează intrarea cu lacătele excluderii; nu-şi doreşte decât
să fie ascultat şi atât.
Cartea se deschide cu un amplu portret al
lui Daniel Danielopolu, personalitate strălucită a medicinii româneşti, o
legendă a cărei strălucire învinge trecerea anilor. Despre acest mare om de ştiinţă
şi mentor se vorbeşte cu veneraţie de toţi cei care îi datorează afirmarea şi
renumele, ei înşişi reprezentanţi de seamă ai medicinii româneşti. Autorul
afirmă că era nu doar subjugat de „magia cercetării“, ci a avut harul de a-l împărtăşi
unora din studenţii săi, între care autorul şi-a găsit un loc privilegiat,
fiindu-i medic curant până în ultimele clipe. Neîndoielnic, de la un astfel de
mentor ai beneficiul unor cunoştinţe ce rodesc bogat în timp şi cum ele sunt
depăşite de altele noi, rămâne lucrul cel mai de preţ – exerciţiul aproape
frenetic al limpezimii minţii şi extensia lui de la profesiune la întreaga viaţă
înzestrând individul cu caratele personalităţii de excepţie, iar viaţa lui cu
cele ale exemplarităţii. Afirmaţia „ceilalţi existau în măsura în care
colaborau cu el sau veneau în relaţii academice cu el“ arată cât de puternic
formatoare a fost relaţia cu o personalitate excepţională care promovează o
adevărată cultură a performanţei.
Sub
semnul axiologic al acestei culturi a performanţei se ordonează şi celelalte
„istorii personale“ urmând dictonul „Qui se ressemble s’assemble“, sau, dacă
vreţi mai lămuritor, „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti“.
Aici, interesant de observat că afecţiunile elective ale doctorului Puiu
Stoiculescu se orientează cu prioritate dincolo de profesiune, într-o logică a
complementarităţii de o necesitate absolută pentru a înţelege provocarea din
titlu. Într-o logică a afecţiunilor elective, privilegiate sunt arta plastică şi
muzica, una adresându-se văzului, „cel mai intelectual dintre simţuri“, alta
auzului prin care vine credinţa. Parcă urmărit de cine ştie ce nostalgie a paradisului,
povestirea cea mai consistentă ni-l apropie pe Alin Gheorghiu, autorul unui
„rai specific“ al cărui farmec l-au gustat şi-l gustă şi azi admiratorii săi.
Cu onestitate, medicul nu se substituie criticului de artă, asumându-şi condiţia
unui avizat iubitor de artă şi a unui prieten de nădejde, cel cu care marele
artist tăifăsuieşte, căruia i se destăinuie, cu care petrece un timp deschis
spre dăinuire. Aflăm că pictorul care şi-a asigurat un loc privilegiat în
istoria artei contemporane româneşti era un intelectual rasat (ipostază
obsedantă a autorului) cu un accentuat spirit critic pe care şi-l exprimă fără
menajamente şi fără să se gândească la posibilele „efecte colaterale“. Nu mai
puţin interesantă este „istoria“ cu alt mare artist, Marcel Chirnoagă, a cărui
personalitate este înfăţişată aproape didactic ca într-o foaie de observaţie,
riguros întocmită cu puţine elemente subiective din care se evidenţiază importanţa
pe care a avut-o întâlnirea pictorului cu medicul Puiu Stoiculescu. Cum
istoriile sunt „personale“, autorul accentuează până într-atât valoarea proprie
pentru cei pe care i-a întâlnit în orele astrale ale vieţii sale încât, printre
dimensiunile unei personalităţi accentuate, transpare un egocentrism la limita
unei necesare încrederi în sine.
Secvenţa
intitulată „Muzicale“ familiarizează cititorul cu preferinţele autorului într-un
registru special pe care mai că l-am adopta dacă nu ar fi infuzat de tonul
celui care, dorindu-se „propriu stăpân“ tinde să-şi impună, aproape
dictatorial, părerile, amendând suveran ceea ce nu se înscrie în algoritmul opţiunilor
sale axiologice. Impresionant cu deosebire este portretul Anei Magdalena Bach,
personalitate care se bucură de întreaga simpatie (deplin explicabilă şi
justificabilă) a autorului ce permite să întrevedem, dincolo de briciul lucidităţii,
o afectivitate discret filtrată prin rigoarea cvasiştiinţifică a
observatorului. Aşa fiind, ne-am fi aşteptat ca pe primul loc al opţiunilor
melomanului Puiu Stoiculescu să fie Bach. Nu, preferat este Mozart ca o mărturisire
indirectă a unei interiorităţi care se încăpăţânează să ia alte înfăţişări exterioare.
Ni se dau şi recomandări: „Dacă vrei să-ţi meargă bine toată ziua, dimineaţa când
te scoli, pune-ţi finalul Concertului pentru flaut, harpă şi orchestră în do
major, KV299 de Mozart. Va fi cea mai bună cafea.“ Şi dacă ai alte preferinţe?
Rişti să fii acoperit de umbra unor judecăţi nu prea prietenoase, aşa încât eşti
tentat să nu le mărturiseşti, păstrând un spaţiu de carantină estetică pentru
a-ţi păstra bucuria de a prefera la cafea, fie şi doar într-o zi, un alt
compozitor, Albinoni să zicem.
În
perimetrul generos al literaturii subiective, cartea include şi o serie de „gânduri“
şi însemnări a căror unitate se rotunjeşte impresionist în jurul unei idei
directoare – „În justificarea timpului pierdut“, „Miniaturi“ şi „Personale“. La
o primă vedere, unele par a se repeta, dar privite cu atenţie şi încadrate în
context, ele denotă şi un simţ al nuanţelor ce au un anumit farmec după care
autorul pare a se ascunde, paradoxal, punându-şi mai bine în lumină aspecte
discrete ale personalităţii sale. Atrage atenţia ideea de „justificare“ a
timpului pierdut. De ce „justificare“ şi în faţa cui nu aflăm decât dacă ne-am
aventura în conjecturi riscante. Impresia este a unei lumi construite pe
certitudini proprii atât de consolidate încât nu mai este loc pentru nimeni, cu
excepţia celor care deţin arta de fi agreat de medicul-scriitor într-o sarabandă
a opţiunilor a căror rigoare tinde spre intoleranţă. Între atâtea lumi
posibile, lumea medicului Puiu Stoiculescu este una a lucidităţii protectoare împotriva
a tot ce ar putea să-i tulbure un echilibru dobândit în ceasuri lungi de studiu
şi meditaţie. În faţa ei, încerci ceea ce Rudolf Steiner a numit „l’esprit de
révérence“.
