Reţinut în anecdotele contemporanilor fie ca un şarlatan, fie ca un Robin Hood, excentricul Aloys Drasch a fost contestat de o mare parte a comunităţii medicale, dar adorat de pacienţi. Omul de dincolo de parcursul mistificat în scrieri literare şi comedii teatrale este descifrat de dr. Mihail Mihailide, la rubrica Vindecători închipuiţi, şarlatani şi medici.

"> Aloys Drasch: un doctor House al secolului XIX (1) - Viața Medicală
Reportaje

Aloys Drasch: un doctor House al secolului XIX (1)

de Dr. Mihail MIHAILIDE - sept. 19 2014
Aloys Drasch: un doctor House al secolului XIX (1)

Reţinut în anecdotele contemporanilor fie ca un şarlatan, fie ca un Robin Hood, excentricul Aloys Drasch a fost contestat de o mare parte a comunităţii medicale, dar adorat de pacienţi. Omul de dincolo de parcursul mistificat în scrieri literare şi comedii teatrale este descifrat de dr. Mihail Mihailide, la rubrica Vindecători închipuiţi, şarlatani şi medici.

  În secolul XIX, în Principatele Române, în condiţiile inexistenţei unui sistem sanitar, a lipsei de medici autohtoni (Şcoala de Medicină din Bucureşti înfiinţată de Davila şi Nicolae Kretzulescu datează din 1857) au sosit, dornici spre a-şi exercita profesiunea, dar şi de îmbogăţire, medici străini. Abia odată cu Davila lucrurile au început să intre pe un făgaş occidentalizant: un consiliu verifica diplomele şi supraveghea practica medicală.
  Scriitoarea Ioana Pârvulescu, în documentata sa carte1 închinată secolului XIX, îl citează pe doctorul [Constantin I.] Angelescu amintind îndemnul lui Davila: „«Spunea elevilor săi să meargă, când vor deveni doctori, de preferinţă în căsuţa ţăranului şi să se silească să nu mai fie nevoie de doctori străini în ţară. Mulţi din generaţia de atunci au făcut un adevărat apostolat în medicină după sfaturile marelui Davila. [...] Ne recomanda să fim cinstiţi şi să nu ne lăsăm mituiţi. L-am ascultat cu multă religiozitate.»“. Ceea ce nu înseamnă că Davila devenise xenofob şi că şi-ar fi dorit să-i alunge pe medicii străini. Nicidecum. Celor devotaţi profesiei le recunoştea meritele. Chiar pe unul dintre ei, urât de o mare parte a tagmei medicale, foarte iubit în schimb de populaţie, îl preţuia, îl avea invitat la masă şi se interesa de metodele sale neortodoxe de tratament. Acest „rebel“ aducea – respectând proporţiile – cu Gregory House, diagnosticianul şi terapeutul nonconformist din serialul american de enorm succes House, M.D. Detractorii acestui House bucureştean îl acuzau că nu ar fi altceva decât un escroc şi că nu ar avea studii medicale. Un vindecător şi un şarlatan de joasă speţă. Acesta să fi fost Aloys Drasch?
  Cel mai aprig contestatar al lui Drasch, care uza în demersul său tăgăduitor şi de prestanţa sa profesională şi socială, a fost prof. dr. C. D. Severeanu. În amintirile sale, ilustrul chirurg, unul din primii elevi ai Şcolii româneşti de medicină, scrie despre „intimatul“ Drasch astfel: „Nu ştiu dacă acesta avea diplomă sau nu, şi ce fel de diplomă va fi avut. Ceea ce ştiu este că era un mare farsor, un şmecher aşa cum îi plăcea publicului. Prin extravaganţele lui, prin mistificarea lumii, avea o clientelă numeroasă. (...) Hapurile lui Drasch erau renumite în toată ţara. Ce erau acele hapuri? Erau compuse din răşină de jalapaa zdrobită cu muchia toporului, iar bulgării şerauţ acoperiţi cu praf de rugină de fier“. L-a întâlnit odată la Davila, unde ambii fuseseră invitaţi la masă. A rămas uluit de apetitul şi setea exagerate ale lui Drasch (a mâncat cât patru, plus un kilogram de şvaiţer, plus două sticle de vin). L-a întrebat despre excentricele sale „metode terapeutice“. Acesta i-ar fi răspuns:„Domnule profesor, dacă aş face eu clientelă ca d-ta, aş muri de foame. Lumea este proastă şi numai prin acrobaţie poţi să-i storci tot ce vrei“. „Prin urmare, conchide Severeanub, doctorul Drasch a fost un şarlatan conştient“2 (s. n.). Potrivit dermatologului şi istoriografului Nicolae Vătămanu, popularizator al cunoştinţelor ştiinţifice în mass-media, scriitor talentat (evaluarea aparţine criticului Şerban Cioculescu), „Cel dintâi care l-a atacat şpe Draschţ a fost Obedenaru. Medic tânăr, cult, bogat, cu strălucite succese profesionale, cu o educaţie medicală pariziană de prim ordin, profesor al Facultăţii de Medicină, Mihail Georgiade Obedenaru s-a legat totuşi de acest medic al săracilor, adorat de mulţime. Verva lui răutăcioasă nu s-a exercitat numai în Albumul de fotografii medicale publicat în «Ghimpele» din 1868 [„« Să te faci cunoscut, asta e totul! Chiar prin şarlatanism, dacă nu se poate altfel, după metoda lui Drasch şi a lui Glück. Căci în lumea asta există şi iarba şi dintele, şi mai bine este să mănânci decât să fii mâncat»“], ci mai ales în localizarea Amorul medic, comedia lui Molière jucată pe scena Teatrului Naţional, în 1872. El înlocuieşte personajele autentice cu întruchiparea a cinci doctori cărora le schimbă numele real. Obedenaruc îl aduce pe scenă pe Drasch sub numele de «doctorul Bătăiosu», aluzie la purtările bruşte ale acestuia.“3 Ivancea, un mitocan înavuţit, are pe Florica, o fată de măritat, iubită de studentul în medicină Costică. Tatăl nubilei să nu audă însă de măritiş, din teama de a nu rămâne singur la bătrâneţe. Fata dimpreună cu doica sa pun la cale un plan care să-l înduplece pe bătrân. Florica se preface bolnavă, iar părintele său disperat trimite după doctori. Cât mai mulţi! Argatul bogătaşului reuşeşte să adune în jurul patului „bolnavei“ câţiva. Şi astfel îşi fac apariţia în scenă: dr. Răposatu (adică Mor); dr. Nerodovici (adică Petre Protici, poreclit Prostici); dr. Bătăiosu (alias Drasch), dr. Colică (nimeni altul decât Teofil Glück, care fusese medicul lui Cuza Vodă); dr. Boiangescu (probabil G. Alexianu).3 Doctorul Mor era un medic englez care „făcea treizeci de vizite pe oră“. Dar de unde numele? Apud Vătămanu3, Obedenaru scria: „Când îi vine rumânului ceasul morţii, trebuie ca familia să-l cheme pe englez, pentru că bietul pătimaş strigă mereu: Mor! Mor!“. Lui Protici „i se recunoştea dibăcia în operaţii... de sconturi, mandate, remize“, în contrast cu manualitatea de chirurg (Prostici). Adaptarea teatrală a lui Obedenaru este după comedia-balet în trei acte „L’Amour médecin“, muzica aparţinându-i lui J.-B. Lully.4 Doctorii din piesa molierescă sunt în realitate patru dintre cei mai cunoscuţi medici de la curtea Regelui Soare; numele acestora – cu rădăcină grecească – sunt formulate astfel încât să le definească felul de a fi. Contribuţia la această transformare patronimică ar fi aparţinut lui Boileau, prieten cu Molière.d Nu ştim dacă o astfel de pastişă incisivă era permisă în „frumosul veac XIX“, dar, în următorul, Tudor Arghezi a scris „Seringa“, o piesă de teatru cu cheie, jucată, de asemenea, la Teatrul Naţional, în care personajele, sub masca unor nume de scenă, erau somităţi medicale ce îl îngrijiseră cu devotament, însă poetul fusese nemulţumit, fiind până la urmă „salvat“ miraculos, dar temporar, de un histrion, dr. D. Grigoriu-Argeş. După mai mulţi ani, prof. dr. I. Făgărăşanu a descoperit cauza suferinţelor revenite ale lui Arghezi; l-a tratat chirurgical printr-o manevră simplă şi eficace. Ulterior, atitudinea autorului „Florilor de mucigai“ s-a schimbat în favoarea medicilor „adevăraţi“. De care, până la sfârşitul îndelungatei sale vieţi, a avut mereu nevoie.5
   Cel care a făcut, în mod gratuit, cel mai mare rău memoriei lui Drasch a fost C. Bacalbaşa. Folosindu-se de ziarele timpului, el îi dedică şase pagini în „Bucureştii de altădată“ (patru volume, din care primele două au fost reeditate anul acesta, după aproape 90 de ani, la Humanitas), în care îl desfiinţează pur şi simplu pe „şarlatan“, reproducând anecdote, date biografice inexacte sau chiar false. „Acest gen de a expune posterităţii faptele cuiva, după ureche, lăutăreşte, nu putea duce decât la rezultatele demonstrate.“ Adică acelea ale unei distorsionări a adevărului (istoric/iatroistoric).6 Constantin Bacalbaşa (1856–1935) a fost un foarte cunoscut ziarist şi întemeietor de publicaţii, membru fondator al Societăţii Presei şi preşedintele unui sindicat al ziariştilor. Unii jurnalişti comit şi astăzi acest păcat: când pică pe câte un subiect gras, mistifică adevărul pentru ca materialul să le iasă. Până la urmă, vor fi decredibilizaţi în ochii opiniei publice.
Prof. dr. C. D. Severeanu   Profesorul Severeanu n-a ţinut un jurnal ci, în cel mai bun caz, nişte note (unele, într-adevăr, datate). „Din amintirile mele“, extraordinară frescă istorică şi iatroistorică a secolului XIX şi a primei treimi a secolului XX, e construită din memorie, cu eventuala consultare a acelor însemnări făcute pe parcursul îndelungatei sale vieţii. În cazul lui Drasch, căruia îi ignoră până şi prenumele, nu a considerat oportun să clarifice informaţiile pe care le deţinea, probabil, din zvon public. Nu se considera un memorialist autentic, ci, mai degrabă, un povestitor şi cu atât mai puţin nu avea răgazul de a fi un cercetător în domeniul istoriei medicinii. De aici, avantajul unei lecturi lejere, dar şi dezavantajul lipsei de fiabilitate a unora dintre informaţii. Structural, fiind un om al modernităţii pentru acea vreme, cu studii serioase în ţări apusene, nu putea empatiza cu un „original“ precum vindecătorul „Draci“, care mânca şi bea căpcăuneşte. Marele chirurg a trăit 90 de ani (1840–1930). La 70, după ultima intervenţie executată pentru un chist de ovar, a decis să se pensioneze: „N-am voit să cad după catedră, am voit să mă cobor“, i-ar fi spus lui Iancu Jianu, cel care îl secundase la operaţie.7 Am văzut repetat acest gest, chiar la ani mai puţini, în cazul profesorului Setlacec, probabil şi din alte motive, nu neapărat legate de vârstă. Dar câţi alţi chirurgi de frunte ai ţării acceptă o astfel de retragere, unii operând până când legea intervine? Severeanu, după cum el însuşi relatează, l-a întâlnit pe Drasch, invitaţi fiind amândoi de Davila, la un prânz. Când să fi avut loc acea întâlnire? Din moment ce Drasch i se adresează cu „Domnule profesor“, înseamnă că în 1873, cel mai devreme, când Severeanu devenise titular al catedrei de medicină operatorie şi anatomie topografică şi împlinise 33 de ani, amfitrionul avea 45, iar Drasch 61. Când începuse redactarea „Amintirilor...“, Severeanu se îndrepta către vârsta patriarhilor biblici (primul din cele două volume a văzut lumina tiparului când autorul împlinise 89 de ani). Or, de la prânzul din 1873 se scursese mai bine de o jumătate de secol, Drasch şi Davila muriseră demult, lumea se schimbase, România trecuse prin modificările esenţiale de după Primul Război Mondial... Suficient timp pentru autor de a se căi şi a reveni asupra unor păreri de odinioară. Drasch nu a beneficiat însă de indulgenţa povestitorului, Severeanu grăbindu-se să lase posterităţii nu o justă cântărire a vieţii şi activităţii acestuia, ci o anecdotă, dintre cele mai frecvent colportate în legătură cu „şnapanul“. „Când se ducea la un bolnav, mai cu seamă la cei mai depărtaţi, spunea că a doua zi când o veni să găsească pregătite două pâini şi o sticlă cu vin. A doua zi, după ce mânca pâinile, bea vinul, pleca spunând că avea să se gândească ce să dea bolnavului. La unii bolnavi le prescria o soluţie de sulfat de fier (calaican) într-o sticlă, în alta tanin şi recomanda bolnavului să bea o lingură din una şi peste un sfert de ceas din a doua şi de va vedea scaun negru, este semn bun că se făcea bine. Cele două soluţii în stomac făceau lichid negru, scaunele erau negre, iar bolnavul se minuna de ştiinţa doctorului Drasch, iar dacă nu se făcea bine, spunea că nu mai avea zile.“2
 Prof. dr. Mihail Georgiade Obedenaru  Obedenaru a fost profesor de clinica bolilor de copii, folclorist şi filolog, ba chiar şi diplomat – prim-secretar de legaţie (Roma), apoi ministru plenipotenţiar al României (1874–1885) la Constantinopol şi Atena. Dar şi un publicist virulent, încercându-şi pana cu succes la revista satirică „Ghimpele“ – publicaţia care nu răneşte, ci doar înţeapă, deşteaptă spiritul şi îndreaptă moravurile. E doar o supoziţie că, dorind să îndrepte moravurile confraţilor, el, care venise scăldat în luminile Apusului, admirator al progresului ştiinţelor, inclusiv al celei medicale, l-a inclus în „ceata“ de „înţepaţi“ şi pe mult hulitul Drasch. Pamfletul dialogat, unde colegii lui Obedenaru erau caricaturizaţi cu răutate, s-a bucurat de „succes“ (iată că gustul publicului nu a evoluat prea mult în această privinţă până în zilele noastre). Totuşi, după câteva reprezentaţii, piesa a fost retrasă.
   Doctorul Drasch nu a avut însă numai detractori, ci şi mulţi prieteni. După moartea sa, renumiţi iatroistorici l-au reabilitat în ochii posterităţii.
  Până acum nu s-a găsit un act care să confirme sau să infirme că Aloys Drasch s-ar fi născut în 1812. Anul naşterii a fost dedus printr-un calcul simplu: a murit la 75 de ani, în 1887. Şi, poate, nici n-ar fi meritat efortul, decât dacă vreun cercetător acribios şi-ar fi propus să facă investigaţii la oficialităţile din Stiria. Dar în ce localitate anume? Stiria (Steiermark) este un stat federal din sud-estul Austrei, al doilea land ca suprafaţă, având capitala la Graz. Fireşte, datele sunt aduse la zi şi nu din anul amintit, când Austria era învinsă alături de Franţa, pe care o sprijinise în campania napoleoniană îndreptată împotriva Rusiei. E sigur că Drasch (Aloys şi nu Ludovic, austriac şi nu croat) a venit în ţară în 1844 (şi nu în 1836, cum scrie Bacalbaşa), deci la vârsta de 32 de ani, pentru că numele său e găsit în scriptele vremii – Monitorul Oficial „sau măcar unul din rapoartele Serviciului sanitar, cum ar fi cel din 1907, alcătuit de dr. Al. Obregia, [unde cel care ar fi căutat l-ar fi] găsit înscris în «Tabloul nominal al medicilor cu liberă practică până la 1866», la nr. 88, pe Drasch Al., cu liberă practică în ţara noastră din 1844“.3 În felul acesta, se răspunde şi celor care îi contestau pregătirea superioară (Severeanu, Bacalbaşa, Al. Marcovici – profesor de clinică medicală la Colţea). De la Davila încoace, nimeni nu putea practica medicina în Principate fără a poseda o diplomă în acest sens. Drasch îşi susţinuse la Viena, în 1843, teza de doctorat cu titlul Cogitationes circa ophthalmiam glaucomatosam, în traducere (foarte) liberă: observaţii asupra glaucomatozei peştilor, deci o lucrare experimentală. La Viena, l-ar fi îngrijit şi vindecat pe generalul Gheorghe Magheru, refugiat aici după Revoluţia din 1848, care ar fi suferit de „un început de tuberculoză“ sau o afecţiune gastrică. Magheru l-ar fi sfătuit să plece în Ţara Românească. „De data asta nu mai fusese vorba de celebrele lui panglici revulsive pe care le aplica pe gât după ce scarifica pielea cu un instrument special, nici de hapurile cu sabur, nici de violenţele sau ingeniozităţile lui sau alte leacuri băbeşti. După unele detalii consemnate de prieteni, Drasch prescrisese o cură dietetică cu lapte, ouă, mese repetate, plimbări scurte, somn prelungit. Se menţinuse deci pe linia unui tratament igieno-dietetic.“3 Povestea despre tratamentul aplicat lui Magheru, adevărată sau nu, este probabil preluată din cartea lui Emil Cerchez8, care îşi aminteşte despre doctorul Drasch: „pentru curmarea unor friguri din copilărie, înghiţisem mai multe duzine din aceste hapuri roşiatice, aşezate cu regulă într-o cutiuţă rotundă şi plină de un praf gălbui“. Şi în continuare: „El venise în ţară precedat de o mare faimă. La 1849 avusese prilejul să îngrijească la Viena pe Generalul Gheorghe Magheru, retras acolo după evenimentele dela 1848. Acest vechiu ostaş, care în capul pandurilor luptase alături de ruşi în 1828 şi strânsese alţi panduri, peste Olt, ca să se lupte acum împotriva lor, zăcea bolnav de moarte, într-o odăiţă din Leopoldstrasse No. 4. Şi ce făcuse, ce dresese, nu ştiu, dar îl puse pe picioare. Cine ştie dacă această lecuire n-o fi determinat pe Magheru să îndemne pe Drasch a se stabili în ţară? (...) Recunoştinţa, de obiceiu, nu închide gura, şi vestea vindecării lui Magheru făcuse destulă vâlvă ca să-i asigure de la început o numeroasă clientelă“. Cred însă că şi Cerchez, la rându-i, s-a inspirat dintr-o lucrare mai veche, apărută la 1885: „Minunele Doctorului Drasch“ de Un Amic.9 Întorcându-se dup’uă emigraţiune în patrie, amicul are o surpriză: „Cinci aniˇ în urmă, treceˇnd pe la otelul Concordia din Bucurescĭ, veˇduĭ în pórta oteluluĭ un om ca de vre uă şeĭ-decĭ de anĭ, care sta acolo asceptând seˇ i se aducă uă trăsură. El mi se păru gras şi rumen la faţă, cu privirea plina de vioiĭciune şi cu un aer de sănătate reˇspândit în espresiunea trăsurelor chipului seˇuˇ şi în tóte mişcările sele. Eu îl priviĭ cât-va timp cu curiositate; fisionomia aceluiˇ om nu’mĭ era streină, dar nu’mĭ puteam aminti cine era, de óre-ce nu meˇ maĭ îndoiam că’mi era cunoscut şi că nu era ântéia’óră că’l vedeam“. Omul gras şi rumen la faţă nu era altcineva decât Magheru. După ce s-au revăzut şi recunoscut, paşoptistul i-a povestit amicului comun cât de bine l-a tratat Drasch, scăpându-l de la moarte: „Eu care me disperasem d’a meˇ mai însăneˇtoşi şi care nu mai credeam să mai calc pămêntul ţerei mele!“.
  Până a se stabili la Bucureşti, Drasch a lucrat la Călăraşi, Târgovişte, în judeţul Ialomiţa, la Mizil şi Buzău.10 La Colţea, acorda consultaţii pentru „morbe de piele, scrofule şi sifilitice“ într-un serviciu înfiinţat de acelaşi fondator al medicinii româneşti, Carol Davila, unde aceste „prestaţii“ erau gratuite. Vignali, Jurawieski, Turnescu, Pană, Fialla, Cobici, Poliso şi Sarrhos sunt ceilalţi colegi ai lui Drasch, care, în diferite zile ale săptămâni, dădeau consultaţii fără plată în acelaşi dispensar bucureştean. A locuit mai întâi într-o cameră a hotelului „Avram“, vizavi de dealul Patriarhiei, pe strada Bibescu Vodă. Tot acolo dădea şi consultaţii unei mulţimi din ce în ce mai numeroase, clientelă care îi „stânjenea“ pe colegii săi. Desfăşurând o adevărată investigaţie detectivistică, dr. Alex Raicoviceanu, pe la mijlocul Constantin Bacalbaşasecolului trecut, identifică odaia de hotel (cu nr. 9), unde oferea consultaţii, separată printr-o uşă „secretă“ de o alta de 25 mp. „Dr. Drasch plătea pentru această cameră, enorma sumă de 4 lei pe zi.“ Un birou mare era tot timpul plin de cărţi (de fapt, o masă simplă de lemn negeluit; Drasch era o persoană instruită, amator, inclusiv, de literatură nemedicală). Proprietarul hotelului i-a povestit investigatorului felul în care Drasch îşi evalua onorariile. Dacă informaţiile din rândurile anterioare nu au cine ştie ce importanţă, cele care urmează, poate că da. Bătrânul senator Cărbunescu, fiind tratat şi vindecat de o boală grea, i-a oferit un fişic de 50 de napoleoni. „ştiind că acesta este bogat, [Drasch] a aruncat fişicul după dânsul spunându-i că pretinde 100 de napoleoni, fiindcă este bogat şi deci să plătească şi pentru cei cărora le dădea consultaţiuni şi medicamente gratuite. Clientul său văzând că are dreptate s’a executat şi a plătit onorariul corect.“11
   Reproducem acum portretul în cuvinte pe care i l-a schiţat lui Drasch medicul-scriitor Em. Dorian, în baza descrierilor unor bătrâni ce îl cunoscuseră, dar şi a unei fotografii (pe care noi nu am identificat-o). „Era un bărbat foarte înalt, cu mâini şi picioare neobişnuit de lungi, uscăţiv, dar puternic. Fotografia pe care i-am văzut-o arăta un cap cu trăsături marcate, o frunte înaltă, ochi profunzi, expresivi şi o barbă scurtă, care-i dădea un aer de nobleţe intelectuală. Din toată figura lui se degaja o energie deosebită, care cucerea. Purta întotdeauna o pălărie cu margini foarte largi, avea un mers apăsat, foarte impunător, un glas de bas adânc, fierbinte, vorba îi era poruncitoare, bruscă, şi în tot ce spunea vibra o siguranţă, care dădea impresia că este o autoritate în ştiinţa medicală a timpului.“12 Vătămanu completează descrierea: pentru mâinile şi picioarele lui atât de mari, nu se găseau mănuşi şi ghete potrivite – de aceea le aducea din Suedia. Purta redingotă, care-l făcea şi mai înalt. Pălăriile lui negre erau „cât o corabie“, bastonul, „mai curând un ciomag noduros“. Se povestea că „Iarna dormea fără foc în sobă, că nu purta căciulă, flanelă, şoşoni sau blană, ceea ce se potriveşte cu obişnuinţa băilor reci, al căror adept convins era“. Scriitorul e dublat de medic, astfel încât Nicolae Vătămanu emite ipoteza că Drasch era un gigant acromegal şi că formidabilul său apetit s-ar fi datorat unui diabet. Dacă ar fi fost un diabet zaharat, la „regimul său alimentar“, care îi uluia pe contemporani, ar fi devenit obez şi, oricum, n-ar fi atins vârsta de 75 de ani. Două pâini şi vinul dintr-o sticlă erau un fleac. Şapte-opt fripturi la rând puteau fi o parte a meniului la prânz, după spusele lui Cerchez. În condiţiile unui diabet insipid, necunoscut în acea vreme, sugerat de posibila disfuncţie endocrină, prognosticul ad vitam ar fi fost acelaşi. Înfăţişarea, siguranţa de sine, vocea profundă, româna, pe care o învăţase bine, deşi o vorbea cu accent german, vestimentaţia erau parte a arsenalului său terapeutic. De altfel, dascălii multor generaţii de medici spuneau studenţilor la cursurile inaugurale că o persoană pesimistă, temătoare, cu o înfăţişare fizică dezagreabilă, cu varii ticuri, suferind de balbism, cu handicapuri fizice majore, incapabilă să asculte cu răbdare plângerile pacientului, să-i ofere răspunsuri pe măsura posibilităţilor lui de înţelegere, nu ar trebui să îmbrăţişeze profesia medicală. Aceste exigenţe au fost... abolite, în timp.
   Gh. Brătescu precizează3 că în Adaosul la Repertoriul medicilor, farmaciştilor şi veterinarilor, publicat de V. Gomoiu (1941), este reprodusă fotografia bustului lui A. Drasch, bust de care s-a preocupat în epocă N. Flevae. „Probabil că circumstanţele politice n-au fost însă favorabile instalării bustului în spaţiul public“.

 

aPlantă din familia convulvaceelor. Varianta originară din Mexic are o rădăcină răşinoasă cu proprietăţi purgative. Sub formă de pulbere, se utilizează în farmacii. „Primo saignare, deinde purgare, postea cliysterium donare“ – metodă terapeutică a medicilor din timpul lui Molière, cu o persistenţă temporală apreciabilă, ironizată de acesta în „Bolnavul închipuit“.
bC. D. Severeanu a creat învăţământul superior chirurgical; a inovat procedee şi tehnici chirurgicale care au constituit priorităţi nu numai naţionale, ci şi mondiale. A efectuat prima rahianestezie cu cocaină; a iniţiat sutura peretelui abdominal în straturi anatomice; a practicat decapitarea femurului în luxaţiile ireductibile de şold etc.
cColaboratori la „Ghimpele“ (1866–1879), în afară de doctorul Mihail Georgiade Obedenaru, au fost şi I. L. Caragiale, ba chiar şi debutantul Alexandru Macedonski. „În Franţa, Obedenaru a făcut parte dimpreună cu Mistral, cu Roqueferrier, cu Roumanille, cu Tourtoulon şi alţii, din juriul care l-a încoronat în 1878 pe Vasile Alecsandri pentru Cântecul gintei latine.“ (Nicolae Vătămanu, Odinioară în Bucureşti, ediţie îngrijită de Andrei Pippidi, Ed. Domino, Bucureşti, 2007). Regretabil, Georgiade Obedenaru s-a sinucis, la Atena, la vârsta de 46 de ani. Depresia se pare că ar fi avut cauze sentimentale.
dCelebra comedie a lui Molière în trei acte şi în proză (şi nu în două acte cum susţin sursele că ar fi fost traducerea şi adaptarea satirică a lui Obedenaru), scrisă în 1665, are ca personaje pe: M. Filerin, nimeni altul decât M. Yvelin, premier médicin de Madame; M. Macroton, adică cel care vorbeşte rar (care e Guenaut, primul medic al Reginei); M. Bachis (cel care scheaună, latră, mormăie) este Esprit, premier médicin de Monsieur; Desfonandrès (omorâtorul de oameni) e Béda des Fougerais, care, deşi nu aparţinea Curţii, e invitat adesea în consult; Tomes (cel care taie sau sângerează) e d’Aquin, cel căruia i se va imputa moartea Mariei Thereza în urma unor sângerări pe care i le-a făcut la un picior.
eNicolae Fleva, politician, ministru şi primar al Capitalei, s-a folosit de popularitatea lui Drasch pentru ca la moartea acestuia să atragă atenţia (indirect) asupra sa. În acest sens, a făcut chetă pentru realizarea unui bust. Gomoiu confirmă existenţa acestei sculpturi, precizând că, deocamdată, autorul ei este necunoscut.


Notă autor:

Surse:

1. Ioana Pârvulescu – În intimitatea secolului 19. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013

2. C. D. Severeanu – Din amintirile mele, 1853-1929. Ediţie îngrijită, introducere, note explicative, indici şi ilustraţii alese de Constantin Rezachevici. Ed. Fundaţiei Culturale „Gheorghe Marin Speteanu“, Bucureşti, 2008

3. Nicolae Vătămanu – Alaltăieri, ieri şi astăzi, texte inedite (1952-1958). Prefaţă şi note de Gheorghe Brătescu. Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2006

4. Molière – l’Amour Médecin, în Oeuvres complètes. Librarie de France, F. Sant’Andrea, L. Marcerou & Cie, Paris, 1923

5. Ion Făgărăşanu – Boala lui Tudor Arghezi, implicaţiile ei literare: piesa de teatru Seringa (v. şi „Un proces de malpraxis la comandă politică, Dosarul doctorului I. Făgărăşanu“. Documente adnotate şi comentate de Mihail Mihailide. Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2013)

6. Nicolae Vătămanu – Doctorul Drasch, nedreptăţitul. Dactilogramă, Arhiva Bibliotecii documentare de istoria medicinii,. Bucureşti, comunicare susţinută de autor la 1 feb 1957

7. Irinel Popescu – Actualitatea lui Constantin Dimitrescu Severeanu. Introducere la volumul „Doctorul C. D. Severeanu şi lumea românească de altădată“ de Constantin Rezachevici

8. Emil Cerchez/Cerkez – Din vremuri trecute. Ed. Librăriei „Universala“/Universale Alcalay & Co, Bucureşti [cca 1911–1913]

9. Un Amic – Minunele Doctorului Drasch. Tipografia Modernă Gr. Luis, Bucuresci, 1885

10. Fr. Mîrtzu – Doctor Aloys Drasch, un medic „sui generis“. Comunicare făcută la SSM, Secţia de istorie a medicinii, 5 apr 1962

11. Alex. Raicoviceanu – Câteva date despre doctorul Drasch. Dactilogramă, comunicare făcută la Societatea Regală de Istoria Medicinei, 1930

12. Em. Dorian – Doctorul Drasch şi medicina făcătoare de minuni, în Istoria medicinei, studii şi cercetări. Editura Medicală, Bucureşti, 1957

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe