De cele mai multe ori, stereotipurile de gândire ne conduc pe piste false de interpretare a realităţii, aşa încât dizabilitatea devine un stigmat al celor despre care se presupune că ar avea dificultăţi de adaptare socială, un nivel scăzut al coeficientului de inteligenţă şi al competenţei profesionale sau un grad crescut al dependenţei sociale. Misiunea de a schimba mentalitatea populaţiei cu privire la această problematică ne aparţine nouă, tuturor, şi este menită a reda demnitatea persoanelor cu deficienţe locomotorii.

Dincolo de aparenţe

Interviul cu Georgeta are loc la ora stabilită. Dimineaţa, la 10 fix, apare la orizont cu o punctualitate de ceas elveţian. Ne aşezăm pe o bancă în parc şi primul fapt care mă surprinde e naturaleţea cu care se ridică din scaunul cu rotile, un act dificil în esenţă, dar căruia tânăra curajoasă din faţa mea îi imprimă o gestică firească. Dialogul se leagă imediat, iar Georgi, aşa cum îi place să se prezinte, începe să decanteze vorbe simple dar pline de profunzime. Pentru ea, imaginaţia şi jocul cu visele nu sunt de niciun folos: „Dacă nu ne simţim împliniţi, începem să ne închipuim lucruri. Fă în aşa fel încât să fii bun în lucrul acela“. E un gând înţelept, care a călăuzit-o pe tot parcursul drumului ei. Totul a început într-un sanatoriu din Mangalia, un loc frumos, dar imperfect, la fel ca şi fiinţa ei exterioară, însă dacă nu s-ar fi întâmplat astfel, crede că nimic nu ar fi ajutat-o să evolueze atât de mult.

Călătorie cu doi prieteni în microbuzul care avea întârziere

A fost odată...

   Până la a colinda lumea-n lung şi-n lat în scaunul cu rotile, Georgeta a cunoscut bunătatea oamenilor din centrul copilăriei sale. Mintea ei refuză să aleagă momentele triste şi stăruie asupra amintirilor care o fac să zâmbească. Era „mica revoluţionară“ a centrului, statut pe care şi-l asumă cu dezinvoltura adultului de azi. Poznele şi farsele cu care uimea de fiecare dată personalul s-au mai rărit la vremea primilor paşi în tainele abecedarului. Îşi aminteşte saloanele mari, cu 16 paturi, ce găzduiau vieţile unor copii asemeni ei, cu diferite afecţiuni medicale. Mulţi suferiseră intervenţii complicate şi urmau programe terapeutice de recuperare în paralel cu activităţi educaţionale şi şcolarizare. Georgeta s-a dedicat studiului, conştientă fiind de faptul că era singurul mod de a se realiza. A avut şansa ca de mică să fie înconjurată de profesori minunaţi, care au ştiut cum să stimuleze latura introspectivă a copilului de atunci, făcându-l să asimileze partea pozitivă a lucrurilor, în pofida greutăţilor de ordin material şi a lipsei părinţilor biologici. Rememorează cu drag un episod petrecut în timpul liceului, de ziua ei, când a primit vizita neaşteptată a mamei unei foste colege. Bucuria de a fi căutată de cineva a depăşit-o cu mult pe cea a primirii cadoului mult visat, un casetofon, nepreţuit la vremea aceea. Primele prietenii, primele iubiri s-au născut la marginea mării, la Mangalia. Legăturile sufleteşti din acele timpuri nu pot fi date uşor uitării. Îmi mărturiseşte că vede întotdeauna „trecutul încărcat cu ceva bun“, iar când se referă la prezent nu uită niciodată că „lumina e acolo, trebuie doar să dăm perdeaua la o parte“.

Dragostea e mereu alta

   Merg mai departe şi o întreb cum iubesc persoanele cu dizabilităţi. „Compromisul din dorinţa de a fi acceptat devine inevitabil, mai ales în cadrul relaţiilor cu persoane aparent normale“ e răspunsul care mă pune pe gânduri. Sunt rare situaţiile în care se stabilesc astfel de legături, dar nu imposibile: „Cei mai mulţi dintre oamenii care acceptă legături cu persoane cu dizabilităţi sunt, de regulă, cei care au avut experienţe de viaţă profunde, care au un membru al familiei într-o situaţie asemănătoare sau cei care practică o anumită religie“. Reticenţa de a dezvălui adevărul cu privire la statusul său fizic se justifică în condiţiile în care de multe ori, aflându-l, celălalt a întrerupt orice comunicare virtuală şi nu a mai dorit materializarea unei întâlniri în plan real.

Despre Univers şi Dumnezeu

   Georgeta percepe altfel timpul şi spaţiul, îi place să spună despre ea că „măsoară pulsul vieţii“. Primul a învăţat-o că umorul poate salva sufletul. „Am ales să trăiesc cât mai simplu, de fapt asta am căutat tot timpul, să nu ies prea mult în evidenţă, dar nici să rămân în umbră“. Când o privesc vorbind despre ceea ce o face fericită, văd o tânără optimistă, plină de energie, tonică, care se simte bine cu ea însăşi. Energia şi pofta de viaţă pe care le emană au o sursă secretă, pe care mi-o dezvăluie cu generozitate: lucrurile simple din jur. Dacă ea refuză să devină parte a unei societăţi consumiste şi robotizate este pentru că nu vrea să se alieze unei lumi care nu vede esenţa.

Confirmarea profesională

   În prezent este sociolog în domeniul medical, iar şansa de a cunoaşte împlinirea profesională a venit după absolvirea celor două facultăţi, una de asistenţă socială, cealaltă de sociologie, dar şi a două masterate, în condiţiile în care aplicarea directivelor europene a creat un context favorabil angajării persoanelor cu probleme motorii. Se simte bine integrată în colectivul cu care lucrează şi a reuşit să câştige respectul colegilor şi al oamenilor cu care interacţionează. Un zâmbet îi apare pe chip atunci când îşi aminteşte că au fost cazuri când celor din urmă nu le-a venit să creadă că face parte din personalul de specialitate.

Un model pentru ceilalţi 
   Îmi iau rămas bun de la Georgeta Fîntînaru cu certitudinea că, dacă ar exista mai mulţi oameni înzestraţi cu modul ei de a gândi şi de a percepe lumea înconjurătoare, cu siguranţă ar fi mai multă lumină într-un oraş trist şi golit de sens, oraşul celor care încă nu au învăţat că viaţa nu aşteaptă.