Ziua de 19 mai era una în care să nu ieşi
din casă. Ba mai mult, nici măcar un câine să nu laşi afară, atât era de întunecat,
de rece şi de umed, iar din cer picăturile mari şi dese nu mai conteneau să cadă.
Şi o ţinea tot aşa de zile în şir, asta după ce începutul lui Florar păruse să
ne aducă o vară timpurie, poate puţin prea... timpurie. Aşa se face că, în acea
sâmbătă, atmosfera îndemna mai degrabă la stat în fotoliu, la adăpost, cu o
carte în mână sau chiar ascultând muzica ploii, prea puţin la colindat prin oraş.
Cu toate acestea, curiozitatea m-a răzbit şi uite că m-am trezit pe stradă, cu
umbrela la purtător, pregătită de explorare... Şi dacă nu aţi ghicit încă ce
anume m-a făcut să abandonez căldura de acasă, o să vă dezvălui motivul chiar
acum: deşi ceasul ne arăta de-abia amiaza, începea Noaptea Muzeelor.
Plimbarea prin ploaie nu putea să înceapă fără
câteva linii călăuzitoare, fără o serie de puncte speciale de interes, pe lângă
care s-a creat o ţesătură mai amplă a ceea ce avea să fie până la urmă
scenariul serii. O primă parte a acestor repere au fost muzeele la care am
renunţat în mod deliberat în urmă cu un an, căci, oricât ar fi noaptea de lungă,
nu ajunge pentru a străbate oraşul în lung şi în lat, ba încă pentru a şi adăsta
puţin, pe ici, pe colo. Au fost apoi locurile nou intrate în joc sau cele care
au revenit după un an sau doi de pauză. Şi, nu în ultimul rând, programele
speciale oferite de organizatori pentru această noapte, unele dintre ele în
locuri dragi mie. Şi a mai fost ceva, ca un fir invizibil, care, el singur, ar
fi izbutit să mă scoată din casă. În atmosfera destul de calmă a Bucureştiului
nocturn, o noapte ca aceasta schimbă totul şi ne determină să ne întâlnim, să
colindăm împreună şi să facem altceva decât de obicei. Astfel, oraşul este
complet transfigurat, începând să semene cu alte metropole, unde este firesc să
vezi oameni mergând sau stând la poveşti pe stradă în miez de noapte. Toată
această ambianţă mi se pare irezistibilă.
Satul din centrul Capitalei
La fel ca-n alte dăţi, Muzeul Satului a
fost cel care şi-a deschis primul porţile pentru public şi a fost, totodată,
cel mai afectat de capriciile vremii, văzându-se obligat să renunţe la toate
recitalurile de muzică şi dans care ar fi trebuit să se desfăşoare în aer
liber. M-am bucurat, totuşi, să constat că nu eram singura temerară. La adăpostul
umbreluţelor colorate sau al pelerinelor, bucureştenii interesaţi, de multe ori
în grupuri din care făceau parte şi copiii, se bucurau de o altfel de plimbare
prin satul din centrul Capitalei, adăpostindu-se pe vreo prispă ori vreun
cerdac pentru un popas de gustare, înainte de a relua traseul prin muzeu. Cu
toate acestea, erau momente în care aveam senzaţia că satul este numai pentru
mine, fără a-mi lăsa impresia unui loc părăsit şi uitat de lume. Cortina de
ploaie dădea ansamblului un farmec aparte, iar vegetaţia părea să fie în sărbătoare
sub binecuvântarea apei. Nici artizanii populari nu s-au lăsat îndepărtaţi de
capriciile vremii, chiar dacă fuseseră obligaţi să se reorganizeze, ba chiar o
bunicuţă cu furca în brâu şi fusul în mână îşi vedea mai departe de tors. După
un popas la sala de expoziţii a muzeului, care găzduia creaţiile pictorului
Constantin Dipşe sub titlul „Atelier: privelişti“, timp în care m-am mai zvântat
un pic, am revenit în centrul oraşului.
În casa literaturii
Cel de-al doilea muzeu „matinal“, care, de
altfel, a fost accesibil timp de 16 ore neîntrerupt, oferind numeroase programe
de poezie, teatru şi muzică, pe lângă colecţia permanentă şi expoziţiile
temporare, a fost Muzeul Literaturii Române. La primele ore ale după-amiezii, când
i-am trecut pragul pentru prima dată, publicul era o prezenţă extrem de discretă,
ceea ce mi-a permis să parcurg pe îndelete expoziţia de fotografie „Cu gândul
la texte optzeciste 2012–1980“, realizată de membrii Şcolii de poetică
fotografică „Francisc Mraz“, în care fragmente de poezie sau proză scrise în
anii ’80 erau alăturate unor imagini ilustrative surprinse, în marea lor
majoritate, în 2012. Am găsit surprinzătoare posibilitatea ca, după treizeci de
ani şi mai bine, să existe încă lucruri aproape neschimbate, în ciuda
multiplelor metamorfoze pe care atât indivizii, cât şi societatea le-au suferit
în vremea din urmă.
Vremea apusă a domnitorilor
Aveam să revin în casa literaturii noastre
la orele ceva mai târzii ale serii, pentru unul din spectacolele de poezie şi
muzică, însă mai departe paşii m-au purtat, prin ploaie şi bălţi, la Curtea
Veche, unde am avut onoarea de a fi prima vizitatoare a zilei, deşi programul
oficial începuse de aproape o oră. Mai mult decât atât, beciurile curţii, care
adăposteau o expoziţie de artă vizuală intitulată „Human evolution/involution“,
nici măcar nu fuseseră deschise. Am aşteptat pentru ca supraveghetoarea
locului, asemenea chelăreselor din perioada de glorie a Curţii Domneşti, să
vine pentru a descuia lacătele şi a slobozi porţile. În atmosfera umedă şi rece
a acelei zile, coborând pe treptele alunecoase şi văzând bolţile joase prin
care apa biruitoare se infiltra clipă de clipă şi forma depuneri ca cele din peşteri,
a fost ca şi cum aş fi călătorit în timp, în vremea domnitorilor de demult,
pentru a vizita vreun întemniţat periculos, care nu putea sta decât într-un loc
lugubru şi neprimitor. Din fericire, anul acesta, instalaţia de iluminare din
beciuri era în stare de funcţionare, ceea ce a spart senzaţia de început şi a
permis un parcurs firesc al expoziţiei. Până să ies de acolo, deja mi se mai alăturaseră
şi alţi curioşi, semn că totuşi noaptea muzeelor suscită interes, indiferent de
condiţiile meteo.
Fotografii premiate
Însă de abia după ce am trecut pragul Palatului
Suţu, la Muzeul Municipiului Bucureşti, am simţit într-adevăr forfota obişnuită
pentru evenimentul aflat în desfăşurare. Din nou m-am delectat cu imagini
surprinse de aparatul de fotografiat, în cadrul expoziţiei „Fotogeografica“,
amplasată în holul central, la loc de cinste aflându-se fotografiile premiate
la secţiunile concursului, fără ca alte finaliste să fi fost mai puţin
inspirate, ocazionându-ne, în interval de câteva minute, un traseu prin ţară, în
locuri frumoase, uneori spectaculoase, încărcate de istorie sau de tradiţii.
Ceva mai retrasă, îşi aştepta vizitatorii şi selecţia de tablouri ale pictoriţei
Samar Draie, reunite sub titlul „Florile libertăţii“, menită parcă să mai însenineze
puţin ziua celor care alegeau să zăbovească pe acolo. De la frumuseţile ţării
puteam trece direct la momentele importante din istoria Capitalei, urmărind
colecţia permanentă aflată la etaj. În curtea palatului, adăpostiţi de ploaie
la fel ca meşteşugarii de la Şosea, dar prezenţi la datorie, se aflau artizanii
participanţi la târgul hand-made, unadin multele manifestări de acest gen organizate în centrul oraşului.
Istorie naturală cu succes la public
Continua să plouă şi, cu toate popasurile
mele în locuri ferite, nu reuşeam să mă usuc. Singura soluţie a fost o pauză
din programul de vizitare, pentru preluarea unui echipament adecvat, rezistent
la apă, care să mă poată ajuta în orice condiţii până dimineaţă. Astfel pregătită,
m-am prezentat la următorul punct de pe harta nopţii, recent renovatul Muzeu de
Istorie Naturală „Grigore Antipa“. Deşi încă nu sosise ora oficială de
deschidere, numărul celor care doreau să ajungă înăuntru era considerabil (şi
avea să fie din ce în ce mai mare pe măsură ce orele treceau, coada ajungând până
dincolo de Muzeul Ţăranului Român). Chiar şi ploaia dădea semne de
solidaritate, luându-şi o binemeritată pauză, chiar dacă norii ne urmăreau mai
departe, ameninţători, de sus. În alte condiţii, aş fi evitat un loc atât de
aglomerat, dar de această dată doream să văd cum arată colecţiile reorganizate şi
modernizate ale muzeului redeschis toamna trecută, după câţiva ani de lucrări
de reamenajare. Multe din exponate sunt tot vechile animale şi păsări împăiate
pe care le ştiam din copilărie, dioramele fiind însă înnoite, cu un fundal care
redă mai credibil impresia habitatului animalelor prezentate. În contrapartidă,
explicaţiile interactive, oferite cu ajutorul unor ecrane computerizate, precum
şi traseul unic de vizitare aparţin, într-adevăr, unui muzeu al mileniului III
amplasat în eleganta clădire neoclasică de început de secol XX. Există şi o
serie de secţiuni noi, cum sunt cele legate de celulă, genom şi anatomia umană,
traseul peşterii artificiale a fost prelungit şi este aidoma uneia adevărate,
ceea ce face deliciul vizitatorilor de toate vârstele. Fiind prin excelenţă un
muzeu educativ şi de familie, succesul de public a fost evident la „Antipa“ încă
de la început, la rând aşteptând şi multe grupuri de elevi, unii sosiţi cu
autocarele din provincie, însoţiţi de dascăli şi părinţi, pentru ca în acest
fel să fie completate lecţiile formale de la şcoală. Ceea ce m-a surprins neplăcut
a fost atitudinea multora dintre cei aflaţi în muzeu, care ţineau morţiş să se
pozeze în faţa fiecărui exponat, cu o mare de lume în jur. În această privinţă încă
mai sunt lucruri de învăţat.
Alături, la Muzeul Ţăranului Român, nu se
putea vizita decât expoziţia temporară din Sala Foaier, organizată sub
patronajul Ambasadei Franţei la Bucureşti şi vernisată cu o zi înainte, care de
altfel mai avea completări şi la Antipa şi la Muzeul de Geologie. Sub numele
„Dobrogea, între pământ şi mare, amprenta timpului şi a omului“ au fost reunite
exponate care să definească regiunea din punct de vedere antropologic,
arheologic, istoric, etnografic, toate completate cu reportajul fotografic şi
detaliile geologice şi biologice din prezentările adiacente. Toate secţiunile
sunt însoţite de ample planşe explicative, organizate în stil franţuzesc, aşa că
merită o plimbare la muzeu pentru a o vizita, fiind pe simeze până la 15 iulie.
La Palat
Pentru închiderea triunghiului muzeal din
Piaţa Victoriei, firesc ar fi fost să poposesc la Muzeul de Geologie, dar
acesta încă nu îşi începuse noaptea de gală, aşa că am continuat pe Calea
Victoriei, până la Palat. În Galeria de artă românească am avut două puncte de
interes. Pe de o parte, propunerea făcută de iniţiatorii programului Noaptea
muzeelor, ca în anul 2012 să fie alese o serie de exponate, în special
tablouri, despre care publicul să afle o serie de detalii mai puţin cunoscute,
s-a concretizat la Muzeul Naţional de Artă prin alegerea lucrării „România
revoluţionară“ aparţinând pictorului Daniel Rosenthal. Informaţiile legate de
tablou se găseau pe pagina de internet a evenimentului, atât cea de la Bucureşti,
cât şi în versiunea sa pariziană. Pe de altă parte, MNAR a propus publicului un
traseu tematic printre picturi, intitulat „Ocheşte detaliul“, din dorinţa de a
ne face să vedem mai mult decât de obicei şi de a zăbovi o clipă în plus în căutarea
acelui amănunt semnificativ pentru momentul când a fost creată respectiva
lucrare. Aceeaşi provocare, dar în varianta pentru copii, se regăsea şi la
Galeria de artă europeană modernă. Să fi fost acesta motivul pentru care
publicul formase deja o coadă numai în partea stângă a curţii muzeului, sau ar
trebui să mai căutăm şi alte cauze? În vreme ce în sălile cu sculpturi ale lui
Brâncuşi sau în minunata galerie de artă românească veche abia dacă erau câteva
persoane, în zona dedicată picturii italiene era un adevărat furnicar, însoţit
din păcate de o zumzăială deloc potrivită cu acel loc şi cu felul silenţios în
care se cuvine să parcurgem un muzeu. Amănunte, e adevărat, dar... grăitoare.
Nu aş vrea să cred despre concitadinii mei că se înghesuie la arta europeană
pentru că „dă mai bine“ să spui că ai fost acolo, decât la arta românească
despre care, vorba aceea... cine ştie că există? În mijlocul agitaţiei, mi-am
oferit un răgaz de odihnă şi contemplare, întâi în faţa cutremurătoarei lucrări
a lui El Greco, „Adoraţia păstorilor“, şi mai apoi lângă versiunea de mici
dimensiuni a „Sărutului“ lui Rodin.
Înainte de a mă îndrepta spre o altă zonă a
oraşului, am mai zăbovit în centru cât să descopăr „Visele pietrei“, expoziţia
de fotografie, arhitectură şi design vestimentar semnată de Andrei şi Anca
Maria Mărgulescu la Galeria GalAteCa a Bibliotecii Centrale Univesitare, şi
apoi să mă răsfăţ în atmosfera aristocratică a palatului Cesianu Racoviţă, care
găzduieşte Centrul Cultural Art Society şi „Capodoperele necunoscute ale
Pinacotecii Bucureşti“.
Trubadurii şi maestrul
Se lăsa înserarea, aşa că m-am grăbit spre
Cotroceni, căci acolo erau aşteptaţi trubadurii. Oaspeţii aproape că umpluseră
Marele salon de recepţii al fostei reşedinţe regale, iar trupa Truverii ne
purta în timp şi în spaţiu de-a lungul şi de-a latul Europei medievale, cu
acorduri şi costume ale unor epoci demult apuse, dar care încă ne sunt dragi. În
celelalte încăperi deschise pentru public cu această ocazie (numai primul
nivel, cu saloanele oficiale, nu şi etajul cu apartamentele private, ca la
vizita standard), grupurile de vizitatori erau întâmpinate de ghizi amabili
care le dezvăluiau povestea camerei şi a obiectelor care o împodobesc.
Am revenit apoi în inima oraşului, la
Muzeul Literaturii Române, unde spectacolele erau în toi, şi unde mi-am permis
din nou să fac un popas ceva mai lung. În acest fel, între bucăţi muzicale
interpretate de Ionuţ Bogdan Ştefănescu la flaut, Liviu Ailincăi la vioară şi
Costin Soare la chitară, am savurat poeziile citite de maestrul Mircea Albulescu.
Împreună cu întreaga audienţă reunită în Sala Rotondă a muzeului, am văzut din
nou ce înseamnă cu adevărat talentul şi charisma unui mare actor, care, prin
simpla sa prezenţă, în momentul în care a prins a da glas poeziilor proprii,
desprinse din viaţă, a făcut să înceteze pe dată orice evadare a atenţiei spre
alte direcţii.
Ceva mai târziu, m-am întors la lucruri mai
concrete, la rocile adunate de Muzeul de Geologie, cărora, trebuie spus, le-ar
prinde bine o reorganizare, asemenea vecinilor de la Antipa. Chiar şi aşa, sălile
erau pline şi vizitatorii dornici de a vedea colecţiile îşi aşteptau răbdători
rândul să ajungă înăuntru. La plecare, am constatat că ploaia ne dăduse doar o
pauză, nu se despărţise complet de noi, aşa că am încercat să ajung cât de
repede la următorul reper din agenda nopţii, una din instituţiile prezente
pentru prima dată în program, Şcoala Centrală. Intrată în circuitul nopţii
muzeelor din dorinţa de a comemora şi în acest fel centenarul arhitectului Ion
Mincu, a fost o prezenţă inedită din mai multe puncte de vedere. În primul rând,
reîntoarcerea la şcoală are întotdeauna momente de nostalgie, iar elevele de
azi au avut grijă să însoţească vizitatorii nu doar pe coridoare şi în săli de
clasă, ci şi în paginile de istorie ale unei instituţii de tradiţie. Pentru a păstra
atmosfera de epocă, se organizase şi o expoziţie de pălării de pe vremuri, care
puteau chiar să fie probate şi cumpărate. Şi, ca să completeze neaşteptatul
momentului, la tablă, într-una din clase, se afla o mireasă autentică, furată
de la nunta ei şi adusă tocmai la şcoală, alături de domnişoarele sale de
onoare. Ca o mică picanterie de miez de noapte...
Nou şi insolit
Orele se scurgeau parcă pe nesimţite şi
trebuia să mă grăbesc. Am continuat, aşadar, cu nou-veniţii şi m-am oprit în
Parcul Carol, la Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida“, unde înainte de orice maşinărie
am dat tot de... o mireasă, şi ea furată şi adusă în acel loc insolit de un întreg
alai. În paranteză fie spus, între şcoală şi motoare vechi, prefer prima
variantă... Chestiune de gust, desigur. Revenind la tehnică, în mijlocul nopţii,
diferitele motoare şi mecanisme din muzeu fuseseră puse în funcţiune, spre
deliciul celor mai mici dintre vizitatori, dar nu numai al lor, care priveau şi
ascultau fascinaţi explicaţiile date de muzeografi.
Aproape de kilometrul zero, noţiunea de învălmăşeală
era complet necunoscută. Spaţiile din zona veche a Căii Moşilor, într-o clădire
veche şi retrasă de la stradă, sunt chiar potrivite cu destinaţia care li s-a
dat, de anexă a Muzeului Naţional de Artă Contemporană, fiind cadrul adecvat
pentru o serie întreagă de expoziţii neconvenţionale, cum au fost şi acelea
prin care m-am plimbat, solitară:
„Second Life in comunism – Oameni, atitudini, locuri“ şi „Liane Birnberg.
Imagine – Pentru că aripile sunt făcute să zboare“, descoperind în acest fel un
alt tip de galerie de artă.
Într-un alt loc din oraş, Muzeul
Pompierilor îşi deschisese şi el porţile pentru prima dată într-o asemenea
ocazie, iar răspunsul publicului a fost extrem de entuziast. Din păcate,
exponatele aranjate acolo cu multe zeci de ani în urmă nu au mai fost demult
actualizate sau modernizate şi ceea ce credeam că ar fi putut reprezenta un
punct de atracţie, vederea panoramică a Bucureştiului noaptea, de pe terasa Foişorului,
s-a dovedit a fi doar o fereastră deschisă, dincolo de care puteai privi de la
un metru distanţă, din spatele unei baricade de scaune. Nu am înţeles raţiunea
acestei îngrădiri, dar am plecat de acolo, mărturisesc, dezamăgită.
Şi Universitatea „Spiru Haret“ a dorit să
participe la eveniment, cu prezentarea unor proiecte arheologice şi
urbanistice, a căror vizitare m-a determinat să revin în centrul oraşului,
pentru a constata că animaţia era în toi, şi iubitorii de muzee încă aveau chef
de colindat şi de vizitat. Am poposit apoi, de dragul bunei impresii de anul
trecut, la Fundaţia Löwendal, care, de această dată, a prezentat o expoziţie de
scenografie chiar a celui al cărei nume este purtat de fundaţie, George
Löwendal. Am savurat preţ de câteva minute şarmul unei case deosebite şi apoi, în
ciuda revărsării abundente de apă venită din cer, m-am îndreptat spre o altă reşedinţă
cum nu sunt multe, Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, sediul Muzeului
Enescu, unde, bineînţeles, muzica este la ea acasă şi cele două violonceliste
de pe scenă cântau, la propriu, în faţa unei case pline.
La ora închiderii
În muzica ploii, am luat calea nordului
Bucureştiului, pentru ajunge la Muzeul de Artă Veche Apuseană „Dumitru Furnică
Minovici“, de asemenea pentru prima dată pe traseul nopţii muzeelor. Acolo se
apropia deja ora de închidere, dar nu am fost primită cu mai puţină
ospitalitate din această pricină şi, în lumina reflectoarelor sau ascunsă de
umbre, casa în stil Tudor mi s-a părut la fel de încântătoare ca şi în plină
zi. Şi am mai avut o bucurie, constatând că ceilalţi vizitatori aflaţi acolo
odată cu mine descoperiseră locul mulţumită evenimentului nocturn, ceea ce îi
conferă, iată, încă o raţiune de a continua să existe.
Pentru că tot eram în nord, am mers până la
Muzeul Aviaţiei, pe care nu îl vizitasem niciodată. Am constatat, totuşi, că
este mai bine să fie văzut pe timp de zi, căci altfel se pierd toate avioanele şi
elicopterele aflate în curte, deloc iluminate. Din păcate, ploaia devenea din
ce în ce mai insistentă, noaptea se apropia de sfârşit, aşa că se cuvenea să îmi
închei şi eu peregrinările. Am ales să o fac tot cu una din instituţiile
nou-venite, Biblioteca Naţională, în recent inauguratul sediu, unde găzduia
expoziţia de fotojurnalism World Press Photo România. Am avut neplăcuta surpriză
să găsesc uşa închisă, deşi eram încă în program, şi, după ce am reuşit totuşi
să intru, pentru că eram ultimul vizitator rătăcit, nu am putut înţelege mare
lucru, căci era ca şi cum m-ar fi împins cu mătura de la spate... În urma mea
se stingeau lumini, se închideau uşi, cu o totală lipsă de bunăvoinţă şi de
interes pentru evenimentul aflat încă în desfăşurare.
Într-un fel însă, se închidea cercul.
Fusesem primul musafir la unul din primele muzee deschise, de ce n-aş fi fost
ultimul la unele dintre cele mai târzii? Până la urmă, aproape că am făcut
performanţă: 15 ore, 70 de kilometri, 20 de muzee... Din nou obosită, nu aveam
niciun fel de regret pentru a fi renunţat atâta vreme la căldura din interior, în
favoarea umezelii de afară. Cu multă bucurie în suflet, am savurat, pe drumul
spre casă, parfumul florilor de tei pe care prezenţa ploii l-a făcut să fie mai
intens, dând un plus de farmec acestei nopţi fără egal.