Ţară de aur şi de
piatră, Apusenii sunt deopotrivă o ţară a legendelor. Viaţa aspră a moţilor,
încercările prin care au trecut, necazurile şi, rareori, bucuriile, toate au lăsat
urme. La Roşia Montană, în zona Brad, la Bucium ori la Almaşu Mare, în
perimetrul galeriilor miniere deschise de pe vremea dacilor, istoriile abundă.
Cărţi vii, care se povestesc singure, în ceasuri de taină. Aşa sunt foştii pălmaşi
ai minelor de pe munte, aşa sunt şi cei care s-au ocupat de contrabandă cu aur,
aşa sunt şi foştii torţionari aduşi de ciuma roşie, cei care în anii ’50 au
smuls tone de aur ascuns prin grădini sau prin munţi. Poveşti de groază, cele
mai multe îngropate la Canal sau prin coloniile de muncă forţată, odată cu
victimele.
Aur
blestemat, aur din cauza căruia s-au năruit cele mai bogate familii din
Apuseni. Sunt acasă la Eugen Crâsnic, în comuna Bucium-Saşa din Apuseni, locul
unde a păstorit o vreme (1906–1910) şi preotul Ion Agârbiceanu. Numit de
localnici şi Zen, Eugen Crâsnic a fost unul dintre chiaburii de altădată,
proprietar de mină de aur şi deţinător de suprafeţe întinse de pădure. Norocos şi
abil, el a supravieţuit anilor de coşmar. Nu a scăpat încă de frica de
represalii, însă, spre deosebire de alţii, are puterea să povestească despre
cele întâmplate atunci. Eugen Crâsnic s-a născut la 22 octombrie 1928. Nu-mi
vine să cred că încă mai este în viaţă şi în putere.
–
Când aveam trei ani, a murit mama. Maria o chema. Eram la 17 ani şi o murit
tata. Am rămas cu frate-meu şi cu o soră care a fost la şcoală. La 22 de ani,
după ce o terminat liceul, o murit şi ea. Şi frate-meu o fost la liceu, apoi o
făcut doi ani la Cluj, la chimie pură, dar din cauza situaţiei materiale – eram
chiaburi – n-o mai putut continua. După ce-o murit tata, am rămas cu mătuşa,
care era bătrână. 
Aveam vite, aveam gospodărie, oameni la lucru. Îmi trebuia
mâncare, spălat, mă rog… O gospodărie n-o poţi ţine singur. Şi, no, am făcut
nuntă. Era iarna, pe 26 decembrie, a doua zi de Crăciun.
–Şi copii?
– Am avut două fete.
Fata cea mică, Alexandrina Rodica, a murit şi ea în 1980 la Oncologie, la Cluj.
A avut leucemie. Ăsta a fost cel mai mare năcaz. Era studentă la Iaşi.
Doar pietrele au mai
rămas de la moara de apă
– După ’47, minele s-or
închis, însă până atunci noi ne-am ocupat cu aurul. Tot satul s-a ocupat cu
aurul. Se lucra manual; erau micii proprietari. Eu am avut 20 de şteampuri (n.
red. – maşini folosite în trecut pentru sfărâmarea minereurilor aurifere). Unul
din ele e dus acum la Bucureşti, la muzeu. În ’52 am mers în Valea Jiului. Ştiţi
cum era: dacă aveai o situaţie bună, nu puteai să faci armata sub arme. M-or
luat la un detaşament de muncă şi m-or dus la mină. Unii or fost la construcţii,
alţii la uzine ori pe şantiere, eu am ajuns la Aninoasa, la cărbuni. Din ’52
până în ’78 am tras.
–Când au început necazurile astea?
– În ’46–’47. S-or luat
minele, s-or naţionalizat. Am avut şi-un firez (n. red. – un gater de tăiat
scândură) ce merea pe apă, am avut şi moară de apă.
–O mai aveţi?
– Nuuu! Mai am pietrele
numa, colea în curte.
Aici au lucrat şi
dacii şi romanii
– Am lucrat la mină
aicea şi aurul se preschimba la Banca Naţională. Noi, fiind proprietari, aveam
un carnet din ăla cu Banca Naţională şi aurul îl duceam la Bancă. În ’52 m-or
dus de-am dat aurul, c-am avut nişte aur pe care-l moştenisem de la tata.
–Cât aur aţi avut?
– Un kilogram. M-or bătu’,
am fost arestat, mă rog, îs multe, multe.
Intervine
soţia:
– Or vinit, ne-or spus să oprim şteampurile,
că nu mai avem voie să măcinăm. No, şi pe urmă, noi ne-am gândit că mai aveam
încă minereu scos afară, îl mai lucrăm pe acela. Da peste o săptămână or venit şi
or spus: „Toată lumea să oprească şteampurile şi la mină să nu mai meargă
nimeni“. Aici se lucra aşa, manual, mai cu pierdere. Minele nu erau chiar aşa
de bune; au lucrat şi dacii şi romanii la ele.
–Mai sunt galeriile de-atunci?
– Sunt, cum să nu. Sus
pe Vâlcoi.
Caratele din cârpa
arsă
– Prima dată, aurul este un praf, aşa ca ţărâna,
îl freci laolaltă cu mercur şi apoi îl arzi. Bagi bucata în foc, aveam nişte plăci
de grafit – nişte bliduţe (n. red. – creuzete de grafit) –, puneam în ele aurul
şi îl roşeam. Mai am bliduţele şi-acum, numa’ că nu ştiu pe unde-s. Dacă mâni
(n. red. – mâine) mi-ar spune că pot să deschid, în două săptămâni mi-aş face
totul la loc cum o fost.
Soţia intervine cu lămuriri, privindu-mă.
Când, din reacţiile mele, i se pare că nu ştiu cuvintele, le şi traduce. –
Îl puneam într-o cârpă, într-o pânză aşa, apoi îl băgam în foc şi-l ardeam. Şi-apăi
arjintu viu fujea afarî, ardea şi cârpa, pân’ rămânea numa auru’ curat.
– Ăsta
era aurul ars. Îl încercam dacă-i aur: puneam apă tare, apa tare mănâncă dacă-i
aramă, dar pe aur nu-l mânca. De la Banca Naţională primeam apă tare şi o bucată
de grafit anume făcut pentru încercări. La Banca Naţională îl predam după
carate. Ni se plătea cu 60–70 de lei gramul de aur. Acum e o sută şi ceva de
mii. În funcţie de carate. Cel făcut de noi era de 19 carate.
Atracţia contrabandei
– În ’51 spre ’52, or făcut arestările. Eu am
stat închis în ianuarie. M-or dus d-aci şi m-or ţinut o săptămână. Aduceau
oameni din toată ţara. Or umplu’ satul cu miliţieni.
–
Erau înalţi, înalţi de doi metri, intervine nevasta.
–
Or vinit aşa: „Unde-ai lucrat?“. „Am lucrat la mina cutare“. „La cine-ai dat
aurul?“.
– Dv. eraţi proprietar de mină. Aveaţi şi
oameni care lucrau pentru dvs.?
– Da, aveam şi eu, aveau şi ceilalţi
proprietari. Ăsta era pălmaşul care muncea. Eu aveam o proprietate şi nu puteam
munci la toate. Ăsta care lucra îmi preda aurul, da’ mai fura şi el şi îl
vindea. Tu îi plăteai zâua lui, şutul lui cum îi acum, iar ce fura era un bun
al lui pe care putea să şi-l vândă. Eu, ca proprietar, aveam eliberat un carnet
prin care eram autorizat să ţiu asupra mea o cantitate de aur 24 de ore. Puteau
fi şi 10 kilograme. După 24 de ore trebuia să-l predau. Dacă nu, venea şeful de
post şi mi-l confisca. Eu, ca proprietar, cumpăram şi de la cel care nu era
autorizat, de asta aveam apă tare şi grafitul ăsta, ca să nu mă fraierească şi
să-mi dea altceva. La Banca Naţională, îmi dădea 60 la sută din valoarea lui,
un acont. Aveam acolo un sertar închis, de metal, şi strânjeam 200, 300 de
grame, un kilogram, două, cât era. Şi când îl strânjeai, merjea la topit. Îl
topeau ei, la bancă, îl cântăreau şi-ţi dădeau diferenţa. Eu am dat aurul la Banca Naţională, alţii nu.
Banca plătea cu 100 de lei, iar contrabandiştii cu 150, şi mulţi dădeau aurul
la contrabandă. Or venit de la Bucureşti, de la Direcţia Generală a Poliţiei,
aici la Abrud (cea mai apropiată localitate de Bucium şi de Roşia Montană) şi
întrebau: „La cine l-ai dat?“ „L-am dat la Alba Iulia, la jâdan (pe-atunci,
acesta era cuvântul, şi ei între ei îşi ziceau tot jâdani), la Fux, de exemplu“
sau 
„Am dat la Arad, la cutare“, sau „Am dat la evreul cutare, la Abrud“. Şi-atuncea,
spunându-l pe evreu, l-or adus şi pe el. Or mers pe fir, de jos de la pălmaşi,
până ce i-or luat pe toţi. Eu am fost închis cu doctorul Tisu Cornel din Brad şi
cu Ris Tiberiu din Arad, care zicea că soţia lui avea o fabrică de piele; o
fost tăbăcar. Cea mai frumoasă casă din centrul Aradului era a lui. Nu l-am mai
căutat.
Interogatoriul
şi comoara din Grădina botanică
– Cum se
terminau interogatoriile astea?
– Într-un singur fel. Care n-o predat cât or
vrut ei, nu l-o mai văzu’ nime. Ovidiu Albini o avut şi el mină de aur. Să vedeţi
unde l-o dus mintea: şi-o pus averea în Grădina botanică din Cluj, la un castan
– 10 kg de aur, cocoşei, ştiufere (nişte eşantioane de alea de minereu cu aur).
Între timp or venit ăştia, l-or bătut, l-or maltratat şi tot o dat. O săpat
jumate din Grădina botanică. Şi, bătut, şi-a adus aminte unde îngropase
comoara. În ’51 spre ’52, în decembrie, cu o săptămână înainte de stabilizare,
o vinit şeful de post din comună şi mi-a spus să mă prezint la Abrud, la poliţie.
–
Da prima dată au dus o bătrână, intervine soţia.
–
Lasă-i că pe ăştia-i tot duşe, eu povestesc ce au făcut cu mine. M-au anunţat să
mă prezint la poliţie. M-am prezentat. Când m-am dus, erau acolo vreo 16 ofiţeri.
Nu s-au prezentat cine-s. Şi ăştia m-or pus – erau la o masă – ei dincolo de
masă şi pe mine m-or pus dincoace, în faţa lor, să dau o declaraţie cum că am
aur. Eu n-am recunoscut de prima dată că am. Atuncea, zâce: „Du-l la cameră“.
Când m-or dus acolo jos, „la cameră“, erau oameni la un metru unul de altul,
iar în uşă era soldatul cu arma. Ne-o pus cu faţa la păreţi, la 30 de
centimetri. Ne-o făcut semn. Atât aveam dreptu’ să mişcăm, de pe un picior pe
altul. În rest, nimic. Erau unii mai în etate ca mine, ori şedeau mai de mult
acolo. Vedem numa că-odată cade. Buf! Cădea, îl scoteau afară, aruncau apă rece
pe el şi-l aduceau ’napoi. M-o ţinut trei zile şi trei nopţi aşa. Nu ne lăsau
decât să mergem la veceu. Ne-o dat terci de mâncare, un polonic de terci. După
trei zile m-o chemat iar la interogatoriu: „că trebuie să dăm pentru penicilină,
că atunci nu era, pentru aia, pentru ailaltă. Şi, uite, nu ne-o dă numa pe
valută şi uite trebuie să dăm aurul şi aşa mai departe“. Schimbaseră cum ar
veni foaia. Am spus că am şi eu o cantitate de aur. „Nu, că trebuie atâta
cantitate.“ Îi trebuia mai mult. Şi-atuncea m-or băgat la rece: dezbrăcat, numa
cu cămaşa pe mine, şi jamul către afară, era numa cu gratii, în rest nimic. Era
o bancă, un prici (n. red. – pat rudimentar) la perete, îngustă, nu prea lată,
unde puteam sta, sus era becul. Mă călca de frig. Şi pe-atunci, iarna era iarnă.
Ne-închidea acolo, fără şireturi, cu cămaşa numa, în capul gol, dezbrăcat. Eu
fiind cu Ris Tiberiu – el era mai solid ca mine –, ca să ne încălzim, el se punea
deasupra pe mine, iar când nu-l mai puteam ţine, eu pe el; ne schimbam. La călcâie
s-or rupt ciorapii, şi a ieşât sânje afară, dar n-am sâmţât, fiindcă eram îngheţat.
Trei zâle şi trei nopţi am stat acolo.
Aur dat de bunăvoie
–
M-o chemat un maior care zâcea că e expert în fizionomie. Vine la mine, cu un
creion în mână. Prima dată mi-o aruncat creionul în faţă şi pe urmă m-o
scuipat, de ajunsese scuipatul să curgă pe obraz. Nu puteai face nimic, el era
cu pistolu’ şi erau atâţia acolo. Asta am păţât-o cu el. Pe urmă, când m-or
adus din nou aici acasă, am vinit cu un ofiţer. Aveam îngropat aurul în grădină.
Şi am căutat, cum eram îngheţat de frig nu puteam săpa şi zâce către mine:
„Vezi, omule, că dacă nu-i (n. red. – aurul), îi bai! După atâţia ani de zile
am uitat şi eu pe unde am săpat şi cam câtu-i de adânc. Până la urmă, l-am găsit.
O făcut un proces verbal, da nici vorbă să-mi deie şi mie o copie. O vrut să-mi
ieie şi scafele astea, erau în casă, nu le ascunsesem, da’ nu i le-am dat. „Îs
a mele, nu ţi le dau.“
Intervine nevasta:
–
Am zis să ne dea şi nouă procesul verbal, măcar să-l citim. Şi scria aşa:
„Subsemnnatul Crâsnic Eugen, fiul lui Nicolae, dau de bunăvoie cantitatea de
aur pentru Stat ca să poată să aducă medicamente pe valută“. De bunăvoie am
dat. Şi nouă nu ne-au dat nici o hârtie.
– Când v-aţi hotărât să le spuneţi de aur?
– Păi, o zâs şi socru-meu: „Băi, tu eşti mai
tânăr, e păcat că uite, te duc ăştia la Canal. Te omoară ăştia“. Era Canalul atunci. Îi îmbarca şi gata:
„Haidaţi, cu ei!“ Era geamul cu roletele puse. Şi când îi îmbarca pe ăştialalţi,
dădeau jos roletele de la geamuri ca să vedem. Aveau şcoală: îi duceau şi la
Jilava, şi la Canal. Sediul poliţiei era atunci lângă farmacia lui Bute, în
Abrud. Acolo ne-au ţinut închişi. Chiar în centru.
– Cât aur aţi predat atunci?
– Un kilogram.
– Şi l-aţi recuperat pe urmă?
– Absolut nimic. N-am mai zis nimica de bucurie
c-am scăpat. Numai să mă lase-n pace, să nu mă omoare.
Ocaua căpitanului
Popescu
–
Un evreu din Cluj o avut o fabrică, o dat ceva aur şi-acuma îl „strânjea“ să
deie mai mult, dar n-o mai avut. Şi zâce el: „Nu mai am, însă dacă-i musai, ne
împrumutăm la soţie“. Zâc: „Bată-te Dumnezeu de bolând. Nu-i destul că ţi-ai
dat partea ta, o mai baji şi pe ea?“ De-aceea ne constrânjea şi ne bătea pe toţi.
Dacă se convinjeau că unu minte, îi judecau pe toţi cu aceeaşi măsură. Că alţî
o mai avut. Eu m-am cunoscut bine cu gardieni. Unu din ei mi-o adus clisă şi
pită, îmi era o foame… şi-am mers în corpul de gardă şi am mâncat. Mi-a dat
pulovărul de la el că eram numa cu cămaşa pe mine şi mă călca de frig, altceva
n-aveam nimic. Doctorul Tisu Cornel mai scăpa câte una. Şi i-am zâs: „Domn
doctor, vedeţi ce vorbiţi aicea că-ntre noi sunt şi agenţi. Vă scăpaţi c-o vorbă
şi-i bai.“ Şi-aşa o fost, că pe el l-o dus. Eu am scăpat c-am fost mai tânăr.
– Ai dat! intervine soţia.
– Apăi,
no, am şi dat. O fost un căpitan, unul Popescu, era afurisit rău. Şi zice către
ăia care ne interogau: „Cântăreşte mai mult“. Şi-atuncea, imediat m-or apăsat şi
m-or băgat la dracu. În loc să-mi uşureze situaţia, mi-or îngreunat-o. În ’52
am dat un kilogram de aur.
– Cât
aur au adunat de la oamenii din Bucium?
– Nu ştiu. De ce să mint, da’ am văzut pe unul,
vai săracul, l-or prins cu un cleşte de pulpă şi au rupt o bucată din ea. Ori
l-au băgat la uşă şi i-or prins degetele. Ce puteau să facă oamenii? Or dat.
Da’ cine ştie cât. Nu vorbea nimeni. Dacă scăpai de acolo, nu-ţi trebuia să
ajungi a doua oară. Aşa au ajuns oamenii, de frica bătăilor, că de vedeau aurul
în drum, nu le trebuia. Am mai auzât, au dus şi femeile, au dus şi preotul de
la noi, i-au dus şi fetele, le-or violat.
– Nu
v-au mai căutat după aceea? Că aveau obiceiul.
– Păi, ce s-o întâmplat: în ianuarie am fost
arestat, pe urmă m-au lăsat, şi în 5 mai 1952 m-or dus la armată. Şi-aşa am scăpat.
Prima dată m-or dus la construcţii, la Şinca Veche, lângă Făgăraş, şi-am lucrat
acolo până în octombrie, vreo şase luni. Şi fiindcă lucrasem la mină şi ştiam,
m-am cerut eu, şi m-or dus în Valea Jiului, la Aninoasa. Acolo mi-am făcut de
la început contract ca să-mi pot duce şi familia şi să scap de presiunile
comuniste care erau asupra noastră.
– Vă
convenea?
– Dacă am fost trecuţi drept chiaburi, ce să
facem? Am rămas la mină până ce-am ieşit la pensie, în ’78. Aproape 28 de ani
am stat în Aninoasa, în colonie.
Banca de sub pământ
Eugenia,
fata cea mare a soţilor Crâsnic, povesteşte că la Bucium-Saşa, „în toată sâmbăta
era joc. Ori aici, la Saşa, ori dincolo, la Izbita. Şi-a doua zi iar, la fân.
Era o plăcere să vin acasă. Dimineaţa ne pregăteam, mergeam la biserică femeile
toate, eram foarte cochete. În piaţa din faţa bisericii veneau şase, şapte căruţe
cu coviltir, se găseau pepeni, cei de la Mogoş veneau cu găini, cu ouă, cu
smântână. Pe urmă, era joc. După ce-au băgat curentul electric, aduseseră un
aparat de proiecţie şi se prezentau filme. Era frumos.“
– Mai
sunt meşteri care să facă şteampuri?
– Or murit toţi. Erau şteampuri de lemn, acţionate
de apă. Mergeau doar primăvara şi toamna. Iarna îngheţau, iar vara era secetă.
– Câte
şteampuri au fost de toate?
– Dacă socotim şi pe cele din Roşia Montană şi
din Bucium (n. red. – comune vecine acum, zona zero a aurului din Apuseni) erau
cel puţin 3.000.
– Cât
aur se scotea de la un şteamp?
– Cât era. Că dacă aveai mai mult minereu, mai
făceai încă un şteamp. Mulţi aşa făceau. De regulă, cu un şteamp se scoteau
peste 10 kg de aur, în anii buni chiar şi 15 kg. Erau bani frumoşi, însă era şi
muncă. Se lucra greu, nu aveau exploziv, pălmaşii băteau manual găurile. Nu
aveau aierisire. Unde nu merea aerul, duceau brad, cetină de brad, ca să
împrospăteze aerul să poată să lucre. Nu era carbid pentru lampă, se lucra cu
lumânări de său.
– Cât
de adânci erau galeriile astea?
– Noi nu aveam puţuri, aveam galerii de coastă.
Erau până la 1.200–1.400 de metri adâncime, atât intrau în munte. La
Inspectoratul minier din Abrud fiecare era întăbulat şi avea un anume
teritoriu. Se ştiau filoanele de aur din bătrâni. Fiecare lăsa la copii: „Măi,
vezi că acolo e, la Coşul Albiei…“ Se dădeau denumiri după cum era locul. La
alta-i spunea „vâna corăbiei“, ailaltă e „vâna letiului“, era let pe ea, mai
mult argilă adică. Nu era întotdeauna, şi-atuncea lucrai pe „Dă-ne Doamne!“,
c-aşa ziceai, no.
– La
„Dă-ne Doamne!“ mai e ceva speranţă?
– Când erau minele bune scoteam şi la patru,
cinci kilograme pe an dintr-o galerie (un front de lucru adică), când nu, nu
scoteam nici măcar un kilogram. Dădeai din buzunar, te băgai dator la bancă. Se
găsea uneori şi aur nativ, îl vedeai cu ochiul liber. Se punea într-un sac de
pânză, jorz i se spunea, legat cu sfoară, se punea sijilul minei cu denumirea
ei. Sijilu’ s-o prăpădit, nu-l mai am.
– Bine că nu l-ai îngropat la un loc cu
aurul, adaugă soţia.
– Aur
nativ aţi găsit în mină?
– Am găsât. Când găsam aur mult, nu-l predam pe
tot la bancă, îl puneam bine, în pământ, şi-l aveam. Că erau şi ani când găseam
sub un kilogram şi aveam nevoie. Acolo era banca noastră, sub pământ. Am mai
cumpărat pământ şi, când nu aveam cu ce plăti, vindeam pământ, ce să fac?
– A făcut
cineva avere ?
– Or făcut. Şi-or făcut căşi (case) la Ineu, şi-or
făcut la Abrud, prin Bucureşti. Da’, au plecat de aici. Or fost ingineri,
doctori, avocaţi şi aşa mai departe. S-or dus. Ce-or zâs – şi tata zâcea: „Lasă
că destul am muncit eu, de ce să mai muncească şi copiii mei atâta? Lasă-i să
ducă o viaţă mai bună la oraş.“
Marea iubire
– Şi râul de pe lângă casă cum se numeşte?
– Valea Negrilesei. Vine de sus, de la minele
de aur.
– Cum se poate separa aurul cu şaitrocul (vas
de lemn, cu fundul curbat, folosit la separarea aurului din minereul sfărâmat)?
– Staţi numa, că vă arăt.
Bătrânul
Zen întinereşte dintr-odată. Cu o sprinteneală greu de bănuit chiar şi pentru constituţia lui, ia în mâini şaitrocul,
ducându-l ca pe un copil. Ajungem la râu şi, în câteva minute, a şi umplut străvechiul
instrument al căutătorilor de aur cu nisip aurifer. Îl leagănă cu agilitate, arătându-mi
apoi cum se separă fire de metal strălucitor. „E aur, vedeţi?“ Îl privesc şi
abia acum înţeleg: marea lui iubire a rămas aurul.
–
Romanii făcuseră sus colonie. La galeriile romane este şi acum un loc numit „la
mojere“. Făcuseră loc în bazalt să poată sfărâma minereul. „Vâna corăbiei“ o
avut o grosime de cam un metru şi ceva, doi metri. Era ca o creastă de cocoş,
aurul nativ afară. Ei luau numai aurul nativ, ce vedeau cu ochiul liber.
Omul era învăţat să muncească
–
Noi am avut aici, pe apă, firezu’ (gaterul). Când mina nu dădea nimica, mergeai
la pădure şi făceai un car, două, de scândură şi-l vindeai. Aveai să aduci la
copii să aibă pe masă mâncare. Traiul vieţii ăsta era. Moara era tot pe apă. Ca
să nu mai umblu cu desaga în spate să mă duc la Abrud sau nu ştiu unde. Că pe
timpul ăla nu venea pâinea. Femeile făceau pâinea în cuptoare. Tot de-aci. Şi
era sămănătură; sămănam aci pe dealuri. Satul nostă’ avea 360 de fumuri, am
ajuns acuma de-s numa o sută. 200 s-au dus, s-au tot dus. De-aceea nu se
lucrează. Omul era învăţat să muncească, să facă, să aibă. Ei, or venit anii ăştialalţi
când nu trebe nimic. Mă duc la oraş, îmi dă de-a gata. Vedeţi? Nu se poate.
Mergem din rău în mai rău. Tineretul nu ştie că trebuie muncit ca să aibă. Nu-i
crescut cu râvna că ăsta-i al meu şi că de bucata asta îmi pare rău. Nu. Zâce:
„Dă-o dracului, vine alta. E de la stat.“ Ei, când e al tău, te doare, când
nu-i al tău, nu te doare. Aşa este. Eu am muncit. Şi cu piciorul fracturat,
ulcer perforat, de toate. Am muncit. N-o existat să n-am bani. Eu nu m-am dus,
când am luat salarul, să-l beau în crâşmă. În crâşmă m-am dus atuncea când nu
era nime. Cum să vă spun? Eu cu soţia m-am împăcat foarte bine. Asta mi-o dat
putere. Eu n-am avut sărbătoare, am fost la muncă mereu. N-am fost membru de
partid, n-am făcut politică. Or trecut toate. Am mers cu vaca legată cu lanţul
până-n Alba Iulia, pe jos (n. red. aproape 100 km), că n-aveai cum. Trebuia să
plec din ast-sară şi-abia a doua zi, după masa, ajungeam. A trebuit ca s-o duc
la Centrul militar ca s-o predau. Nu ne-o dat nime nici un leu. Am avut o păreche
de boi, aveam vaci, după cum era nevoie. Trebuia transportat minereul, era o
muncă titanică. Aci erau şteampurile, aci venea apa pe colo pe sus, aduceam
minereul neprelucrat cu carele cu boi, aci îl făceai, era muncă. Munceai cu
întreaga familie.
– Şi
după o viaţă de muncă cu ce-aţi rămas?
– Am rămas cu oasele rupte de comunişti. Firezu
mi l-or luat, moara mi-or oprit-o, aurul mi l-or luat, numa în dezastru om mărs.
Cum o fost când eram noi copii nu mai e. Îmi pare rău că mi-am mâncat tinereţea
şi viaţa prin muncă, fără să realizez ceva. Nu mi-aş face vilă cu cât am
muncit, mânăstire mi-aş face.
Salutul de la şapte
dimineaţa
Foştii
proprietari de mină, câţi mai sunt, par resemnaţi. Au pierdut zeci ori sute de
hectare de pădure, mine de aur, şteampuri, mori, gatere. Casele li s-au dărâmat,
copiii, dacă au scăpat cu viaţă, s-au risipit prin ţară ori au fugit la capătul
lumii. Bătrânii, însă, sunt la fel ca atunci când erau tineri. N-au fost despăgubiţi.
Mulţi nu şi-au revendicat vechile proprietăţi, nu se bat pentru ele. Nu mai vor
nimic. Unii, nici măcar să mai vorbească despre ce s-a întâmplat atunci. “Când
a venit omul meu acasă, nici nu putea să ducă lingura cu mâncare la gură”, îmi
spune nevasta unui alt proprietar de mine din comuna Almaşu Mare. Omul ei stă
în târnaţ (prispă), pipă şi tace. Istorie! Torţionarii au predat statului, în
anii ’50, tone de aur. Păgubiţii spun că au păstrat destul şi pentru ei. Cine
umblă cu miere… Sunt cunoscuţi, chiar dacă şi-au schimbat domiciliul ori şi-au
ridicat vile faine prin locuri pitoreşti, de regulă, altele decât Apusenii. Un
supravieţuitor din Roşia Montană s-a dus la Cluj, a văzut unde are vilă cel
care l-a bătut, a pus un fotograf să-i facă o poză a casei, format mare. Şi-a
adus „tabloul“, i-a pus o ramă şi l-a aşezat pe masa din camera de zi. Acum, în
fiecare dimineaţă, la ora 7,00, îşi bea păhăruţu’ cu pălincă, uitându-se la el.
„Hai noroc, căpitane!“ zice, răsucindu-şi mustăţile negre, în timp ce priveşte
la fotografia vilei cu 25 de camere. Căpitanul, mai bine spus fostul căpitan,
nu se arată nicăieri, la niciuna din ferestrele căsoiului hidos din imagine.
Întreb,
provocat de absurda conversaţie cu torţionarul:
– Nu
simţiţi nevoia să-l înjuraţi măcar?
– Nu, domnule. Îl bate vremea. Nime’ nu scapă
de blestemul aurului.
