Ne
putem imagina cum s-au petrecut lucrurile, plecând de la informaţiile din
cartea lui Em. Cerkez. „Drasch nimerise în ţară în Domnia lui Ştirbey şi vreo
câteva vindecări miraculoase îi stabilesc reputaţia. «Voga» sa continuă şi sub
Vodă Cuza şi nu apuse nici sub Regele Carol. Era în materie medicinală (sic) un fel de ultima ratio şi până la moartea sa, de la un capăt al ţărei la
altul, alerga lumea la dânsul cum ar fi alergat la Cristos.“1 Locuia
în casa unui farmacist, Nierescher, la parterul clădirii aflându-se spiţeria
acestuia, numită „La Biserica cu Sfinţi“. Biserica după care spiţeria îşi
primise numele – desigur, punct de reper pentru „Onor. Clientela“ – există şi
astăzi. În anul când se presupune că se stabilise la Bucureşti (1850), Aloys
Drasch era becher şi se afla, după opiniile megerelor specializate în erotism,
la o vârstă sentimentală critică pentru acea vreme. Astfel încât se îndrăgosti
lulea de fiica gazdei sale: tânără, frumoasă, atrăgătoare, proaspăt divorţată.
Într-o seară, Drasch se înfiinţă dinaintea părinţilor fetei, îşi atârnă în cui
renumita sa pălărie neagră cât „o corabie“, se înclină ceremonios şi, timid ca
niciodată, cu vocea sa de bas profund, ceru mâna fiicei lor. Doamne ce vremuri şi
ce obiceiuri, astăzi, când „bătrânii“ află despre căsătoria fiicei sau fiului răspândiţi
care-ncotro, uneori la mulţi ani după ce un astfel de eveniment s-a produs, ba
chiar atunci când nepoţii ajung la sfânta imersiune în cristelniţă! Părinţii
junei divorţate fură, bineînţeles, de acord (clientela şi raporturile cu
farmacia erau un puternic argument), iar femeia, văzându-l că se topea după
dânsa, nu ezită şi spuse: da! Înconjurară masa cântând „Isaia dănţuieşte“, căsătoria
îşi urmă cursul şi fu binecuvântată după ritul ortodox. „Tânăra pereche plecă
imediat într’o lungă călătorie de nuntă, cutreerând toată Europa, după ce mai
întâi stătu câtva timp în Austria spre a permite «doftoroaiei» să facă cunoştinţă
cu fraţii şi surorile lui Drasch.“1 Legătura însă nu ţinu mult.
Biografii doctorului incriminează pentru ruptura care avea să se producă
profesiunea solicitantă a fostului mire, mereu pe drumuri, spre a-şi vizita
pacienţii, mereu solicitat de bolnavi, care stăteau cu orele în faţa
cabinetului său. Dar nici soţioara, „fire romantică şi mai excesivă (sic), nu putea îngădui să fie delăsată,
ceea ce era fatal să se întâmple, s’a întâmplat şi Drasch s’a pomenit într-o
bună zi împărţindu-şi jumătatea cu altul“. A urmat divorţul din pricina soţiei
infidele, definitivat „prin forme judecătoreşti“. Acest eşec sentimental l-a
marcat pentru întreg cursul vieţii şi Drasch nu s-a recăsătorit. Unii
iatroistoriografi pun pe seama respectivei drame conjugale înrolarea lui Drasch
în armata turcească (s-o uite sau să moară!) în Războiul Crimeiia.
Unul
dintre cele mai simple cazuri rezolvate prin mijloace considerate rudimentare
de bunii săi colegi este cel al tânărului cizmar căruia un vârf de briceag rupt
i-a intrat în ochi în timp ce lucra. „Chirurgii refuzaseră să-l opereze, ca să
nu-i facă mai rău. Drasch a apropiat un magnet puternic şi a scos din ochi ţandăra
de oţel“2. Am practicat medicina generală, nu chiar pe vremea lui
Drasch. Într-o situaţie similară, la o circumscripţie rurală, când nămeţii şi
viscolul nu mi-au permis să trimit accidentatul (un potcovar) la specialistul
oftalmolog, am folosit şi eu o rondelă de magnet. Şi am avut succes. Bunul meu
coleg de circă i-a spus pacientului că potcoava i-a purtat noroc. Iar în
capitolul despre corpii străini metalici intraoculari, din tratatele de
oftalmologie, unde se specifică faptul că un corp feros impune extragerea lui
cât mai rapidă, scrie că se foloseşte şi acum câmpul magnetic, produs însă de
curentul electric (un electromagnet), „deplasând [însă] cât mai puţin corpul
străin, deoarece deplasările traumatizează ochiul“3. Sigur, sunt şi
alte metode perfecţionate ce trebuie aplicate în funcţie de felul corpului străin
şi de zona globului ocular lezată. Un
alt caz este cel al unui pacient care, în pofida leacurilor ce i se dăduseră,
spunea că „are o gânganie la creier, care-l supăra neîncetat“. Drasch „a luat
un ac, l-a înroşit la foc şi cu el a gonit insecta de colo-până-colo, dând-o
afară prin ureche şi arătându-i-o bolnavului! Bineînţeles că gângania era prinsă
de Drasch în altă parte şi bolnavului îi aplicase numai o serie de puncte de
foc, dar se făcuse bine şi aceasta era partea importantă“2.
Probabil, mulţi cititori – îndeosebi oreliştii – au mai avut parte de poveşti
similare, cu insecte care şi-ar fi făcut sălaş în conductul auditiv, pe care,
în opinia pacientului, nu mai voiau să-l părăsească. Acest gen de „păcăleală“ e
pus de deontologii medical correctness
de astăzi sub semnul întrebării: este sau nu admisibil? Lui Danielopolu însuşi,
care, sub icter, a fost operat de cea mai formidabilă echipă chirurgicală a
vremii (1955) – Burghele, Juvara, Setlacec – şi i s-a găsit un cancer
inoperabil al căilor biliare, după intervenţie, profesorul Th. Burghele (care
fusese mâna întâi) i-a arătat nişte calculi biliari, spunându-i că fusese o
litiază veziculară. Nu e mai puţin adevărat că, în timpul evoluţiei
postoperatorii rapide, cu accentuarea icterului şi a durerilor, Danielopolu
întreba, cu logica sa implacabilă: „dacă am avut litiază şi mi-aţi făcut
colecistectomie, de ce nu dispare icterul?“4.
În
mod evident, cele două cazuri nu sunt superpozabile; în primul, minciuna convenţională
– ţinând seama de gradul de informare şi cultura sanitară a pacientului – a
fost benefică; în al doilea, s-a căutat protejarea psihicului bolnavului. Se
pare că, astăzi, în patria „corectitudinii“ (sursa noastră de inspiraţie),
medicul trebuie să comunice bolnavului adevărul, oricât de crud ar fi acesta.
„Punctele de foc“ aplicate de Drasch – multă vreme în vigoare (le-am prins ca
metodă antalgică în anii ’60, un medic în vârstă înregistra succese reale în
patologia dureroasă a coloanei vertebrale) se bazează pe reflexoterapie, iar
medicina tradiţională chineză le păstrează în arsenalul ei terapeutic construit
pe filosofia meridianelor energetice.
Nu
ştiu cât de „medical“ e cazul următor, relatat (cu variaţii) de mai toţi
biografii lui Drasch, pentru că diagnosticul de isterie (ca şi acela de cloroză,
de exemplu) nu mai apare astfel formulat. Să fi dispărut oare această dezvăluire,
în limbajul unei simptomatologii clinice polimorfe, al unei suferinţe sufleteşti?
În celebrul „Dicţionar Medical“ al lui Valeriu Rusu, se arată că isteria era
definită în trecut ca o nevroză de origine sexuală, de unde şi numele:
„hysteria“ (gr. hystera – uter).
„Fenomenele isterice pot fi reproduse prin sugestie sau autosugestie şi nu
prezintă niciun fel de sistematizare“5. În DSM-IV, termenul nu
figurează ca atare6. Îl las pe Emil Cerchez să prezinte cazul: „[Drasch]
fu chemat la căpătâiul unei tinere care avea o anchiloză a braţelor. I se păru
că această anchiloză era de natură isterică. După ce prescrise o reţetă
oarecare, spuse că va reveni a doua zi şi recomandă să o găsească culcată,
absolut goală şi acoperită numai cu un cearceaf. A doua zi, Drasch veni la
ceasul hotărât şi intră în odaia bolnavei însoţit de nişte derbedei ce adunase
după uliţă. Fără a zice un cuvânt se apropie de pat şi apucând cearceaful de un
colţ îl trase cu putere. Tânăra, surprinsă şi ruşinată, voind să reţie
cearceaful care fugea de pe dânsa, făcu o mişcare reflexă care-i descleştă braţele“.
Variantele din alte surse se referă la persoanele care l-au asistat pe vindecător: un tânăr voinic, simpatic,
vorbăreţ, care se întreţinu cu bolnava, chiar făcându-i curte, diferită fiind şi
reacţia fetei – aceasta „acoperi cu mâinile ce avea de acoperit şi fugi înspăimântată
din odaie“2. Altă versiune este aceea potrivit căreia Drasch veni
însoţit de doi tineri; fata ruşinată trase cearceaful peste cap, spre a se
acoperi, iar în încăpere se mai aflau mama şi o mătuşă, care astfel asistaseră
la rezultatul instantaneu al tratamentului. Autorul versiunii (pavlovist
convins) comentează: „emoţia ruşinii i-a produs un impuls subcortical care a
favorizat descleştarea braţelor“7. Să stăm strâmb şi să judecăm drept:
cum ar fi putut, nu severul Severeanu, ci un psihiatru trăitor în acea vreme,
precum Alexandru Suţu, fondatorul catedrei de psihiatrie şi şeful Ospiciului de
la Mărcuţa să se „preteze“ la instituirea unui astfel de procedeu terapeutic?
Astfel se explică şi ruptura, mereu adâncită, între Drasch şi colegii săi.
„Uă femeiă care se afla în posiţiune
interesantă, ajunse în ultimul seu termen de nascere. Cu tóte acestea ea nu
putea se nasce. Mediciì carì o împresurau˘ întrebuinţară tótă arta lor în bună
consciinţă, dar arta lor refusă orì-ce mijloc de reuşită. Nu mai remânea
nenorociteì femeì de cât a muri dimpreună cu copilul eì care nu putea să se
nască“, scrie, cu ortografia vremii, Un
Amic (1885)8. Pe scurt, soţul – cu dare de mână – declară
medicilor că nu doreşte să piardă nici nevasta şi nici copilul şi că va recurge
la Drasch. Aceştia fură de acord („– E dreptul d-tale de a consulta pe oricare
alt medic“), dar îl rugară să aranjeze astfel ca să asiste şi ei la minune, „să
vedem ce mijlóce necunoscute de noi şi de ştiinţă va întrebuinţa acest om“. Soţul
aleargă la Drasch, acesta acceptă să vadă parturienta, iar în legătură cu
solicitarea asistenţei spune că soţul va trebui să facă în aşa fel „încât să nu
mă întâlnesc cu ceilalţi doctori, 
fiind-că ceea-ce am să fac nu voiu sì fie vìzut
de cât numai de ai casei“. Confraţii, auzind pretenţia lui Drasch, pun la cale
o stratagemă: să aştepte într-o cameră alăturată şi, după ce va pleca Drasch, să
reintre. Acesta stătu de vorbă cu femeia, o examină şi o puse „să se dea de
trei ori peste cap“. La a treia răsturnare, Drasch lovi pe neaşteptate şi cu
putere într-o oglindă aflată lângă pat. Surpriza şi zgomotul sperie femeia care
născu pe dată! – Ce ziceţi, domnilor, îi întrebă soţul pe doftori, despre arta
colegului d-voastră? „– Dacă se póte numi artă ceea-ce a întrebuinţat el la uşurarea
soţiei d-tale, noi nu cunóscem acest fel de artă, şi acea pe care am înveţat’o
noi nu ne permite a eşi din prescripţiunile ei, respunse unul dintr’ânşiì atins
óre-cum de aerul cu care se adresase soţul către dìnşiì“. „– Dar puteţì zice că
n’a reuşit?“ „– Nu ne putem pronunţa în contra celor ce am constatat, respunseră
medicii cu tóte acestea.“ Probabil, răsturnările cerute de Drasch şi sperietura
cu oglinda spartă (pe vremea aceea obiect preţios) reprezintă efortul obişnuit
solicitat de moaşă femeii care urmează să nască, de a se încorda pentru a
facilita expulzia fiziologică a fătului.
Anecdotica privind cazurile rezolvate de
Drasch e luxuriantă, dar raportarea acestora suferă, pe de o parte, variaţii de
conţinut, iar pe de alta, prezintă astăzi doar un vag interes medical.
Biografii, aproape toţi scriind până pe la mijlocul secolului trecut despre „şarlatanul
conştient“ (cum îl numeşte Severeanu în „Amintirile“ sale), caută să le dea
explicaţii mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Ceea ce cred că trebuie reţinut
în legătură cu această personalitate „legendară“ este faptul că, deşi cunoştea
prea bine ce spuneau cărţile de medicină din timpul său, judeca şi aplica
fiecare act terapeutic nu ca pe o dogmă extrasă din tratate, ci
particularizându-l în raport cu situaţia patologică, psihicul bolnavului, aşteptările
acestuia şi mediul său de provenienţă. Fără excepţie, iatroistoricii scot în
evidenţă darul de foarte înzestrat observator al pacientului său, analizând 
şi
punând temei pe anamneză şi antecedentele patologice heredo-colaterale, stilul
de viaţă al bolnavului (alimentaţie, obiceiuri dăunătoare sănătăţii,
îndeletnicire profesională, habitat). Investigaţii care, în zilele noastre, par
să fi căzut în desuetudine. Celebrele lui „hapuri“, a căror componenţă spiţeria
fostului său socru „La Biserica cu Sfinţi“ o ţinea secretă şi le difuza în
exclusivitate, aveau în general un efect depurativ. Circula informaţia că, în
camera modestă unde lucra, îşi înfiripase un „laborator“. Nopţile, căci orele
zilei îi erau ocupate cu acordarea consultaţiilor, studia diverse combinaţii de
substanţe, fără a neglija analiza reţetelor „băbeşti“ dovedite eficace. Se ferea
de excesul de medicamente, preferându-le pe cele simple, verificate. „Dintre
aceste medicamente, saburulc era baza unor caşete purgative şi
depurative, care au rămas multe decenii sub numele de «hapurile doctorului
Drasch». Toţi bolnavii nu se adresau medicinei lui oficiale, ci iniţiativei lui
ingenioase de a sfida învăţământul ştiinţific.9“ Folosea sugestia –
ar fi studiat-o la Paris (apoi, la Viena: „terapia prin sugestie“ a lui Gruby,
un medic austriac contemporan cu Drasch9), autosugestia, valenţele
hipnozei. Ne aflăm într-un moment de reînflorire a magnetismului animal al lui
Mesmer; erau „la modă“ experienţele neuropsihiatrului francez Charcot – hipnoză
la bolnavii isterici. Em. Dorian subliniază, citându-i pe savanţii sovietici
Bâcov şi Orbeli, valoarea cuvântului în succesul psihoterapiei. Acelaşi autor
adaugă: „Doctorul Drasch, cu aspectul pe care i-l cunoaştem, cu glasul lui
puternic, dădea ordine terapeutice într-un chip violent. Pavlov susţine că
«frica, intimidarea, zăpăceala, măresc sugestibilitatea în stare de veghe»,
favorizând acţiunea pozitivă a psihoterapiei“.
Vătămanu
susţine că Drasch a fost unul dintre primii homeopaţi practicanţi de la noi,
deprinzând arta hahnemanniană tot la Viena. Samuel Hahnemann, la cererea
baronului Brukenthal din Hermannstadt, îl va urma pentru doi ani în acest oraş
(Sibiu), devenindu-i bibliotecar şi medic (deşi nu urmase medicina decât doi
ani, la Leipzig). Se va stinge în 1843. Homeopatia ar fi fost practicată în Ţara
Românească încă de la 1834, având susţinători, dar şi adversari: între aceştia
din urmă, doctorul Pavel Vasici Ungureanu („homeopatia neagă materialitatea
bolilor“). Se iscă un scandal, inclusiv între susţinătorii principiului
cunoscut încă de pe vremea părintelui medicinii: similia similibus curantur şi, după dezbateri, o comisie medicală,
formată din somităţi, conchide, în februarie 1863, că „tratamentele omeopatice
nu sunt primite prin aşezămintele publice“ şi că „se tolerează numai în
practica privată“, iar „medicii omeopaţi sunt îndatoraţi să scrie ordonanţe,
întocmai ca medicii alopaţi“10. Nu extindem aici acest subiect,
decât pentru a ne exprima mirarea că Drasch, căruia i se atribuie de către
iatroistoriografi utilizarea acestei practici, nu apare citat în conflict. Să
fi fost o rezervă explicată prin dorinţa de a nu se implica în problemele
breslei (pe mulţi dintre membrii acesteia dispreţuindu-i pentru lipsa lor de
cultură medicală) şi de a fi lăsat în pace să-şi vadă de pacienţii care-l
asaltau? Mi se pare totodată exagerată afirmaţia biografilor că Drasch era şi
medic balneolog, atribuindu-i-se această competenţă pentru că trata bolile
febrile (tifosul?) prin băi reci, că încercase deschiderea unui stabiliment de
hidroterapie şi că el însuşi făcea băi la o temperatură scăzută. Moartea nu l-a cruţat, fireşte, nici pe
medicul săracilor, aureolat cu puteri tămăduitoare, ieşite din comun. Depunea
stăruinţă în a-i ajuta pentru că, spre deosebire de cei bogaţi, săracii credeau
în „arta“ sa. E limpede: se realiza acel necesar curent empatic şi de încredere
medic–bolnav, o condiţie dintotdeauna a vindecării.
La capătul câtorva luni de suferinţă, în
1887, s-a stins. Autopsia ar fi decelat un cancer gastric. O mare de oameni l-a
condus pe ultimul drum. În convoiul către locul de veci s-au aflat inclusiv
oficialităţi ale momentului; dintre medici însă doar unul: Iacob Felix, care
reprezenta Serviciul sanitar (medic-şef) al Capitalei.
Prima parte a acestui
articol a apărut în „Viaţa medicală“ nr. 36/2014
aRăzboiul ruso-turc a
durat între 1853 şi 1856
bÎn ortografia „de
tranziţie“ de la mijlocul secolului XIX, sunetul z era transcris ca litera d
cu sedilă. Rugam pe cititor să facă în momentul lecturii pasajelor respective
această corectură.
cSubstanţă solidă cu
miros plăcut şi cu gust amar, extrasă din frunzele unor specii de aloe,
utilizată în farmacie (cf. DEX)
