„Dăruieşte-le celor
dragi: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne“.(Dalai
Lama)
Eram în tren, de la
Arad către Bucureşti, când am intrat în vorbă cu un medic tânăr care plecase în
Franţa şi hotărâse, după mai bine de zece ani cât lucrase acolo, să se întoarcă
în România.
– Ce necazuri aveţi acolo unde sunteţi?
– Niciunul. Lucrez,
îmi merge bine, sunt plătit decent, sunt respectat, am tot ce-mi trebuie.
– Şi totuşi, l-am întrebat eu, ce nu merge?
Mai discutasem şi cu
doctori plecaţi din ţară, definitiv cei mai mulţi, şi cu unii, puţini, care se
întorseseră. Dorul de ţară şi de părinţi, imposibilitatea adaptării la alt ritm
de viaţă şi alte norme erau răspunsurile uzuale. Răspunsul medicului din tren
suna însă altfel. Era o nepotrivire între acel „îmi merge bine“ şi decizia de a
se reîntoarce. Plecase cu gândul să rămână acolo toată viaţa.
– Francezii au
pierdut de mult legătura cu pământul, cu tradiţiile. Ei nu mai pot recupera
nimic.
– Şi ce „legătură“ are cu activitatea unui medic? Acolo
sau aici, nu-i totuna?
– Nu, mi-a zis el.
Acolo mă simt ca un robot. Că sunt eu ori altul, nu are nicio importanţă. Aici,
ştiu, o simt, pot schimba ceva în satul sau oraşul în care voi lucra. Pot opri
un proces de degradare. Nu ţine doar de profesie, în cazul meu de medicină,
este mult mai complex, ţine de toate laturile vieţii. „Nu ştiu alţii cum sunt“,
vorba lui Creangă, dar eu nu pot fi mulţumit, dacă nu trăiesc acest sentiment că
am un rol în viaţa unei comunităţi, că ceilalţi – şi cei pe care-i ajuţi când
sunt bolnavi şi rudele lor şi copiii te privesc cu alţi ochi. Un doctor, un
preot, un dascăl, un scriitor „leagă“ oamenii. Îi „logodeşte“! Sunt precum
arborii cu multe rădăcini, care ţin pământul să nu-l ia viiturile. Am înţeles
asta abia în Franţa.
Când mi-a spus aceste
cuvinte, trenul ajunsese aproape de Săvârşin. Pe malul stâng al Mureşului, de
partea opusă domeniului regal, într-un sătuc ameninţat să dispară, Ostrov, mă aştepta
un posibil subiect de film: Alfred Hamm.
Alfred este un pictor
venit din Franţa şi căsătorit cu o învăţătoare din Ostrov. El „ţine“ o mână de
localnici, învăţându-i să-şi păstreze tradiţiile, casele, pământul.
Medicul din tren îmi
spusese tot ce era important. Pictorul îndrăgostit de o româncă şi stabilit la
Ostrov urma să îmi arate.
Lemnul copilăriei
Mi-au plăcut şi casa şi
locul imediat ce am intrat în curte. Dar privirile mi-au zburat spre o umflătură
de pe tâmpla pictorului peste care pusese o bucată dintr-o frunză de varză,
fixată cu două benzi de leucoplast.
– Ce-ai păţit la
frunte?
– Aaa, nimic grav.
M-am lovit. Şi am strivit uşor o frunză de varză, pe care am pus-o pe acel
cucui. Deja e mai mic decât era. Bătrânii din Ostrov aşa îşi tratează
loviturile, înfăşoară zona cu frunze de varză.
Bucuria de a ne avea
oaspeţi i se citea pe chip, în priviri, în gesturi. Îl prevenisem cu o zi
înainte că nu voi veni singur.
Cu faţa spre drum, lăsând
loc pentru curte – fântână, flori, câteva lucrări de artă, unele încropite din
te miri ce – se afla casa cea nouă. La intrare, un fel de prispă joasă, izolată
către grădina din faţa casei cu un perete subţire, care să creeze un spaţiu de
trecere, ne aştepta să ne întâmpine Nica (Domnica, învăţătoarea din Ostrov), soţia
pictorului. În dreapta noastră, perpendicular pe drum, era aşezată casa veche,
micuţă, păstrată aşa cum a fost cândva, folosită acum drept atelier.
Universul locuit de
Nica şi Alfred era realmente inedit. Camera de primire de la parter, unde ne
aflam cu toţii, se deschidea către bucătărie şi dormitor şi, pe o latură, către
grădina din faţă şi drum, iar pe cealaltă parte către grădina din spate.
Ferestrele erau gândite în aşa fel încât să ai sentimentul continuităţii între
înăuntru şi afară. Oriunde ai fi privit, alte şi alte planuri îţi furau
gândurile, trezeau dorinţe, puteau să nască poveşti. În vatra sobei/căminului
ardeau lemne. Lemne adevărate. O căldură plăcută se răspândise în toate
ungherele, învăluindu-ne. Grinzile vechi, înnegrite de trecerea timpului,
mirosul acelei încăperi, obiecte şi lucrări de artă, flori uscate şi păpuşi te
făceau să crezi că ai intrat într-o atmosferă de basm. Şi parcă mă aşteptam ca
dintr-o clipă în alta, de după scara circulară cu trepte de lemn natur, care
ducea spre mansardă şi terasă sau de după un perete ce mergea doar până la
mijlocul acelui spaţiu sau de după sobă, de oriunde, să apară bunicii şi copiii
cu care mă jucam şi eu, fiind copil acasă.
Casa-poveste
– Era grajd aici, a
început Alfred. Era exact aşa de mare cât e şi casa acum. Bătrânilor de la care
am cumpărat locuiau în casa mică le era de ajuns. Am păstrat-o aşa cum era, am
atelierul acolo. Construcţia nouă am făcut-o noi. Am făcut un plan, apoi o
machetă, am chemat oameni din sat să ne ajute şi am lucrat cot la cot cu ei. Am
dat jos tot, căci nu mai ţinea nimic. Am recuperat ţigle, cărămizi, lemn, le-am
refolosit pe toate. Vedeţi grinzile care susţin tavanul. Sigur, am mai cumpărat
şi noi ce era nevoie. Dar se poate spune că e o casă născută într-un grajd.
– Şi Iisus s-a născut într-un grajd, am adăugat eu.
Alfred a zâmbit. Aş
fi vrut să ştiu ce ascunde zâmbetul lui. S-a aşezat pe vatra sobei, aflată la
distanţă de sol, ancorată într-o parte în perete, cu celălalt capăt sprijinită
pe un trunchi de lemn. Casa semăna cu stăpânul ei, parcă intrasem în
autoportretul lui Alfred. Nica a 
adus un ceai şi a întârziat câteva clipe lângă
omul ei, cu priviri ocrotitoare, ce ne învăluiau şi pe noi. Aşa cum erau, alături,
el aşezat şi ea în picioare, mi se părea că sunt o singură fiinţă. Şi focul
acela, lemne arzând pe vatră, şi spaţiile deschise spre bucătărie, etaj, şi
peretele interior, mergând de la intrare până spre jumătatea camerei de zi, şi
ferestrele spre grădină... casa era vie şi eu intrasem în măruntaiele ei. O casă
ca un poem.
– Mai doriţi zahăr?
Îl privesc pe Alfred şi
abia atunci văd că e desculţ.
– Merg desculţ din primăvară
devreme până-n iarnă aproape, când dă zăpada, îmi spune omul.
Pictorul Alfred
absoarbe ca un burete tot ce ţine de lumea satului, se bucură când este
invitat, chemat să ajute, chiar şi când îl cheamă la cimitir să scrie numele
câte unui răposat pe cruce sau pe coşciug.
– Trebuie să locuieşti
în lumea lor, să trăieşti la fel cu ei ca să-i poţi înţelege.
Alfred, venind în
România şi alegând să trăiască la fel precum ţăranii noştri, implicit se aşezase
într-un mod de a fi asemănător lor. O întoarcere în timp, ghidată de o serie de
atitudini şi obiceiuri. Mersul desculţ prin casă şi prin grădină, folosirea
frunzelor de varză pentru oblojirea unor lovituri, folosirea materialelor şi
metodelor de construcţie de altădată sunt tot atâtea metode de „a se pune în
locul celorlalţi“, vizând comunicarea dincolo de cuvinte. De altfel şi limbajul
artelor plastice este dincolo de cuvinte. Casa-poveste s-a născut din povestea
omului şi povestea omului continua încă să se nască.
Nu de ajutor aveau oamenii nevoie
Întâlnirea între
Domnica, învăţătoarea din Ostrov, şi Alfred, pictorul venit din Franţa a fost –
şi este – o poveste. Alta...
– Venisem întâi cu
ajutoare pentru copii, a fost entuziasmul acela de după Revoluţie, înfrăţirile.
Coletele erau date doar către unii, care aveau aici o poziţie. Nu ajungeau unde
ar fi fost nevoie să ajungă. Şi atunci, la următoarele veniri, am organizat noi
tabere pentru copii. Noi îi chemam, nominal, eram aici, mergeam cu ei în
excursii, noi făceam pachetele şi le ofeream. Şi nu s-a mai întâmplat ca la
primul transport. Am făcut o tabără, în 1991 şi Nica era învăţătoare. Atunci ne-am
legat... cu copiii. Şi am făcut altă tabără în 1992 şi ne-am legat şi mai mult,
alta în 1993. Atunci am văzut că românii nu aveau nevoie de ajutor.
– Eu nici n-am vrut să
merg atunci la şcoală, povesteşte Domnica. Nu ştiu ce aveam, eram pe-acasă,
dincolo, locuiam cu părinţii. Mi-a zis directorul de la şcoală să merg şi eu şi
nu m-am dus, a trimis pe altcineva să mă convingă: „Hai, tu. Vine nişte francezi!“
– De ce aveau nevoie românii, dacă nu de ajutoare? l-am întrebat pe
Alfred.
– Aveau – şi au –
nevoie să fie recunoscuţi.
„Trecând zăreşte omul păduri-păduri de semne Ce-ncep
prieteneşte din ochi a-l cântări“*
Urcăm pe o scară de
lemn, în spirală. Parcă aş fi într-un vis. La mansardă, un spaţiu deschis asemănător
celui de la parter. Din acelaşi spaţiu se poate ieşi spre o terasă, cu
deschidere spre grădina din spatele casei. Coborâm pe o scară exterioară, mergem pe pajişte, ne oprim în faţa unui moşmon cu moşmoane. E prima dată când văd
un asemenea pom.
– Să intrăm în atelier, propune Alfred. Am
păstrat casa bătrânească aşa cum am cumpărat-o, aşa cum era altădată.
Privesc cu nesaţ
obiectele din jur: şevalet, culori, desene şi schiţe, câteva lucrări de pictură
ale lui Alfred stivuite în vechea ramă a patului, o lampă de gaz, flori uscate,
sticle vechi cu dopuri mucegăite. Parcă sunt în casa bunicilor.
– Desenele acestea
sunt ale nepoatei. „Face şi ea ce face şi bunicul“. Am fost la Arad, mă invitaseră
la teatrul din Arad în nu ştiu ce juriu şi le-am spus că merg, dar nu ca să
stau, ci ca să fac ceva acolo. Şi aşa au luat naştere atelierele. Am făcut şi
expoziţii şi am mers împreună cu nepoata. Am dat interviu, am fost fotografiaţi
de reporteri şi fotografiile – nepoata împreună cu mine – au apărut în ziar.
Imaginaţi-vă bucuria ei când şi-a văzut fotografia în ziar. Era bucuroasă că a
apărut „ea cu pictorul“! Pentru copii e important să aibă cu cine se mândri. Şi
să te mândreşti „cu pictorul“ e altceva. Personalitatea ei se structurează
altfel.
Ca să-şi potolească
setea – nevoia de recunoaştere – copiii au nevoie de cineva concret alături de
ei: mama şi tata, bunicul, unchiul. Dacă stai să asculţi copiii, îi auzi:
„Bunicul meu a făcut nu ştiu ce...“ Poate fi orice: bunicul a făcut o casă, a
plantat un pom, a ajutat un pacient, a pregătit nu ştiu ce plăcintă
nemaipomenită. A te mândri cu tata, cu mama, cu unchiul sau bunicul este o cale
de a obţine acea recunoaştere. Toţi avem nevoie să fim recunoscuţi aşa cum avem
nevoie de aer, de poveşti, de apă.
Altfel, cu cine să te
mândreşti? Domnitorii români au fost adeseori batjocoriţi. În loc de a promova
mândria şi demnitatea, posturile naţionale de televiziune au promovat „ruşinea
de a fi român“. Clădiri importante pentru istoria şi cultura românească au fost
lăsate în 
paragină. Am văzut în Dorohoi o construcţie superbă, ce aparţinuse
cândva garnizoanei din zonă. Singurul lucru ce nu-l furaseră erau pereţii. Şi,
pe frontonul clădirii cu geamuri sparte şi cu podelele furate, se vedeau de
departe cuvintele, în relief: PATRIE ŞI ONOARE! Ce imagine lasă această
asociere? Copii şi tineri şi adulţi, care cresc şi trăiesc acolo şi merg către şcoală
şi către biserică şi către spital, văd zi de zi batjocura. Li se întipăreşte în
suflet, în minte. Sunt la modă pe internet imagini şi filme şi videoclipuri
demotivante. Unele, cele cu efecte negative, sunt interzise, şterse. Noi nu
facem niciun gest. Alţii reacţionează pe drept când văd că le-au fost
batjocorite mormintele, numele, neamul. Noi, românii, nu.
„Pictorul? Da, mai
mergeţi, are casa pe dreapta, pe casa bătrânească o să vedeţi nişte picturi“.
Localnicii nu-l ştiu după nume, îl recunosc după profesie.
Oare noi, românii,
după ce/prin ce suntem recunoscuţi? Nu este vorba doar de recunoaştere dincolo
de graniţe, importantă pentru unii, sau în interiorul ţării, importantă pentru
alţii. Este vorba şi de nevoia noastră intimă de a ne recunoaşte pe noi înşine,
de a ne defini propriile valori, repere. Şi aceasta nu se poate face decât prin
mijlocirea celor din jur: părinţi, fraţi şi surori, rude, prieteni, educatori şi
profesori, maeştri, colegi, medici. Şi fără să ne fi propus anume ajungem la
educaţie şi învăţământ, la sănătate.
Doar că sănătatea şi învăţământul, ca şi cultura au fost distruse. Exemplele pozitive sunt rare. Ce
puncte de sprijin ne mai rămân?
Întâlnirile între oameni nu sunt întâmplătoare
– Acesta ce-i? am
întrebat.
– Un scaun african: două scânduri, îmbinate într-un
anumit unghi. Nici nu bănuieşti cât de bine te simţi să stai pe el, mă încurajează
pictorul.
Privesc mai atent către
neobişnuitul obiect, despre care acum ştiu că este „un scaun african“. Mi se părea
că-i prea jos, că spătarul e prea lăsat, însă m-am aşezat. Unghiul făcut de spătar
cu solul, mai mic decât de obicei, contactul direct cu lemnul pe aproape toată
suprafaţa făceau ca greutatea coloanei să nu se mai simtă, fiind preluată de spătar.
Mi-am amintit, la zeci de ani distanţă, de regulile descompunerii vectoriale
din fizică.
*
Aşezat pe scaunul
african de pe terasă, mă gândeam la moşmonul din grădină şi la gustul
dulce-acrişor al poamelor acelea ciudate, semănând ca formă cu moşmoanele pregătite
de vrăjitoarele de altădată. Boabele strugurilor de boltă, copţi, răscopţi de
dulci, erau împărţite între câteva vrăbii.
Iar Alfred privea
departe, zâmbind cine ştie căror amintiri.
Fotografii de Mihai Aftanache
*Charles Baudelaire, Corespondenţe, în
traducerea lui Octavian Soviany
