„Mamă, ce-a fost pe cardio…“ În curtea din spatele
Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti aşteaptă tinerii medici. Deşi nu toţi
sunt chiar atât de tineri. Au loc repartiţiile pentru rezidenţiat. Este ora 12,
o fată blondă iese din spital cu un aer victorios şi îmbrăţişează un bărbat
care pare să-i fie tată – după ani, dar mai ales după mândria care i se citeşte
pe chip. Îmi spune că a luat chirurgie cardiovasculară şi bucuria din ochii ei
se mai estompează atunci când o întreb dacă asta şi-a dorit. „Aş fi vrut
chirurgie plastică, dar s-a terminat fix în faţa mea.“
Buzele i se strâng uşor. „Îmi pare rău“, îi
spun eu, „dar este o realizare, felicitări…“ Aflu că anul acesta a fost bătălie
mare pe cardiologie şi endocrinologie – locurile
pe cardio s-au terminat într-o oră şi jumătate, pe la poziţia 90, în comparaţie
cu anul trecut, când au „ajuns“ până pe la 300. Mai sunt posturi de cardiologi, dar tinerii nu se bat pe ele. Aparent,
posturile îţi oferă avantajul că îţi permit angajarea automată în spitalul
respectiv, pe o durată de cel puţin cinci ani, după terminarea rezidenţiatului.
Numai că aceste posturi sunt disponibile de obicei în spitale aflate la distanţă
de centrele universitare, iar acest lucru va schimba viaţa medicilor după
terminarea rezidenţiatului în centrul universitar.
Cum devii medic în
alte ţări
Admiterea la o facultate de medicină se face
altfel la facultăţile din Europa. În Franţa
se aplică faimosul numerus clausus,
un număr fix de studenţi care pot termina facultatea de medicină. Şi asta, după
ce absolventul de bacalaureat francez depune un dosar pe care facultatea îl
analizează, iar din cele 50.000 de dosare admise anual în primul an de facultate,
vor mai râmâne mai puţin de 10.000 la finalul anului, în urma unui examen. După
cei şase ani de facultate, plătiţi cu aproximativ 10.000 de franci anual,
francezii dau aşa-numitele Epreuves
classantes nationales (ECN): echivalentul examenului de rezidenţiat.
Acestea se desfăşoară pe parcursul a trei zile în care sunt testate abilităţile
din toate domeniile parcurse în cei şase ani, prin cazuri clinice, urmând ca
studentul să-şi aleagă specialitatea şi locul în centrul universitar în care va
efectua internatul, în funcţie de dorinţă şi de punctajul obţinut. La sfârşitul
celor minimum patru ani de internat, în funcţie de specialitate, internii susţin
un memoriu – un fel de lucrare de diplomă – şi abia apoi primesc titlul de
medic.
În Marea
Britanie există mai multe tipuri de şcoli de medicină, fiecare cu propriile
criterii de admitere, unele cu probă de aptitudini clinice. Nu se dă un examen
de admitere în aceste şcoli, dar contează mult dosarul pe care îl depune
aplicantul, experienţa lui ca voluntar sau ca angajat în domeniul spitalicesc şi,
nu în ultimul rând, interviul – întrebarea cea mai importantă fiind „De ce doreşti
să devii medic?“. Pentru absolvenţii de licee fără profil real, şcolile de
medicină pun la dispoziţie un an pregătitor în materii precum chimie şi fizică.
În Statele
Unite ale Americii tinerii care doresc să devină medici trebuie să urmeze
cursurile de pregătire pre-med cu durată de patru ani, urmate de patru ani de
facultate de medicină propriu-zisă, toate plătite. Admiterea se face pe bază de
dosar, de interviu şi de examen tip grilă: Medical College Admission Test
(MCAT). La finalul celor patru ani de facultate studentul dă un examen –
echivalentul rezidenţiatului – care face trecerea spre trei-cinci ani de
internat şi aproximativ patru ani de rezidenţiat.
Lângă amfiteatrul repartiţiei, holul este
plin. Un mic zumzet pluteşte pe deasupra tuturor şi vocilor mai sonore li se răspunde
cu „şşşş“. Difuzorul anunţă la intervale regulate „Domnul doctor… a ales loc pe specialitatea…“ şi figuri
concentrate se apleacă atunci peste hârtii cu liste – specialităţi, locuri,
posturi. Voi revedea câţiva tineri la sfârşitul zilei, pe aceleaşi hol, cu
listele mai pline de semne albastre. Majoritatea sunt tonici şi relaxaţi, dar părinţii
se trădează mai uşor: strălucesc de fericire sau aşteaptă, şi traseul grijilor şi-al
legăturilor de sânge se ţese nevăzut. Tot pe înserat, cea mai energică mamă
vorbeşte la telefon: „Nu vrea pediatrie şi pediatrie ar mai fi, dar a zis că nu
vrea la boraci!“
Nişat şi bun pentru privat
Gabi are 27 de ani şi este rezident pe
Urologie. A venit aici „pentru susţinere“ după ce, în urmă cu un an, a ales ce şi-a
dorit: o specialitate chirurgicală nişată, pe care să o poată practica şi în
privat. S-a interesat înainte de examen cum stau lucrurile, chiar dacă în
facultate a luat contact cu urologia pentru numai două săptămâni. În primele şase
luni de rezidenţiat a făcut chirurgie generală şi i-a plăcut atât de mult, încât
s-a gândit ca şi-ar dori să o practice pentru totdeauna. A realizat însă că ar
pierde fix cele două avantaje vizate din start, plus că activitatea de rezident
într-un spital mare din Bucureşti îi consumă atât de mult timpul, încât nu ar
mai avea când să se pregătească pentru un nou examen. Prietenul lui, Mihai, dă
examenul pentru a doua oară, după un an de reumatologie. A optat pentru
anatomie patologică, o alegere de care nu este foarte sigur: „dar măcar nu este
pe clinic“. Şi asta pentru că şi-a dat seama, spune el, că
lucrul cu pacienţii
nu este punctul lui forte. Din una în alta, ajungem să vorbim despre schimbările
din programul de rezidenţiat şi despre ideea autorităţilor că trunchiul comun
ar ajuta rezidentul să îşi aleagă, în cunoştinţă de cauză, viitoarea
specialitate. „Dacă nu ţi-ai dat seama în şase ani de facultate, ce să-ţi mai
dai seama în doi ani?“, se întreabă Mihai. Situaţia despre care vorbeşte Mihai
i se aplică şi lui, cel care a schimbat macazul după un an de clinic.
Câţiva paşi mai încolo, o tânără stă cu
maxilarele încleştate: e dezamăgită, ar vrea ceva pe chirurgie, dar nu va
prinde nici de această dată. Are „30 şi“ de ani, este rezident pe medicină de
familie şi a avut parte de gărzi grele, în care „faci pe tine de frică“ pentru
că nu-ţi vine să-i deranjezi pe medici şi să-i trezeşti. Descurcă-te cu
pacientul care atacă o asistentă şi nu ţi-a spus nimeni că omul e în sevraj
alcoolic. „Se spune că meseria se fură. Nu se fură, frate, nu ai cum, dacă nu e
dispus cineva să îţi arate şi dacă primeşti de făcut doar foi de evoluţie şi
foi de externare. Eu nu generalizez, eu vorbesc despre experienţa mea acum.
Şi mi s-a spus clar: ce să-ţi fac, dacă nu cunoşti şi tu pe cineva?! Apoi, este
şi o chestiune de etică, ar trebui să refuzi să tratezi un pacient dacă nu ai
cu ce să îl tratezi, pentru că nu este responsabilitatea ta acest lucru, ci a
managerului.“
Are mulţi colegi care nu au prins ce au vrut:
unii au mai încercat, unii au plecat, alţii au rămas. Îmi spune că medicii
preferă posturile dintr-un centru universitar sau din apropiere, pentru cazuistică,
pentru cercetare, pentru firmele de medicamente care sunt mai interesate de
aceste centre.
Vocaţie şi risipă
De ce ar trebui să ştie un tânăr absolvent de
medicină ce specialitate i se potriveşte, într-un sistem educaţional care nu
valorifică potenţialul fiecărui individ pe care îl pregăteşte? În învăţământul
finlandez, fiecare copil este considerat important şi este ajutat să evolueze
cu propriile atuuri; până în clasa a X-a nu dă teste şi nu primeşte note,
accentul fiind mutat de pe ideea de competiţie, pe cea de individ. Nu doar că
suntem departe de această viziune, dar cel mai recent raport PISA privind pregătirea
elevilor din ţările lumii (Programul pentru Evaluarea Internaţională a Elevilor
pentru 2012) plasează România pe ultimul loc la capitolul motivaţie pentru a învăţa.
Pe diagrama PISA, România arată, la propriu, ca o pasăre rătăcită de stol.
Desigur, vorbim despre nobleţea meseriei de medic, despre vocaţie (care mai
există sau nu), despre selecţia naturală şi despre faptul că trebuie să te
descurci şi nu să aştepţi să ţi se dea – toate acestea sunt aserţiuni valabile.
Dar toate sunt subiecte care mută accentul discuţiei de la ce ar trebui să stea
în centrul ei: pacientul.
Referindu-se la pregătirea rezidenţilor pe
chirurgie în România, profesorul Eugen Târcoveanu, de la UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi,
spunea într-o conferinţă că examenul de
admitere la rezidenţiat selectează mulţi candidaţi fără aptitudini, fără vocaţie,
fără interes pentru specialitate. Sistemul de întrebări cu răspunsuri
multiple pune accentul pe memorarea automată a răspunsurilor. În plus, pregătirea
în timpul rezidenţiatului este formală, cu un număr prea mare de rezidenţi,
unii ajunşi în sistem prin echivalări necompetiţionale. Nu în ultimul rând,
tinerii sunt lipsiţi de motivaţie, iar aici intră componenta financiară. Dar şi
faptul că medicii nu îşi pot face meseria în condiţii de normalitate. „În
final, după eforturi de formare costisitoare, tânărul specialist pleacă din ţară
pentru a-şi oferi competenţa în diverse spitale din Uniunea Europeană“, spunea
prof. dr. Târcoveanu.
O analiză publicată de dr. Dan Pereţianu în
„Viaţa medicală“ arată că România este
pe primul loc între ţările OECD la producţia de medici. 7.500 de studenţi
au absolvit facultăţi de medicină în 2011 în România, adică de şapte ori mai
mulţi decât în Franţa, de cinci ori mai mulţi decât în SUA şi de patru ori mai
mulţi decât în Olanda. În 2017, vor absolvi Medicina 6.200 de tineri. România
este o ţară exportatoare de medici, concluzionează dr. Pereţianu şi, mai mult,
facultăţile de medicină consumă resurse importante de la buget pentru toţi
medicii care pleacă sau care aleg să nu mai practice medicina.
„Rezidenţiatul este un paşaport spre cariera
de medic, numai că puţini rezidenţi ajung la finalul rezidenţiatului să şi
intre în sistem. Mulţi se pierd pe drum sau pleacă în afară. Suntem foarte puţini
tineri în sistem. Practic, statul investeşte ani de zile în rezidenţi şi apoi îi
lasă să plece. Definitiv“, îmi spune şi Andra Leahu, medic rezident anul III
spre IV pe anestezie şi terapie intensivă.
Socoteala de la examen
Din 2007, examenul la rezidenţiat se dă pe
locuri şi pe posturi şi, de anul trecut, şi descentralizat, cu subiecte, locuri
şi posturi separate pentru fiecare centru universitar care organizează
concursul. Medicii care aleg un post sunt obligaţi, prin contract, ca timp de
cinci ani după terminarea rezidenţiatului să lucreze în spitalul care oferă
postul, chiar dacă, de multe ori, asta presupune o deplasare de sute de
kilometri. Este cazul Andrei, 31 de ani, promoţia 2007, medic rezident pe ATI
care lucrează într-o secţie de chirurgie cardiacă. „Nici nu am ştiut în ce mă
bag. Sincer, m-au atras postul şi nişte comentarii de pe forumuri care spuneau
că este o meserie uşoară şi cu sporuri la salariu. Dar este una dintre cele mai
grele specialităţi, cu foarte mare responsabilitate. Şi îţi intră în sânge“.
Legislaţie pentru
schimbarea specialităţii
Legislaţia românească este flexibilă în ceea
ce priveşte participarea la examenul de rezidenţiat – un medic poate să dea
examenul în fiecare an în care este medic rezident şi, deci, să se mute pe o
altă specialitate, dacă îi permite punctajul. După ce a devenit medic
specialist poate alege să facă o a doua specialitate, iar pentru acest lucru
are două variante: pe de o parte, să dea examenul de rezidenţiat, iar în acest
caz primeşte salariul de medic, dar şi plăteşte statului o taxă anuală, între
6.450 şi 8.600 de lei, iar pe de altă parte, poate renunţa la examen, caz în
care plăteşte taxa şi nu mai primeşte salariu. Stagiile care se suprapun se pot
echivala.
Andra şi-a dorit iniţial neurologie sau
endocrinologie, dar pentru că n-a avut punctaj suficient, s-a orientat spre
medicină de familie, cu gândul că mai încearcă la anul. „Pe atunci examenul de
rezidenţiat era mai greu decât acum şi m-am gândit că ori fac medicină de
familie până la urmă, ori am timp să mai învăţ, fiind un rezidenţiat mai puţin
solicitant.“ Ca ea au gândit mulţi alţii. Andra este din Constanţa şi a
terminat Facultatea de Medicină la UMF Ovidius. După doi ani şi jumătate de
medicină de familie, temându-se de perspectiva praxisului, a ales la examen un
post de medic anestezist la Spitalul Clinic Judeţean Constanţa, cu centru pregătitor
Bucureştiul, la Institutul „C. C. Iliescu“. Aşa că s-a mutat în Capitală pentru
următorii cinci ani de rezidenţiat. Iar oraşul i-a schimbat viaţa. La doi ani
după schimbarea de mediu, Andra s-a căsătorit cu un chirurg generalist bucureştean
care nu a greşit nicio grilă la examen. Nu, nu îi surâde ideea întoarcerii la
malul mării. „M-am obişnuit cu Bucureştiul, aici ai deschiderea de Capitală, îţi
creşti pretenţiile. Plus că eu sunt învăţată cu anumite standarde în ATI şi nu ştiu
dacă spitalul din Constanţa mi le poate oferi.“ Anul trecut, Andra a mai dat o
dată examenul de rezidenţiat, în speranţa că va prinde un post pe ATI în Bucureşti
sau în apropiere. Anul acesta s-a abţinut, realizează că nu se poate compara cu
un student care a învăţat un an, plus că diferă curricula pentru examen de ceea
ce face ea pe ATI.
„Ca nişte şobolani care aleargă, aleargă mereu…“
Când
era mai mică voia să dea la Arte. Între timp „s-a dus şi uleiul“, şevaletul
cumpărat de soţ stă neatins, din lipsă de timp. Andra face 12 gărzi pe lună,
din care aproape că-şi dublează salariul de rezident. Da, s-a gândit să plece
din ţară pentru salariu, dar şi pentru partea socială, pentru că medicii au început
să fie atacaţi în România. Deocamdată, şi-a depus CV-ul la un spital din Bucureşti
cunoscut pentru lipsa de personal. Şi totuşi, posturile nu par a fi accesibile.
Cei de acolo nu se grăbesc să mişte lucrurile mai mult decât la nivel
declarativ. Referitor la alegerea pentru viitoarea carieră, crede că mai ales
pentru cei care aleg chirurgia ar trebui să se organizeze stagii de practică înainte
de examen, în timpul facultăţii sau după absolvire: „intră aici în plagă, ia
vezi, poţi să ţii pensa?“. Şi în ATI ai nevoie de manualitate pentru toate
manevrele invazive pe care le presupune specializarea. De altfel, unele şcoli
medicale din Vest includ probe practice şi în testele de admitere la facultate,
nu doar în cele de la finalul studenţiei.
Ce
le-ar spune tinerilor care se pregătesc pentru examenul de rezidenţiat?
„Trebuie să fii bine pregătit, să fii echilibrat şi să ştii să şi pierzi.
Contează şi antrenamentul la completarea grilelor. Mai contează şi norocul. Şi
este bine să ai mai multe opţiuni în cap, nu o dragoste unică. Am avut o colegă
care s-a sinucis pentru că nu a prins gineco. Au fost oameni care anii trecuţi,
când se dădea examenul centralizat, se trezeau în faţa comisiei că nu mai erau
locuri pe ce voiau ei şi îşi sunau cunoscuţii: «Ce să iau?» Unii iau orice ca să
nu rămână pe dinafară, unii nu mai iau nimic. De multe ori pleci de acolo cu gândul
«Dau şi la anul». Parcă suntem nişte şobolani care aleargă, aleargă mereu…“,
spune Andra zâmbind.
Grila pune capac
entuziasmului
Pe
lângă marea cerere pentru cardiologie şi endocrinologie în 2013, şi
dermatologia şi oftalmologia s-au dat printre primele. „A fost o generaţie de
extremişti. În alţi ani s-a ales mai variat, dar lumea se orientează tot mai mult spre specialităţi care îţi asigură
independenţa de spital.“ Vorbesc cu Corina Stanciu, rezident anul I, care şi-a
ales oncologia, un domeniu provocator, pentru că cel mai mare duşman al ei ar
fi să se plafoneze. Până în ultima săptămână ar fi vrut anatomie patologică,
pentru că ţinea mai mult de cercetare, dar se simte pregătită să fie un manager
al pacientului şi suficient de puternică să facă faţă solicitării psihologice.
Nu crede că va putea practica în privat, fiind vorba de tratamente
costisitoare, dar nu o sperie acest lucru. Îmi mai spune că recent a participat
la prima conferinţă despre sănătatea femeii şi „dacă este nevoie să repetăm de
1.000 de ori ca să se conştientizeze importanţa prevenţiei, o vom face. Şi este
important ca aceste mesaje să fie transmise de profesionişti“. Corina are 24 de
ani şi nu e doar entuziastă, ci şi informată. A fost plecată cu burse Erasmus în
afara ţării, unde a văzut şi sisteme mai bune, şi mai puţin bune decât al
nostru. Îmi spune că în Franţa, organizaţia umanitară „Medicins du Monde“ merge
pe medicina socială, nu se uită la ce asigurare ai plătit, medicii lor îţi fac
toate analizele necesare. A urmat un stagiu pe dermato-oncologie la Budapesta şi
a văzut cum pacienţii stau la cozi în spitalele de stat pentru că au încredere în
profesioniştii care lucrează acolo. În Mexic, cu toate lipsurile sistemului,
cineva a reuşit să implementeze un sistem centralizat de informaţii care urmăreşte
pacientul. Iar în România este mare nevoie de oncologi. Totuşi, în anul cinci a
plecat din Franţa cu gândul să devină specialist în sănătate publică. „Numai că,
întoarsă în România, mi-am dat seama că e posibil să vorbesc mult şi bine şi
degeaba pe tema asta. Mai sunt şi alţii care fac sănătate publică, dar totul
depinde prea mult de politic, de decidenţi, de partea financiară. Eu asta sper:
să-mi dau mai bine seama cum merg lucrurile şi, la un moment dat, să fac şi sănătate
publică“, spune Corina.
Entuziasmul
se stinge când vine vorba de examenul de rezidenţiat: s-a adoptat o carte din
Franţa despre care nimeni de acolo nu auzise (oricum, ei dau examen pe cazuri
clinice, nu pe grile) şi care nu reflectă nivelul de cunoştinţe ale
absolventului. Cartea a fost tradusă la noi cu foarte multe greşeli. UMF „Carol
Davila“ a dat chiar şi o erată. „Dar până la urmă te adaptezi, nu înveţi numai
de plăcere, aşa cum nu se poate să-ţi placă toate stagiile. Oncologie faci o săptămână
în facultate – ce poţi să-ţi dai seama într-o săptămână?! În Franţa, studenţii
din anul şase au dreptul să-şi aleagă un stagiu de şase luni în care să vadă
cum ar fi să fie medic pe respectiva specialitate.“
Pentru tinerii absolvenţi de Medicină din România,
criteriile pragmatice contează mai mult în alegerea specialităţii medicale decât
vocaţia. Un pragmatism determinat de independenţa pe care ţi-o oferă
specialitatea aleasă în raport cu sistemul public, de recompensa financiară, de
oraşul în care se va profesa. E un criteriu funcţional şi valabil în condiţiile
unui sistem de educaţie medicală care dezavantajează din start aptitudinile
individuale în favoarea unei logici de tip patul lui Procust. Cu toate acestea,
specialităţile medicinii nasc pasiuni diferite în funcţie de înzestrarea nativă
şi culturală a fiecărui student. Dar contextul şi regulile actuale nu permit
manifestarea acestora. Astfel, România rămâne ţara în care ajungi să practici
psihiatrie sau neurochirurgie nu neapărat pentru că te pasionează acea
specialitate, ci pentru că asta ţi-a permis punctajul obţinut într-un examen
grilă.
