Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

50 de ani mai târziu

Viața Medicală
Prof. dr. Peter MANU vineri, 28 august 2020

Mă hotărâsem să încerc la Medicină cu un an și ceva înainte, când citisem, pe nerăsuflate, cele trei volume ale „Familiei Thibault”, iar de meditații pentru admitere nu putea fi în niciun fel vorba.

În 1964, în apartamentul cu patru camere și hol locuiam împreună cu părinţii, bunicii, o mătușă nemăritată, sora mea și o colegă de-a ei de la Politehnică în gazdă, și fratele meu.

Eu dormeam în hol, pe un divan, iar fratele meu pe o canapea îngustă în camera bunicilor. Învăţam la masa din bucătărie, mai ales noaptea. Dar în acea vară era zgomot tot timpul; ferestrele se deschideau către șantierul construcţiei noului corp de clădire al hotelului Athénée Palace.

Tata fusese exclus din partid în 1958. Un prieten pe care îl cunoscuse în închisoare, la Caransebeș, în 1940, și care împărţise cu el pâinea cu rumeguș, cioburi de sticlă și coji de cartofi din lagărul de la Vapniarka, îi dăduse să citească un text oarecum critic. L-a citit și l-a înapoiat imediat, fără să comenteze și fără să raporteze cui trebuie.

A fost exclus din învăţământ (era conferenţiar la Institutul de Studii Economice) și i s-a dat un post de ajutor de contabil. Mama a început să coasă la mașina ei de cusut Singer, cumpărată înainte de război, rochiile surorilor mele și cămăși pentru bărbaţii familiei.

Admiterea

Așa că despre meditaţii pentru admiterea la Medicină nu putea fi, în niciun fel, vorba. Mă hotărâsem să încerc la Medicină cu un an și ceva înainte, când citisem, pe nerăsuflate, cele trei volume mari ale „Familiei Thibault” a lui Roger Martin du Gard, publicate în 1962 la Editura pentru Literatură Universală.

Antoine Thibault, un pediatru idealist și romantic, îmi devenise (a și rămas, de fapt) un prieten și mentor. Eram în clasa a X-a, penultima, și am mers de câteva ori la lecţiile de anatomie organizate pentru elevi în Amfiteatrul Mare al Facultăţii.

Amfiteatrul UMFCD

Sala era plină; la podium era Raoul Robacki, în halat, înalt, cu părul alb și ochelari cu ramă aurie, care explica planșe mari, colorate viu. N-am înţeles mare lucru, nu-l puteam urmări și am renunţat fără să regret.

Din cât am vorbit cu cei din jurul meu, păreau convinși că fără lecţii particulare, cu asistenţi ai Catedrei de anatomie, și fără a studia cu ei cel puţin o anume carte a lui Viorel Ranga, șansele de a reuși la
admitere erau nule.

După bacalaureat (îi spunea încă „examen de maturitate”), la sfârșitul lui iunie am trecut pe la Facultate ca să iau lista cărţilor pentru examenul de admitere. Erau trei manuale: cel de anatomie și fiziologie din clasa a X-a și cele de biologie și chimie din clasa a XI-a.

Îmi amintesc clar cum îmi spuneam că singura șansă este să memorez, pentru examen, fiecare cuvânt din aceste trei cărţi, pe care le știam deja bine, doar luasem premiu în fiecare dintre acei ani.

Programul

În apartament nu puteam învăţa. Așa că, în fiecare dimineaţă, timp de zece săptămâni, am mers pe jos până în parcul Herăstrău și am citit metodic, fără să scriu sau să subliniez vreun rând.

La prânz, mâncam sandvișul din pâine intermediară, parizer și muștar. Când se întuneca, din ce în ce mai devreme, mergeam înapoi 45 de minute spre casă. În fiecare zi.

Eram liniștit. Cam după o lună și câte două lecturi consecutive puteam deja aduce în faţa ochilor aproape fiecare pagină a manualelor. Îmi spuneam că, formal sau legal, nu puteam primi notă
proastă dacă voi reproduce în totalitate textul din manual.

Mai mult, împlinisem de curând 17 ani și încă nu fusesem chemat la recrutare. Eram așadar ferit de spaima încorporării pentru serviciul militar la trupă, obligatorie pentru cei ce nu reușiseră să intre la
facultate.

Examenul mi s-a părut ușor. Din nu știu ce motiv, în minte îmi tot suna menuetul lui Luigi Boccherini. Nu cunoșteam pe nimeni. Singurul om pe care l-am recunoscut a fost Octav Troianescu, un ortoped, care m-a ascultat la oralul de anatomie.

Fusese (poate încă era) campion de șah al României și-i văzusem fotografia în ziarul Sportul Popular. Am intrat pe undeva la mijloc, cu media 8. Ultimul de pe listă avea 7,33.

La bibliotecă

Pe cât de mult sunt fascinat de cei care vorbesc bine, pe atât de puţin îmi place să scriu în timp ce-i ascult. De aceea nu am luat și nu am învăţat niciodată după note de curs, scrise de mine sau de alţii. Cea mai mare parte a timpului, ca student la Medicină, mi-am petrecut-o în biblioteci, în postura, de fapt, a unui autodidact.

Biblioteca UMFCD bun

Am început în primul an în biblioteca solemnă a facultăţii.
Citeam anatomia lui Rouvière și un manual șapirografiat de chimie. După solitudinea zilelor de lectură din Parcul Herăstrău, atmosfera mi se părea neprielnică.

Câteva luni mai târziu am început să citesc la Biblioteca Centrală Universitară, la doi pași de casă. Erau mai multe cărţi, dar și mulţi studenţi, scârţâit continuu de scaune și mai ales miros de praf, de axile de bărbaţi tineri, de ţigări proaste, de haine ude.

Marea transformare s-a produs doar în vara lui 1965, când am obţinut, prin intervenţia lui Cornel Lozanu, directorul Editurii Medicale, acces la Biblioteca Academiei. Acolo am trăit mulţi ani, în fiecare zi, între 4 și 8 ore, întotdeauna la numărul 7 din sala mare de lectură.

Sala avea trei rânduri de mese cu două locuri, iar numărul 7 era lângă ferestrele mari, cu privire la parc. Lumina venea dinspre stânga, cum era mai bine. Pe partea opusă a sălii erau rafturi cu enciclopedii, atlase, ziare și reviste de peste tot în lume.

Era liniște, oamenii erau curtenitori și bine bărbieriţi, de o anumită vârstă. Se puteau comanda câte trei cărţi deodată; în cazul meu, un tratat sau două, întotdeauna în franceză, și un roman sau o carte de poezie. Iar de la reviste, L’Express, Paris Match, Le Nouvel Observateur.

În laborator

Când am terminat anul întâi, m-au chemat la decanat. Mi s-a dat un pachet de cărţi și am aflat astfel că fusesem printre primii. Dar din tot acel an îmi aduc aminte numai de cursul profesorului Ilie Riga.

Elev al lui Rainer, cu o barbă cenușie tăiată drept, cu halat, bonetă și șorţ, mi-a rămas în minte pentru totdeauna ca un model de precizie, de agilitate intelectuală, de enciclopedism.

Îmi plăceau nespus corelaţiile dintre anatomia topografică și cazuistica chirurgicală, dar și mai mult ce aflam despre natura corpului uman, despre strănut ca omolog funcţional al ejaculării sau motivul pentru care beduinii se așezau pe pietrele cât se poate de reci din deșert.

Din anul al doilea, numărul celor care mi-au rămas în memorie a crescut mult: Simion Oeriu, la biochimie, cu poveștile despre descoperirea vitaminelor (singurul care mi-a dat nota 10 „cu distincţie”); Ilie Diculescu, prin cele șapte cursuri de introducere în histologie, primul om de la care am aflat despre George Emil Palade și descoperirile lui epocale; dar mai ales Ion Mesrobeanu, profesorul de microbiologie.

Înalt („well-nourished and well-developed”, cum spunem aici, în Statele Unite), cu o distincţie care părea înnăscută, nu căpătată, cu trăsături care mi-aduceau aminte de fotografiile lui André Malraux.

Microbiologia, în cursurile lui Mesrobeanu, era de fapt istoria bacteriologiei, adică în mare parte Franţa lui Ion Cantacuzino la Institutul Pasteur de la începutul acelui secol. Mă ducea înapoi, de fiecare dată, la „Familia Thibault”.

Așa am ajuns să lucrez în laboratoarele catedrei de microbiologie. Aveam un model experimental în minte, în care aș fi dorit să văd în ce măsură configuraţia racemică a aminoacizilor influenţa transformarea neoplazică.

laborator

Citisem că isoniazida ar avea acest efect și m-am gândit să o folosesc în culturi de celule maligne. Am învăţat tehnica culturilor de celule de la Domnica Drăghici și am reușit, cu sprijinul material al lui
Nicolae Cajal și Tiberiu Eremia, să produc mitoze interpretabile în linia de celule KB (carcinom bucal).

Numărul de cromozomi părea bimodal (46 și 58-60), sugerând un proces de transformare. Dar când am adăugat soluţia de isoniazidă, nu am mai reușit să produc mitoze, probabil din cauza aditivilor din preparatul farmaceutic sau efectului toxic al substanţei în concentraţie nepotrivită. Mai târziu, culturile au început să fie infectate cu un fel de ciuperci. Am tot încercat, aproape un an, fără succes.

În clinică

În clinică am ajuns în anul al treilea, la Colţea, unde Constantin Păunescu preda Semiologia Medicală. Un curs anacronic, o persoană cât se poate de opusă carismaticului Mesrobeanu.

În salon, ne înghesuiam să facem percuţii și auscultaţii, sub îndrumarea binevoitoare a lui Mircea Cruţescu. Erau, până la urmă, exerciţii descarnate, pentru că nu ni se spunea aproape nimic despre suferinţa care-l adusese pe bolnav în spital.

Din tot anul am rămas numai cu amintirea marelui dascăl Krikor Pambuccian, care a reușit să-mi facă vie anatomia patologică. Un om remarcabil: calm, organizat, cu o retorică bine structurată, pe care aveam să o mai întâlnesc numai în ultimul an, la Victor Ciobanu.

Anul IV a început mai devreme cu o lună. Eram extern, primeam 200 de lei pe lună. În primul semestru am „făcut” chirurgie, la Spitalul Brâncovenesc.

Mi-aduc aminte numai de lungile ore în care priveam prin sticlă operaţiile complicate de cancer colorectal ale profesorului Mandache, fără să văd și să înţeleg de fapt ce se întâmpla. Și ore lungi în sală, ţinând depărtătorul sub ficat și încercând câteva noduri la închiderea abdomenului.

Și totuși, o scurtă conversaţie cu Mihai Gilorteanu, chirurg și anatomist, mi-a schimbat într-un fel viaţa, când mi-a spus că în fiecare seară, în liniște, cel puţin o oră, citea reviste medicale. Și așa am și făcut, de atunci până astăzi.

La Caritas

În iarna lui 1968 am ajuns în Clinica Medicală de la Caritas, unde aveam să rămân atât în acel semestru, cât și în următorul, din anul V. Am fost repartizat, singur la un salon cu șase paturi, unui tânăr asistent.

Traian Caroli era un bărbat atractiv, blond, prietenos. Era prins cu alte treburi, fiind medicul-șef al raionului, așa că pleca repede după vizită și mă lăsa să mă ocup de bolnavi.

În prima zi, m-a întrebat dacă văzusem bolnavi cu emfizem vicariant. I-am răspuns că nu și a-nceput prin a-mi explica ce este un vicar – nu știam. Bolnavii lui Caroli nu erau cazuri grave, erau multe pneumonii și insuficienţe cardiace care progresau bine.

Am simţit repede cât de bine era să ai timp să fii lângă pacienţi și să-i poţi vindeca ori ameliora. Pe același etaj lucra și Costin Carp, șef de lucrări. Cu timpul, am început să ajut în saloanele lui, îngrijind bolnavi cu infarct miocardic acut, de multe ori complicat cu edem pulmonar, șoc cardiogen sau aritmii ventriculare.

Nu îmi aduc aminte dacă acest episod era înainte sau după stagiul său de un an în Statele Unite, dar Costin Carp avea o manieră anglo-saxonă extrem de lucidă, cu decizii justificate și explicabile.

Despre restul timpului am puţine amintiri: cursurile magnifice ale lui Panait Sîrbu la Giulești și miracolul celor zece nașteri pe care le-am asistat; lecţiile moderne, fără incursiuni inutile în mecanisme, de medicină în ambulator ale lui Victor Ciobanu și dimineţile de instrucţie, emoţie și căldură din cabinetul de consultaţii al Mariei Muhle; o întâlnire de câteva minute cu Constantin Anastasatu, care mi-a permis să cercetez arhiva cazurilor de cancer bronhopulmonar la bolnavii trataţi cu isoniazidă pentru tuberculoză, o prelungire a preocupărilor mele din laborator, din care mi-am făcut teza de diplomă.

studenti

Epilog

În octombrie 1970 am absolvit facultatea și am devenit intern, apoi secundar prin concurs. Am lucrat un an ca medic specialist în ţară, până la sfârșitul lui 1976, când am plecat la Paris, unde am lucrat la spitalul Tenon.

În 1977 am ajuns la New York și am fost din nou intern (un an) și rezident de medicină internă (doi ani). Din 1980 practic medicina internă ca asistent la Upstate Medical College în Syracuse, profesor asociat la University of Connecticut, și apoi profesor la Albert Einstein College of Medicine și Hofstra University.

peter manu 2020

După 50 de ani, pot spune că traiectoria mea ca student la Medicina din București nu m-a făcut medic. Am devenit ce sunt mult mai târziu, cu siguranţă după cei zece ani de pregătire post-universitară în România, Franţa și Statele Unite.

Am rămas însă cu amintirea unui număr, se vede, uimitor de mic, de oameni buni care m-au influenţat.

Și, mai ales, am înţeles, în anii clinici ai studenţiei de la București, cât de puţine, cât de clare și cât de grele sunt întrebările bolnavilor pe care i-am îngrijit în toată această jumătate de secol: „What’s wrong with me?”, „What can you do about it?” („Ce e în neregulă cu mine?”, „Ce puteţi face în legătură cu asta?”).

Etichete: examen medicina medici umf carol davila biblioteca laborator microbiologie panait sirbu Caritas Krikor Pambuccian


Abonament VM 600x600-01 v3b

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Până la 31 decembrie 2020, ai reducere la prețul abonamentului pe 12 luni și ceva în plus:
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.