Scriu aceste rânduri la un an de la tragedia din Apuseni,
la doar câteva zile după ce am urcat la locul accidentului în compania familiei
şi a unui grup de oameni speciali. Ne-a luat două ore să străpungem muntele.
Era frig. Era ceaţă. Şi când ne-am aprins lumânările la locul tragediei mâinile
ne erau vinete.
Sătenii se uită căzuţi în prostraţie la
convoiul de maşini de teren care au tras în faţa primăriei. Din cockpit se dau
jos, rând pe rând, oameni rupţi din afişele cu trupe de elită. Doar că nu sunt
militari. Sunt amatori de off-road.
Au luat nişte tărăboanţe de maşini în care au investit un purcoi de bani. Pe
suspensii. Pe diferenţiale şi reductoare. Pe anvelope care muşcă din pământ,
piatră şi clisă. Rezultatul e intimidant. Sunt nişte monştri pe roţi, doar că
dinăuntru ies suflete calde, zâmbitoare. Au venit special, nu se pricep foarte
mult la cuvinte. Din semne îţi dai seama cât sunt de emoţionaţi. Şi ei. Printre
bărbaţi, două femei tinere, rumene în obraji, cumva timide că s-au amestecat în
comandoul plecaţilor. Nu pe câmpii. Pe hârtoape. Una face poze coloanei, în
timp ce ne luăm la revedere de la ceilalţi, încercând să nu atragem şi mai mult
atenţia presei. În portbagajul maşinii ascunsesem o candelă cu flama aprinsă.
Destinaţia: pustietate.
No,
păi nu vor putea urca,
zice un sătean cu basca dată admirativ pe spate. Păi poţi pune lanţuri pe gumele ăstea? Uită-te şi matale, sunt cât
tancurile. În fundal, la semnul unuia dintre ei, orădenii încep să-şi
dezumfle roţile. Ca să tragă mai bine. Am văzut deunăzi drumul şi l-am simţit şi
pe propria piele când am urcat, cât am putut. Vremea s-a muiat şi, pe patul de
gheaţă, de la bura fină s-a format o peliculă de apă că nu puteai sta în
picioare. Doar n-or fi nebuni să urce,
continuă sfătos moţul, doar-doar scoate ceva de la mine. Zâmbesc şi-i răspund:
acu’ nene nu mai putem da înapoi, ce-o fi o fi. Şi-o luaţi şi pe domnişoara sus? Să vadă locu’? Dau din cap
suficient cât să priceapă vorbăreţul că nu-mi arde prea mult de conversaţie. Da’ matale de unde eşti, că ne ştii vorba?
Păi şi la noi se vorbeşte cam la fel, bade, în locul de unde vin eu. Tot Ardeal
e, doar că e mai în Sud, spre Regat. Oameni
faini aici, nu ca la câmpie, că la noi nu s-o putut altfel, dacă nu ne ajutam
unii pe alţii ne mâncau câinii. Şi munţii, în gândul meu, în timp ce mă uit
îngrijorat la ceas şi la nori. Şi la ceaţa de pe culme.
Pe-aici urcă tractoarele şi nebunii
Se dă semnalul de plecare. Ne suim într-una
dintre maşini, în timp ce pilotul porneşte motorul. Sună gutural, ca un sergent
de artilerie răguşit. Pe locul din dreapta se suie coordonatorul, un copil în
ochii noştri. Nu-i dăm mai mult de 20 de ani. E tuns cazon, are o figură
luminoasă, nu-mi pot împiedica un gând că a fost scos prin cezariană, prea are
craniul rotund. Gânduri, gânduri simple, prin lături, cât să nu te gândeşti la
ce-ai de făcut. Îndrăznesc să-i spun şoferului de Patrol că mai sus e lunecuş rău,
zâmbeşte fin şi demarează, cu restul coloanei. Ei, lăsaţi, acum om venit până aici, datori suntem să
încercăm.
Ne
oprim la podeţ. La stânga se face panta înspre costişă, primitoare ca un pântec
de femeie şi oglindă de la apa care se scurge pe laturi. Pentru o secundă apare
îndoiala. Oamenii se dau jos, se sfătuiesc câteva secunde. Primul din convoi,
un muntean trupeş cu mustaţă răzvrătită şi zâmbet poznaş, priveşte la munte
prin crestătura ochilor albaştri. Hai.
Unul se duce mai sus, bate cu piciorul meandra, apoi se opreşte la prima curbă şi
îi face semn. Urlă aspiraţia, omul cuplează reductorul pe mic şi porneşte. Se
duce ca din catapultă, mai sus, mai sus, într-un dans pe gheaţă cu şpan de
noroi. Răsuflăm uşuraţi. Deci poate vom putea, până la urmă. După el, o
mogâldeaţă galbenă, cu anvelope cu crampoane ca dinţii de rechin întorşi în
afară, pleacă într-un răget de gaze de evacuare. Apoi două camionete. Apoi ne
vine rândul nouă. Ne atârnăm de barele laterale în timp ce cărăuşul nostru îşi
potriveşte bestia pe şenal. E imperturbabil, ţine gheara pneurilor pe 
drumul
gata făcut, în timp ce decolăm spre primul ac de păr. Pe geam se văd aşchiile
drumului lăsate în urmă. Între noi stă candela. Ne clătinăm la unison cu fiara
care când mormăie, când rage de bucurie că i-a venit masa proaspătă de drum, în
timp ce muşcă din pieptiş. Când şi când, prin staţie, vin comentarii tehnice:
urcă în a doua mic, vezi că trebuie să o ţii pe lateral la stânga. Ne oprim să-l
aşteptăm pe Prâslea. Prâslea, n-ai zice, dar i-a adus pe toţi muntenii laolaltă.
Prin
noroaie urcăm, mâzgă până în tavan, şi-o vreme e doar mugetul monstrului care-şi
potriveşte pasul pe unghiul de atac, întrerupt doar de vocea adolescentină a
copilotului, şi momentele monosilabice ale conductorului care-şi struneşte maşina
scurt, ca pe-o femeie nărăvaşă. Lăsăm satul în urmă, casele se răresc, în jos
se văd crenelurile gardurilor pe-un fundal monocrom. Apare zăpada, la început o
pătură fină de grosimea plăpumii în care adormisem c-o seară înainte, apoi cât
un bocanc de groasă, apoi până la carâmbul cizmei. Ne oprim periodic la câte-un
hop. Doar că nu e hop. E groapă. Nu mai suntem pe-un drum, suntem pe-un şanţ, o
albie dementă a unui râu care n-a curs niciodată. Pe-aici urcă tractoarele şi
nebunii. Şi noi, câte un pic din fiecare. Orădenii s-au încălzit, prin staţie
vin comentarii energizate, adrenalina începe să urce. Se mai scoate nişte aer
din pneurile deja încinse de la primul urcuş. E important să fie moi, să prindă
priză zdravăn. Şi-apoi are loc primul incident. Din prima maşină ies aburi. Ne
oprim. Omului i-a sărit capacul de la o ţeavă de răcire. Domol, deschide
portbagajul, scoate sculele, din spate vin, disciplinaţi, ceilalţi. Nu există
ordine de dat, există ordine de respectat. Şi-n ordine se pun pe treabă, în
zece minute totul e reparat, şi ne continuăm parcursul.
Fac
un calcul mintal, n-ar trebui să fie mult, sunt doar 11 kilometri. 11 kilometri
de versant, noi furnicile. Încă o curbă, încă o crevasă, încă o apropiere
milimetrică de râpa care ne rânjeşte, din dreapta, primitor. N-aveţi ce căuta
aici, pare a ne spune flămândă aşa că îi refuzăm oferta. Ne oprim din nou. De
data asta s-a împotmolit mogâldeaţa. Ca un prozaurian înfuriat, scuipă şpan din
toate roţile şi nu se poate mişca mai mult de-un centimetru. Oamenii se suie pe
ea, la unison, să-i dea greutate, se montează o linie s-o scoată din nămeţi, dăm
un pic în marşarier, bestiola gălbinară se duce din nou în dâmb cu un răcnet
semeţ, dar degeaba. Nimeni nu suduie, simţi tensiunea cum urcă, trec minute preţioase,
n-avem toată ziua la dispoziţie, musai să ajungem, drum nu mai e înapoi. Doar
înainte. Neînfrânţi, doar temporar încetiniţi, călăuzele stau la sfat. După
vreo 15 minute, Prâslea vine şi ne spune, cu ton uşor vinovat, că poate ar fi
bine noi să o luăm cu el înainte pe jos, că ei mai au de lucru şi să nu pierdem
vremea. Nu mai e mult, zice el, prima maşină a ajuns deja la pădure.
În altarul uitării
Coborâm.
Afară e lapoviţă şi aer rece. Şi ud. Un rucsac în spinare şi punem primul pas
spre pantă. Drumul e afânat, dacă-ţi apeşi bocancul pe urma lăsată de camioneta
care a străpuns muntele o iei la vale. Dedesubt e un pat de gheaţă. N-avem loc
de întors, ne aplecăm uşor în direcţia muntelui şi, gâfâind aburi în apă, urcăm.
Îmi vine să o întreb ce-a pus în rucsac, mă trage la vale. Dar mi-e ruşine de
nevolnicie, de toate mâncărurile mâncate, de toate ţigările fumate, de slănina
mea de corp de orăşean. Muşchii îşi aduc aminte, uşor-uşor, de copilărie şi-mi
las picioarele să-şi facă treaba. Suflul mi-e greu, apă dimprejur, apă
deasupra, apă din mine se scurge pe spate, pe gât, pe obraji. Dar urcăm. Ne
oprim când şi când să ne îndreptăm de spate, mai e un pic până la culme.
După
un deal cu rana hâd lăsată de înaintaşul nostru, ne trezim pe platou. E ceaţă.
Nu vezi decât la cinci metri de jur-împrejur. Ăştia nu sunt nori, e doar gheaţă
arsă şi evaporată. Îndărătnic, cu timbrul omului care mai repede moare decât să
se lase, ea îmi spune: de aici mai sunt cam 20 de minute până la pădure, e un
indicator, şi apoi încă vreo 15 minute prin pădure, şi apoi ajungem. Schimbă
candela, i-o dă lui Prâslea, ne ordonăm un picior în faţa celuilalt şi-aşa urcăm,
trei siluete pe-un fundal de pâslă. La un moment dat, ca o umbră, se întrevăd
brazii. Răsar şi schiţele fantomatice ale unei cabane împrejmuite c-un gard la
care te întrebi pe cine, sau mai bine-zis ce trebuie să păstreze. Oamenii să
intre sau poveştile să iasă.
Ne
ghidăm paşii după şenilele lăsate de maşină. Molizii stau molcom, înmărmuriţi
în fascinaţia zăpezii căzute, cu crengile în promoroacă. Respirăm mai lin,
drumul se linişteşte sub paşii noştri şi străpungem limba de codru care ne mai
desparte de destinaţie. După o curbă găsim în sfârşit munteanul cu mustaţa mătură
în timp ce murmură apreciativ cuvinte dulci la bradul de care şi-a legat maşina
ca s-o scoată din malul de omăt de peste un metru. Nu de alta, dar acum c-a
ajuns mai trebuie s-o şi întoarcă. Va spune, mai târziu, că prima investiţie va
fi un troliu de spate, nu contează, şi-o chinezărie de-aia de trei sute de
euro, dar să nu mai stea la chingă. De la el mai sunt 200 de metri pe-o potecă
bătută cu câteva zile înainte. La stânga şi la dreapta, paşi de cizmă înfundată
până la genunchi, semn că zăpada e înşelătoare. Sleiţi, fierbinţi de transpiraţie,
ajungem.
Ajungem
în altarul uitării, la care te rogi să uiţi şi nu poţi. Un steag tricolor stă,
veşted, pe-o parte. Sub un acoperiş circular – o troiţă. Pe masă stau diverse
obiecte. Nişte lipici. O brichetă. Dimprejur diverse mementouri. Candele
aprinse. Linişte. Tăcerea moţilor. Şi-a morţilor. Nu e loc de triumf aici, n-am
bătut cărări pentru apa de foc de la capătul urcuşului. Nu pentru asta am
venit. Am venit să ne ţinem vorba. Şi lacrima. Vrei să vii să vezi locul unde-a
stat? Se uită la mine cu ochi goi, îmi caut vorbe şi n-am vorbe la mine. Aflu
ce-am dus cu spinarea şi mi se răceşte pielea în timp ce-mi caut bricheta cu
mâinile deja vineţi. Din spatele fermoarului apar lumânări. Unele roşii. Unele
albe. Unele mari. Unele mici. Un rucsac de lămpaşe. La stânga stă bradul
despicat. În spate – un altul, are vârful rupt, coama ştirbă. La zece metri, un
loc nivelat. Lângă el, un morman de crengi adunate peste care zace, leneş, zăpada
anului care tocmai s-a scurs. E 20 ianuarie, ora trei şi jumătate. Nu mai e
mult şi se face un an. Exact un an. Fix un an de când Aura s-a întins cu faţa
la ceruri în Apuseni. Ca din nimic, apare un om cu o cameră de filmat. Îl rog să
aştepte. Să respecte. Mârâie că de-asta a urcat, pentru cele câteva minute pe
care le-aşteaptă jos, în urbe şi orbe, poporul hămesit. Să aştepte, îi răspund
gândurilor pe care mi le ghilotinează prin ochi gri, gură edentată. Momentul ăsta
nu e pentru cei de jos. E pentru cei de sus, care şi-au scurs sângele în huma
muntelui. Fii om, nemernicule, unele lucruri e bine să fie doar povestite, viaţa
omului nu-i un show de televiziune. Ai să-ţi ai imaginile după 20 de minute.
Există carne şi pentru corbi.
Cu
un lemn rupt dintr-un molid, ea se apucă să scrijelească o slovă neştiută.
Gesturile sunt sacadate, nu scrie litere, desenează ceva. Îţi dai seama, după
câteva minute, că mâinile alea de copil construiesc o inimă. Ca alea pe care le
schiţam în cretă acum atât de mulţi ani pe asfalt. Aici nu e asfalt. Iar creta?
Creta e pe cerul gurii, uscat de la atâta suiş. Mă înţeapă o lacrimă în ochiul
stâng. Eu sunt străinul care a ajuns în ochiul vâltorii. Acum un an, la statuia
Aviatorilor, m-am trezit că n-am lumânări la mine, aşa că i-am lăsat Aurei un
pix. Pomenirea ei, mi-am zis-o atunci, n-am s-o fac în flacără. Am s-o fac în
scris. Pe conturul inimii se-aşază, rând pe rând, candelele. Rând pe rând se
aprind. Ne muşcă frigul. Ea se întinde pe jos. Îmi spune, cu vocea crăpată, îţi
dai seama că ăsta e ultimul lucru pe care l-a văzut? Îi răspund, din spatele
minţii, prins în fascinaţia muntelui, că dacă există un loc de murit pe care să-l
alegi şi dac-ar trebui să mori, muntele e mai bun decât betonul. Mai bine să te
scurgi între brazi decât între patru pereţi. Cu cerul deasupra.
Golgota anonimilor
Şi brazii-şi aduc aminte. Brazii nu uită.
Doar oamenii. În legitimă, dar nenorocită, reacţie de apărare, oamenii bagă
capul între urechi şi-şi continuă vieţile în nimicnicie. Pentru ei un mort în
plus, un mort în minus nu face atâta diferenţă. Se vor răsti la tine, şi mie
mi-a murit un părinte, un frate, un animal de companie. Ei ştiu de moarte,
moartea e doar un alt fel de parizer pe care-l mănânci pe ziar. O văd la tv. O
citesc la cafea. Dar aici, în tăcerea Apusenilor, moartea n-are semnal. Moartea
n-are coordonate. Doar o inimă de copil şi-o lumânare aprinsă. Aici curg toate
gândurile despre toate lucrurile pentru care merită să scrii, să te cerţi, să
lupţi. Aici i-aş fi adus în lanţuri pe cei care, pe 20 ianuarie 2014, la amiază,
stăteau la căldură, mâncau cuşcuş şi puneau ţara la cale. I-aş fi adus în
costumele lor scumpe, cu ceasurile lor cu filigran, cu butonii lor auriţi, cu
ochelarii lor sticlind de îmbuibare. I-aş fi cărat în susul muntelui, pe
Golgota anonimilor. Să vadă. Să audă. Să simtă cum îi cuprinde răceala
codrului, cum îi adulmecă, îi îmbie, îi cheamă la frigul veşnic. Şi dacă mintea
lor n-are ţinere de minte, arsura focului rece să le oblige pielea la veşnică
pomenire. Că au lăsat oameni să moară pe întuneric în timp ce-i dădeau găsiţi
pe la televiziuni. În Apuseni se vindecă nepăsarea, la troiţa căzuţilor.
Din
spate vin treptat orădenii. Au reuşit până la urmă să iasă din necaz. Molcom,
mordant, glumesc pe seama posesorului broscuţei galbene. Ăsta sigur o dă mâine la vânzare. No binie binie, stai aşe binişor, răspunde amuzat proprietarul.
Sunt o mână de oameni, străini pentru noi, noi străini pentru ei. Ne iau în
sufletele lor. Fără cuvinte. Au venit special să ne aducă sus. Nimic nu-i
obliga. Feţe mai mici şi mai mari, mâini care mai aspre, care mai netede. Se mişcă
toţi de pe-un picior pe altul. No păi îţi
dai seama mă cum o hi fost pentru fata asta, pentru toţi necăjiţii ăştia, dacă
noi acum după zece minute dârdâim? Darămite să stai aşa ore, să aştepţi să te
ia cineva? Şi-acum e zi, încă mai e lumină, chiar dacă e ceaţă. D’apăi să vină
noaptea, nu te vezi om cu om. Ăştia, ascultă la mine, i-o lăsat să moară, n-o
vrut să fie salvaţi, dacă nu veneau moţii, aici mureau toţi. E vocea
munteanului trupeş care a condus convoiul, în timp ce-şi varsă inima pe tavă.
Ne punem unul lângă altul, pentru o fotografie. Şi, pentru o clipă, ni se
amestecă aburii suflului, pelerini ai normalului. Îndrăznim un zâmbet. Undeva,
în fundal, continuă să ardă feştilele la umbra brazilor. Se face seară, şi e
timp să plecăm. Dar nu mult. În barba fiecăruia se-aude No păi Dumnezeu să-i ierte. Şi ecoul răspunde. Iertaţi sunt. Dar nu
uitaţi.
Un punct mic pe hartă
Dacă
tragi cu rigla din Sânmartin, Bihor, o cale de mers de trei ore cu maşina,
acoperi nouă judeţe: Bihor, Alba, Cluj, Sălaj, Hunedoara, Arad, Timiş, Mureş şi
Satu Mare. În total, în arealul descris trăiesc trei milioane şi ceva de
oameni, adică peste 15% din populaţia stabilă a României. Majoritatea munteni,
oameni obişnuiţi cu duritatea terenului. Aici găseşti Apusenii şi tot ce
înseamnă fascinaţia terenului ca bra
accident. Nu există adolescent să nu fi făcut,
măcar o dată, o drumeţie prin minunea Transilvaniei. Şi nu există cântec mai
frumos decât rugăciunea cantorului din Horea, un sătuc din apropiere de
Câmpeni, devenit celebru după accidentul aviatic în care şi-au pierdut viaţa
Adrian Iovan, pilot, şi Aura Ion, student la medicină militară, şi unde au fost
răniţi Răzvan Petrescu, copilot, dar şi medicii Radu Zamfir, Valentin Calu, Cătălin
Pivniceru şi Sorin Ianceu. Celebru nu doar prin morţi, dar şi pentru că, aici,
pasărea cu clonţ de rubin a Sănătăţii, SMURD-ul făcut cu atâta grijă şi patimă
de Raed Arafat şi colaboratorii, a dat greş. Spun că SMURD-ul a dat greş pentru
că a ajuns foarte târziu la locul accidentului şi, după ce că a ajuns târziu,
nu a putut urca până la locul tragediei.
Cu toată performanţa lui, SMURD nu e un
serviciu de tip SAR. Adică search and
rescue (căutare şi salvare). În lume, serviciile de SAR sunt statuate sub
umbrela INSARAG (Grupul de colaborare privind operaţiunile SAR al ONU) şi răspund
articolului 98 al UNCLOS (Convenţia ONU privind legile mării) prin care e
stipulată „datoria de a oferi asistenţă“ prin legătură strategică şi
parteneriat cu voluntari. Domeniile SAR fac referire la operaţiuni de salvare,
prin definiţie, pe teren greu accesibil sau inaccesibil prin mijloace ordinare:
munte, mare sau relief neprielnic (deşert).
La un an de la tragedia din Apuseni, sunt
lucruri care s-au schimbat în România pe partea de SAR. În bine şi foarte bine.
Prea puţin din ele se văd la Bucureşti, acolo unde schimbarea a însemnat
permutarea cadrelor, într-un joc de alba-neagra din care câştigat a ieşit
generalisimul Gabriel Oprea, mai nou stăpân peste tot ce înseamnă intervenţii
în situaţii de urgenţă. De la centru, Sânmartin, Bihor, e doar un punct mic pe
hartă. Voluntarii de acolo? Inexistenţi. În Republica Bananieră România roţile
minţii se mişcă greu, ca scripeţii, şi scârţâie ca pietrele de moară.
Ideea în care nu a
crezut nimeni
Acum
opt luni, la Sânmartin, un copil, practic, deşi după ani e deja bărbat, a avut
o idee în care n-a crezut nimeni. Un puşti entuziast care continuă să bată la
porţile lemnoase ale României cu visul lui de Peter Pan. Dar ce vis! Împreună
cu tatăl său şi alţi câţiva oameni s-au apucat să recaroseze maşini ca să-şi
satisfacă o poftă. Poftă de munte. Poftă de drumeţie. Poftă de aventură. Dorinţă
de-a ajuta. Au luat două Nissan Patrol care fuseseră date la casat pe-un pumn
de arginţi şi, în garajul lor, s-au apucat să le modifice. Când l-am întrebat
de ce s-au oprit la Patrol, mi-a răspuns că „au şansele cele mai mici să rămână
suspendate în zone foarte dificile, şi au foarte puţine circuite electronice, aşa
că oriunde eşti le poţi repara foarte rapid“. Le-au modificat jantele ca să
poată acomoda cauciucuri speciale, monstruoase, de 35 de inci (prin comparaţie,
o maşină berlină stă pe jante de 16–17 inci), speciale pentru căţărare şi mers
prin noroi, clisă şi zăpadă.
Au
adaptat pe camionete, pentru că spaţiul era generos, suspensii de la un
autocar, respectiv un camion de 12 tone, care lasă unghi de flectare a roţilor
de peste un metru şi jumătate la sol. Caroseria a fost înălţată de la şasiu
peste 15 centimetri. Le-au montat snorkels
(ţevi de admisie), ca să poată trece cu maşina şi prin râu dacă trebuie. Când
le-au testat, au putut traversa pâraie de peste un metru adâncime. Au urmat
troliuri, canistre suplimentare, staţii de emisie-recepţie, camere video şi
GPS-uri performante care funcţionează offline cu hărţi militare, cu care-ţi găseşti
drumul şi în pustie.
Pe Cornel Doble jr. l-am întâlnit fix în
ziua când se împlinea un an de la catastrofa din Apuseni. Şi, la ora prânzului,
pe-o vreme împuţită, cu ploaie şi gheaţă, atacăm muntele spre locul unde s-a prăbuşit
avionul, într-o coloană de 15 maşini. Toate fac parte din acelaşi vis, asociaţia
de transport şi asistenţă off-road a
bihorenilor de la West Alpine, toţi potenţiali voluntari pentru servicii de tip
SAR. De jos, din Horea, până la zona zero sunt cam 12 kilometri. La picior, pe
vreme rea, îi urci în şase ore cu indulgenţă dacă nu-ţi ştii muntele şi ai doar
un GPS la tine. Sătenii i-au făcut, pe drumuri doar de ei ştiute, cam în două
ore de urcat şi coborât pieptiş. Cu West Alpine, străpungem stihiile tot în două
ore, după ce unul dintre bolizi se blochează în zăpadă.
N-ar fi timpul ca
România să urmeze?
La fiecare blocaj, în timp ce afară s-a
pornit lapoviţă, apoi o ninsoare păcătoasă, udă, îmi dau seama că nici mama şenilatelor
n-ar putea pătrunde aici, unde drumul are un şenal adânc de 60 de centimetri pe
fiecare parte. Aici, unde sub zăpadă ai apă, noroi şi gheaţă, de nu poţi 
sta în
picioare fără să te ţii de maşină, darămite să mai şi umbli. Saurienii modificaţi,
cu tracţiune integrală, împing la diferenţial blocat cu puterea celor 116 cai
putere gumele de vreme rea prin zăpadă ca tancurile, în timp ce echipa WA, în
linişte, profesional, coordonează efortul. Cornel îmi spune, mai apoi, că ei
ies în drumuri de antrenament cam de două-trei ori pe lună şi de fiecare dată-şi
cronometrează performanţa. N-au fost mulţumiţi de timpul scos pe pantele de la
Horea. La vremea când acest text vede tiparul, ei vor fi din nou acolo, cu
caietul de drum, ca să-şi optimizeze timpul. Şi nu sunt profesionişti, sunt
doar o mână de amatori, dar amatori cu chibzuinţă: ingineri, caroseri, medici, paramedici,
avocaţi, profesori, pentru care ce s-a întâmplat în Apuseni n-are voie să se
mai repete. Când vorbim de poza cu premierul Ponta în barcă prin Teleorman,
mi-aduce aminte că apa era de jumătate de metru adâncime. Un flecuşteţ pentru
Patrol-urile lor modificate.
Şi-aici începe, de fapt, drama. O dramă ca
multe altele care se întâmplă în România bananelor puse pe bibliotecă. De la
două maşini, asociaţia lui Cornel a ajuns în jumătate de an la un garaj de
peste 50 de autovehicule. Fantezia lui a explodat în mintea bihorenilor şi e
proiectat că până la sfârşitul anului vor avea peste o sută de membri. Împreună
cu cei de la Transylvania offroad, din Cluj, West Alpine ar putea oferi
României, pe partea de Vest, o flotilă de intervenţie de tip SAR cu adevărat de
invidiat. Atâta că, atunci când s-a dus la autorităţi, Cornel s-a lovit de
privirile obişnuite, blând-indiferente, ale birocraţilor. Cei de la Felix le-au
aprobat proiectul să construiască o bază off-road,
cu hotel şi toate facilităţile, pe-o limbă de zece mii de metri, unde să facă
turism, antrenament, dezvoltare. Doar că, după aia, s-au pierdut în căutări şi,
la ultima strigare, le-au mărturisit că n-au unde găsi, în Bihor, o parcelă
atât de mare de pământ. Când s-a dus la SMURD, cei de-acolo n-au zis nici nu,
nici da, şi l-au lăsat în aer. Când s-a dus la Salvamont, salvamonţii au părut
mai receptivi să semneze un contract de colaborare, dar i-au lăsat lui dârele
contractului că doar, de, dacă tu ai ideea, fă tu proiectul, noi de ce să
muncim?
O ţară întreagă s-a bătut cu pumnii în piept
când s-a aflat de destinul trist al Aurei Ion, o tânără care făcea voluntariat
pentru Agenţia Naţională de Transplant. PSD a trecut prin Parlament iniţiativa
privind Legea voluntariatului. Şi voluntarii au venit. Să aducem aminte
Guvernului că, spre exemplu, în Polonia, divizia de SAR montan e asigurată, în
mare parte, de o asociaţie de voluntari – GOPR (Górskie Ochotnicze Pogotowie Ratunkowe – Asociaţia de Voluntari
SAR montani) care, numai în 2008, a efectuat peste patru mii de intervenţii în
care a asistat peste 4.400 de oameni? Să aducem aminte Guvernului că GOPR a
avut parte de-o lege specială (Legea culturii fizice) şi că în prezent în
organizaţie activează, pe lângă cei 104 angajaţi permanenţi, peste 1.300 de
voluntari şi alţi 200 de candidaţi? N-ar fi timpul ca România să urmeze?
Domnilor, tot ce-aveţi de făcut e să mergeţi o dată să vorbiţi cu cei din
Sânmartin. Să vă suiţi cu ei în maşină. Şi să umblaţi un pic muntele. E curios
cum, deşi premierul Ponta e un avid al sporturilor motorizate, n-a cutezat a
lua în considerare varianta parteneriatului dintre IGSU şi organizaţii locale
privind SAR în condiţii grele şi foarte grele.
SMURD s-a născut pentru că, acum peste 20 de
ani, un om a avut o doagă sărită şi dorinţa de-a-şi ajuta semenii. Sămânţa lui
nu s-a stins. Oameni ca el continuă să se nască, să crească, să viseze. Cornel
Doble jr. e cam de-o vârstă cu SMURD. Şi, deocamdată, nimeni nu-l ia în serios.
Noi, mamuţii democraţiei, dezbatem vetust scandalul carosărilor de ambulanţe,
cheltuielile pe achiziţii în sănătate, eşecul intervenţiilor de la Siutghiol
sau din Apuseni, plângem morţi, impietăm vii şi apoi, în uralele audienţei, ne
vedem anonim de viaţă. Dar data viitoare? Data viitoare când calamitatea loveşte,
unde va fi STS? Unde vor fi IGSU, ISU regionale? Unde va fi parteneriatul cu
Salvamont, Salvamar, unde vor fi partenerii locali, voluntarii? Ne uităm la
televizor când vin iernile geroase, când se acoperă Buzăul cu zăpadă până la
acoperiş, când mor oameni de frig, unul după altul, şi cu toate acestea nu
facem nimic. Ba mai şi pretindem, pe undeva, altora să nu facă nimic. Or, din
nimic, vorba latinului, nu se naşte decât nimic.
Şi
rândurile de mai sus trebuie să rămână mărturie posterităţii că, la ora adevărului,
când va lovi năpasta, cine a avut secera deciziei şi n-a făcut nu va avea scuza
ignoranţei. Veţi fi ştiut, domnilor. Pentru că v-am spus. Pentru că v-am scris.
Pentru că v-am propus. Pentru că tot ce aveţi de făcut e să întindeţi mâna şi
lumea devine un loc mai bun, mai sigur, mai curat.
