Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Ce face un medic de familie?!

Viața Medicală
Iftimie NESFÂNTU marţi, 21 februarie 2012

În România de astăzi, îţi trebuie ceva curaj ca să mergi mai departe… Intrarea în Golăieşti, venind dinspre Medeleni, nu este încurajatoare. Delăsare, gunoaie, drumuri ca vai de lume (ca peste tot, din păcate) ascund, de multe ori unde nu te aştepţi, oameni şi locuri ce tăinuiesc speranţe, posibile rezolvări… Altfel de doctori! Despre toate acestea într-un reportaj de Iftimie Nesfântu.

 

Nu-mi amintise nici un doctor despre ea. Cei intervievaţi, conducând adeseori clinici importante, aveau grijă să vorbească în primul rând despre ei ori despre mai marii zilei, care nu-i lăsau să-şi facă jocurile. Treburile! Câteodată am întrebat eu, direct: „Ce ştiţi despre…?“. „Dar de ce să vă vorbesc eu despre doctorul din Mihăileni sau despre doctoriţa din Golăieşti? Ce, despre mine vorbeşte cineva?! Şi-apoi, între noi fie vorba, ce face un medic de familie?!“

Trebuie să alegi moaşa, nu satul!

   De unde sunteţi?
   – Din Iaşi.
   Aţi venit la Golăieşti prin repartiţie?
   – Oarecum. Am fost întâi repartizată la Moţca, Iaşi şi pe urmă am venit aici.
   A fost alegerea dv.? Pe atunci, repartiţiile erau dirijate…
   – Hm… (Râde cu poftă) Am ales pentru că aveam o moaşă foarte bună, pe dumneaei! Şi arată, privind-o în acelaşi timp cu o căldură puţin obişnuită, către moaşă, asistentă, călăuză şi însoţitor în lumea satului.
   Scenă de Oscar! O singură privire – dar ce privire! – îmi dezvăluia mai mult decât pagini întregi de carte. Puţini, chiar şi dintre medici, realizează ce înseamnă o moaşă pentru un medic de ţară.
   – S-a născut aici, ştie fiecare ungher, fiecare om încă de când era mic, în multe cazuri a asistat la naşterea lor. Numele ei este Elena Simionescu. Ea este „vinovată“ că am ales Golăieşti. Mama mea a fost îndrumător la Iaşi pentru obstetrică-ginecologie şi cunoştea toată zona. Şi mi-a spus: „Acolo este moaşa cea mai bună!“. Am înţeles mai târziu câtă dreptate a avut. Ca medic – dacă vrei să faci meserie cu adevărat – trebuie să alegi moaşa, nu satul! Eventual, asistenta. Nu mă arunc eu să fac generalizări, dar e valabil, cred, pentru mulţi doctori, şi pentru cei din oraşe, chiar şi din clinici… Din acest „punct“ începe cariera sau… ratarea.

Poveştile, punctul de plecare al documentării

   Faţă în faţă cu dna dr. Ionela-Nicola Dimov, medic de familie la Golăieşti, despre care auzisem atâtea relatări înainte, perspectivele s-au schimbat dintr-odată. Ca şi când aş fi citit odată despre o ţară îndepărtată şi, într-o bună zi, prin natura împrejurărilor, mă trezisem în acea lume, doar imaginată înainte.
   Oamenii simt încă nevoia să povestească. Mulţi ştiu şi să asculte şi ştiu şi cum să întrebe, chiar mai bine decât aşa-zişii jurnalişti pe care-i vedem zi de zi la televizor. Abia în tren, în sălile de aşteptare sau în saloanele de spital poţi surprinde viaţa adevărată, aşa cum e. O călătorie, mai ales la noi, durează ore în şir. Aşteptarea în faţa unui cabinet sau altul la fel… Şi cum să umpli timpul? Doar „urechi“ şi „memorie liberă“ să ai. Şi… să te ţină bateriile! Şi inspiraţia. În astfel de situaţii, întrebările „ca la carte“ nu te ajută cu nimic. Dacă nu ieşi din tiparul presupunerilor proprii, ai bătut drumul degeaba.

Secretul? Am dărâmat soba nouă – „de import“ – şi-am lăsat-o pe cea veche!

   Presupun că nu aveţi la dv. un CV…
   – Aici, nu. Tocmai strângeam imprimanta. Se mai intră, se mai fură…
   Şi aici?
   – Peste tot. Ca la noi, în România!
   Şi soba? întreb eu privind către construcţia masivă şi urâtă din teracotă, ce ocupa o suprafaţă mare din încăpere.
   – Cu lemne. Nu vă uitaţi că e urâtă. Să ştiţi că e bună. Are suprafaţă mare de încălzire şi, important, e bine făcută. Am pus să se facă o sobă nouă de teracotă, dar nu era la fel. Noroc că nu o dărâmasem pe asta înainte. Am dărâmat-o pe cea nouă…
   Dacă s-ar face la fel şi cu sistemul de sănătate…
   – Dacă… Dar de unde-l mai luăm pe cel vechi?!
   Sună telefonul şi interlocutoarea mea comută, nu înainte de a-şi cere scuze pentru întrerupere. Folosesc momentul ca să fac câteva fotografii „de atmosferă“. Mai mult pentru aducere aminte. Interiorul nu are nimic deosebit, nu vorbeşte nici despre medic şi nici despre locurile şi oamenii din comună. Singura oglindă a aşezării este chipul asistentei, Elena Simionescu. Cât de multe se pot vedea în înfăţişarea şi portul unui om… O replică, spusă de dna doctor la telefon, mă readuce în realitate: „Dacă se dă pe gratis, e bine…“. Şi, un pic mai încolo, o continuare: „Da, ai dreptate. Răutatea este, într-adevăr, pe gratis“.
   Înaintea unei alte întrebări, îmi fac în minte un prim bilanţ: nici un fierar în zonă, deşi căruţe şi cai văzusem, imprimanta strânsă şi încuiată în loc sigur înainte de a pleca – de frica hoţilor, răutatea – pe gratis, soba veche (ei, meseriaşii de altădată!) mai bună decât cea nouă şi decizia, înţeleaptă, de a nu strica nimic până nu ai ceva mai bun, în loc… Şi-apoi, acea privire – învăluitoare, caldă, plină de recunoştinţă – către moaşă, motivul opţiunii pentru comuna Golăieşti. Şi încă un „amănunt“: încrederea în mama ei. Câţi dintre tinerii de astăzi mai ascultă sfatul părinţilor?! „Mai duceţi-vă… Lumea voastră a apus!“ Mai erau şi altele… Modul firesc de a vorbi ori de a comuta de la o situaţie la alta, încrederea acordată instantaneu (fără să-mi ceară o legitimaţie ori să-şi arate mai ştiu ce temeri că voi publica parascovenii!), onestitatea de a recunoaşte importanţa moaşei – cordonul ombilical între medicul de ţară şi comunitate… În câteva minute doar, conturasem deja un profil. Şi nu era doar atât.
   – Aţi zâmbit? observă doamna doctor, în timp ce închide mobilul şi-l aşază cu grijă pe birou, la vedere.
   Devin atent. Nu avansează o ipoteză cu privire la zâmbetul meu. Cineva grăbit ori mai puţin priceput în a citi oamenii ar fi asociat acel zâmbet cu ultima replică spusă la telefon, acelui interlocutor, aflat undeva la distanţă. „Răutatea este, într-adevăr, pe gratis…“
   Am făcut, îi spun eu, un „inventar“ sumar al celor aflate de când am intrat în cabinet. Şi mi-am amintit de medici, profesori universitari, care mă întreabă: „De ce umblaţi teleleu pe coclauri? Medicii de familie sunt, aproape toţi, nişte rataţi!…“.
   – Fiecare vorbeşte din experienţa proprie… Se arată pe el chiar şi când vorbeşte despre altul. Poate că şi cel care v-a spus aşa ceva a făcut un stagiu la ţară… Dar a fugit de-acolo, mâncând pământul… Dacă ar fi rămas, s-ar fi ratat! De ce ţi-e frică nu scapi, spune un proverb. Dar asta nu înseamnă că toţi ceilalţi sunt la fel. Mie mi-a plăcut şi îmi place tot ce fac aici. Au nevoie şi oamenii aceştia de un doctor. Şi nu numai de doctor. Mai ales acum…

Aşteptând primăvara

   În 1978, terminase Medicina la Iaşi, stagiatura – trei ani – în Iaşi, „interne, oncologie, chirurgie, medicină internă, am trecut prin toate specialităţile, lucrând efectiv, nu privind de pe margine, se făcea un stagiu de şase luni la fiecare specialitate importantă, erau bune, să ştiţi…“. În 1982, a ales pentru Circumscripţia sanitară Golăieşti.
   De la cine aţi învăţat mai mult?
   – Au fost trei oameni extraordinari, profesorul Dorin Chisăliţă, membru al societăţilor europene şi americane de oftalmologie, pe urmă am mai învăţat de la o asistentă de ocrotire foarte bună, iar al treilea maestru al meu a fost dumneaei, Elena Simionescu… Noi, mă refer la mine şi la colegii mei de generaţie, n-am ieşit din facultate cu foarte multe deprinderi… Oricât am fi vrut să învăţăm.
   – Şi-atunci, încă se mai făcea şcoală…
   – Nu ştiu dacă m-aş asocia cu ideea sugerată de dv. Cu învăţământul e ca şi cu dragostea… Pentru asta trebuie să fie doi; degeaba e bun profesorul, dacă studentul e cum e… Şi degeaba e dornic studentul să înveţe, dacă profesorii au alte priorităţi… Când însă e delăsare şi de o parte şi de alta se ajunge la ce vedem… Or, asta se mai întâmpla şi atunci, se mai întâmplă şi acum… Am şi eu studenţi, vorbesc de cei înscrişi la mine pe listă, care sunt nemulţumiţi de cursurile la care merg… Îmi povestesc. Şi am şi profesori, cunoştinţe de familie, care îmi spun şi ei că tinerii de azi sunt foarte slab pregătiţi… Vom vedea cine şi cum o să ne trateze pe noi…
   Din 1982, faceţi naveta Iaşi–Golăieşti? Ce distanţă este?
   – De aici şi până în Copou, unde stau eu, sunt 18 km. Nu pot să spun că este o navetă grea. Mulţi parcurg aceeaşi distanţă, zilnic, în Bucureşti, între casă şi locul de muncă. Şi e mult mai aglomerat, e poluat…
   Şi mergeţi cu maşina dv.?
   – Acum da, dar am mers şi cu autobuzul şi chiar pe jos până în Iaşi… Şi cu tractoraşul, şi în câte o căruţă… Rată? Era! Da’ numai dimineaţa şi seara. Şi erau zile când nu venea deloc… Acum au din oră în oră şi tot nu sunt mulţumiţi oamenii.
   Cât de mare e comuna?
   – Sunt şapte sate: Golăieşti, Cilibiu, Grădinari, Cotul lui Ivan, Medeleni, de unde aţi venit dv., Petreşti şi Podul Jijiei… Am scăpat ceva? În total, până în patru mii de suflete…
   Ce s-a schimbat?
   – Mentalitatea oamenilor. Până acum vreo zece ani, schimbările erau aduse de cei ce plecaseră în străinătate… Şi veneau de acolo cu bani şi simţeau nevoia să arate că au bani… Acum, o parte, cu acei bani şi-au făcut case, iar alţii n-au bani… Problemele sociale sunt foarte mari…
   Ce era, în 1982, în dispensar?
   – Cinci asistenţi – moaşă, asistentă de ocrotire, asistentă de pediatrie, asistentă generalistă şi un asistent de igienă –, casă de naştere…
   Şi ca dotări, ce aveaţi atunci?
   – Nimic.
   – Iar acum?
   – Un set bioptron, dar nu mai ajung să-l folosesc… Glucometrele nu le mai amintesc, sunt ceva obişnuit. Am vrut să cumpăr un electrocardiograf, dar mereu apare câte ceva de dat către sănătate – birurile noastre! – şi n-am mai apucat să-l cumpăr, am cumpărat dispensarul, a fost o mare izbândă – în 2010 am terminat de plătit pentru el, cam 8.300 de euro m-a costat, foarte puţin faţă de sumele cerute în alte comune. Primarul întâi nu a vrut să vândă, după aceea mi-a spus să vorbesc cu evaluatorul, iar acesta a venit şi mi-a spus franc: „Doamnă, dispensarul trebuie dărâmat fiindcă nu are fundaţie!“. Am făcut acte ca să accesez un program european…
   Şi ne aflăm într-o clădire reconstruită?
   – Nu, nici nu mai apucam să o reconstruiesc. Partea mea ar fi fost de 70.000 de euro. De unde să-i scot? Ar fi trebuit să investesc întâi 210.000 de euro şi, eventual, să primesc ulterior o parte din bani înapoi. Eventual… Şi am zis, nu. Nu-mi mai trebuie program european. Cu 20.000 de euro îmi fac eu o clădire nouă. Am adus materiale, dar a venit pe urmă vreme urâtă şi a rămas să aştept primăvara. O să mă apuc de lucru: gard, reparaţii, un grup sanitar, să schimb geamurile. Nu fac o altă clădire, o consolidez pe asta. Eu am 57 de ani. Fetele mele au făcut arhitectură, una, automatizări şi calculatoare, cealaltă. Cui să las dispensarul? O să fac îmbunătăţiri pentru a ne desfăşura activitatea în condiţii civilizate şi pentru noi şi pentru pacienţi…

O întâmplare care spune multe

   Câţi înscrişi aveţi pe listă? Toţi cei 4.000 de locuitori?
   – Nu, mai am o colegă, dr. Mariana Vasiliu, împărţim cabinetul. Eu am doar vreo trei mii şi vreo două sute de înscrişi. Mai sunt şi fluctuaţii, unii vin, alţii pleacă. Mulţi merg să lucreze în străinătate. Proprietar sunt doar eu, colega mea are cu puţin peste 600 de pacienţi, n-a dorit mai mult.
   Un caz care v-a impresionat?
   – Ce să vă povestesc?! Sunt! Îmi aduc aminte de o fetiţă, avea pe atunci 16–17 ani, acum are peste 30; mama ei a adus-o, îngrijorată că s-ar putea să fie gravidă, că nu mai avea ciclu. Eu sunt mioapă şi nu aveam ochelarii la ochi. Am trecut prin faţa ei, să o văd de aproape. N-a avut nicio reacţie. „Hopa! zic. Haideţi să mergem pentru început să vedem ce se întâmplă cu ochii“, i-am spus mamei. De la oftalmo a fost trimisă la neurochirurgie. I s-a descoperit o tumoră de hipofiză, era destul de mare. A fost operată, dar a rămas infirmă pe viaţă – o atrofie de nerv optic, sută la sută pe o parte şi 50% pe cealaltă! Pe mine m-a impresionat nu atât diagnosticul, cât altceva: părinţii nu au realizat că fetiţa nu vede! Nimeni n-a observat! Or, asta spune multe. Copilului i-a fost ruşine să spună, dar…
   O altă întâmplare?
   – Nu ştiu… Când am văzut-o pe moaşă asistând o naştere dificilă. Eu am văzut în facultate medici, dintre cei cu vechime, care nu ştiau ce să facă într-un caz similar. Nu vă mai spun altele pentru că ajung să mă cert cu medicii din spital, sunt colegi de-ai mei… Am câteva cazuri trimise pentru care sunt foarte supărată. Una dintre paciente a decedat. O fată tânără, aproape de 30 de ani, în decurs de cinci luni a murit. Am trimis-o la Iaşi, a fost trecută de la o clinică la alta şi, într-un târziu, a fost diagnosticată cu un neoplasm pulmonar şi TB. Oriunde se face o radioscopie… Cum să nu vezi ce are? Şi nu e singurul caz. Am cinci doar aici, în Golăieşti…
   Care e cauza? De unde a pornit răul?
   – În cazul fetiţei cu hipofiza – indiferenţa părinţilor faţă de copilul lor. A observat mama că nu i-a venit ciclul, dar nu că fata nu vede! Dincoace, e vorba de atitudinea medicului faţă de pacient. Nu sunt toţi aşa, dar… Să treci ca pacient prin cinci clinici universitare în câteva luni de zile şi abia în ultima, când a ajuns fata cu insuficienţă respiratorie, să i se pună diagnosticul?! E o întrebare. Au trecut zece ani de atunci, prea multe nu s-au schimbat. Nu-mi închipui că în altă parte e altfel. Dv., umblând prin ţară, ştiţi mai bine.

Mai mult de jumătate dintre cei înscrişi sunt bolnavi cronici

   Câte consultaţii aveţi pe an?
   – Am – conform normativelor – dreptul să văd 24 de pacienţi pe zi. Dar vin mai mulţi. Nu pot să-i trimit acasă. Şi dau şi consultaţii gratuite. Am avut şi 80 de consultaţii. Am făcut programare. Sunt şi ei mulţumiţi, nu mai pierd o jumătate de zi la dispensar, vin la ora stabilită, am grijă să las o marjă de timp să pot vedea şi eventuale urgenţe… Şi încet, încet, lucrurile încep să meargă. Mai vin şi pe la opt dimineaţa, chiar dacă sunt programaţi la prânz. Sau vin a doua zi, că au uitat. Cei mai mulţi respectă măcar ziua…
   S-a păstrat ceva din experienţa câştigată în organizarea asistenţei primare?
   – Hm! Au funcţionat aici un centru de permanenţă, o casă de naşteri, un staţionar pentru copii – să nu-i mai trimitem la Iaşi pentru îmbolnăviri ce puteau fi supravegheate în dispensar, am avut bucătărie… Au fost… Acum, de sus, medicii de familie sunt văzuţi ca nişte puturoşi, care nu muncesc deloc, dau reţete aiurea…
   Aveţi, dintre cei înscrişi pe listele dv., mulţi cronici?
   – Numai vreo 1.700! Boli hipertensive – 472, cardiopatii ischemice – 178, BPOC – 88, ciroză – 156 şi multe altele… De regulă, creşte numărul cronicilor. Am foarte mulţi diabetici tineri. Foarte mulţi!
   Cum de a ajuns să crească numărul diabeticilor?
   – Haideţi să nu dăm vina pe stres. S-a spus că e alimentaţia, stilul de viaţă, că în toată lumea e o tendinţă de creştere. Am reţinut însă că noi nu ştim să ne alimentăm.
   Înainte ştiam şi acum am uitat?
   – Poate că au fost şi cazuri nedepistate. Oamenii nu merg la doctor decât dacă nu mai au încotro. Unii nu au ajuns la noi pentru că nu erau asiguraţi. Alţii, pentru că nu aveau unde ori cu ce să-şi facă analize. Eu n-am fost un fan al Programului Nicolăescu, dar când am început să văd câte afecţiuni au, m-am îngrozit.

Ne facem datoria

   Aveţi argumente să susţineţi că sunt cazuri nedepistate?
   – Păi, ce?! Înainte de 1989 nu erau atâtea crime ori accidente? Erau, dar nu se dădeau pe post. Nu era voie! Acum, fiecare crimă e prezentată de zeci de ori! Pe fiecare post tv, nu o dată şi nu într-o ştire scurtă. Din păcate, noi, moldovenii – eu nu mă compar acum cu Bucureştiul, ci cu judeţele din vestul ţării –, noi nu vrem să învăţăm nimic. Aşa am crescut, aşa rămânem! Nici în alimentaţie, nici în igienă, nimic. Ei ştiu mai bine! Ca să-i înveţi ceva, trebuie să faci un plan de atac, ca şi când ai vrea să intri într-o cetate. Am fost în şcoală, le-am vorbit, am adus argumente… Au fost şi unii care au învăţat. Dar foarte puţini. Poate că tinerii de azi or să fie mai receptivi. Turui la fiecare consultaţie: vezi că trebuie spălate urechiuşele, vezi că mâinile sunt cam murdare, vezi, mămică, mai taie unghiile, că ai copil mic şi-i transmiţi microbi, vezi că suzeta nu se bagă în gura ta şi pe urmă în gura copilului. Le spun o dată, de două ori, de zece ori. Poate le intră! Dar ca să faci asta, trebuie ca tu, medic, să vrei să-i înveţi, să te cobori la mintea lor, la puterea lor de înţelegere, să cauţi să pricepi de ce fac un anume lucru aşa cum îl fac şi nu cum ar trebui. Şi să le spui de multe ori! Dacă spui unui copil care tuşeşte să pună mâna la gură, n-o să te asculte de prima dată. E nevoie de timp să-şi dobândească un reflex sau să scape de unul greşit. Şi prima reacţie e să spună: „Nu!“. Este copil mic şi aşa reacţionează copiii! Dar o să constaţi că a treia, a patra, a cincea oară când îl vezi, ajunge să te uiţi la el şi pune mâna la gură. Am şi acum fetiţe de pe vremuri, acum femei în toată firea, care, imediat ce mă văd, îşi îndreaptă spatele. Cele spuse cu 20–30 de ani în urmă, repetate, s-au fixat undeva în memorie. „Nu staţi cocoşate!“ Şi mă văd, de la distanţă, şi imediat se îndreaptă. E un semn: nu mi-am răcit gura degeaba! Da’ vedeţi, nici şcoala nu mai e ca înainte… Noi aşa am prins şi tot o să ne facem treaba. Chiar şi dând consultaţii gratuite, muncind peste program. Ştim că trebuie făcute. Ne facem datoria. Vaccinăm toţi copiii, câţi sunt. Nu mă întreb dacă mă plăteşte sau nu Casa. Îi vaccinăm, chiar dacă unii n-au cod, că nu s-au interesat părinţii să le scoată certificatul de naştere…
   Mai merge doctorul de familie pe la şcoală?
   – Cum să nu?! În primul rând trebuie să facem vaccinările…

Noroc cu păpuşoii şi… iarna, cu gerul

   Mai aveţi ore de educaţie sanitară?
   – În ultima vreme, mai puţin. Am vorbit cu educatoarele să merg şi la preşcolari, să-i mai dădăcesc. De fiecare dată când ajung eu la ei, le zic, de fiecare dată când ajung ei la dispensar, le zic. Nu pierd niciun prilej. Că la noi e un pic mai altfel. Le spun: „Poftiţi, unul!“. Şi intră patru! Dacă sunt fetiţe mai mici, le spun la ureche: „Vedeţi că urechiuşele astea mai trebuie şi spălate, că altfel…“. Le învăţ cum trebuie să se spele. Toată lumea are infecţie urinară cu Escherichia coli.
   Ce se întâmplă? De ce?
   – Că nu ştiu să se spele. E. coli este un germen prezent în intestin. Şi atâta vreme cât se spală din spate către faţă, aduc şi germenii la locul unde se pot înmulţi. Şi stau şi le spun, unele reţin, altora le intră pe-o ureche şi le iese pe cealaltă. Dar cu timpul am redus frecvenţa acestor infecţii urinare. La copii mai rar, am început să le spun mamelor cum să-şi spele copiii, fetiţele mai ales. Şi, până la urmă, învaţă şi mamele. De unde să fi ştiut, dacă nu le-a învăţat nimeni. Mai greu e cu bătrânii. Nu este apă curentă, trebuie să şi-o încălzească în ceva. Butelia costă, banii de pensie sunt puţini… Iarna, hai, mai pun un vas cu apă pe plita de la sobă. A venit un moş odată: scrobit, cămaşă albă, curată! Da’ un jeg pe dedesubt… Ce să-i mai spun?! Au făcut reţea de apă curentă. Un proiect european. E un început. Dar până or trage toţi apă în case, mai e… Măcar o au în curte, n-o mai aduc de la fântână.
   Sunt probleme cu prezenţa nitriţilor în apa din fântână?
   – Da, au fost. Am avut un izvor foarte bun la pădure, unde trimiteam toţi copiii. La noi, în fişă, mama semnează întâi de unde trebuie să ia apă. Ca să nu spună că nu a ştiut. Dar au terminat şi izvorul; anul trecut l-au curăţat, l-au dragat şi-acum e aşa de tulbure că nu poate fi folosit. Cumpărăm apă plată! Dar trebuie să-ţi permiţi. Am văzut comercializate în Iaşi şi flacoane cu apă pentru prepararea laptelui praf. Dar costă. La Golăieşti, nu cred să existe vreo fântână care să nu aibă nitriţi! Şi erau peste 350 de fântâni în toată comuna, le inventariasem odată. Am avut şi registru cu toate fântânile, cu rezultatele analizelor la probe de apă…
   Câte gospodării au grup sanitar – care să şi funcţioneze – în casă?
   – Foarte puţine. 5%, mă gândesc la casele noi, făcute în ultimii ani.
   Prin Medeleni am trecut de mai multe ori, doream să văd ce a fost, ce-a mai rămas…
   – Aceleaşi case de paiantă, camere mici, rar ajungând la nouă metri pătraţi, în care trăiau, am văzut cazuri, până şi 11 suflete. Vă imaginaţi ce era acolo. Fără a avea grup sanitar, nu vă gândiţi la cel din casă, asta e domnie, nu aveau nici afară. Vara erau păpuşoii… Şi creşteau repede… Iarna? Erau în câmp, nu mai conta. Noroc că era ger şi îngheţa totul şi puteai trece fără niciun risc. Altfel, te umpleai de noroc! Mulţi nu stăteau pe acasă, marea majoritate erau cu vacile, pe câmp. N-aveau griji… Bine, şi-n altă parte sunt văcari, oieri… Dar primul lucru pe care-l fac e să se spele pe mâini. Aici însă, de la „closet“ – adică din păpuşoi sau din lanul de floarea-soarelui – se duc direct la muls. N-au nicio grijă!
   Ecologic…
   – Curat ecologic! Mai avem la Petreşti şi la Medeleni nişte necăjiţi, stau pe câmp… Fac copii. Şi iarna îi scot afară în curul gol.
   Şi nu se îmbolnăvesc?!
   – Să ştiţi că nu. Chiar n-am avut probleme mari cu ei. Şi alţii, aduşi la dispensar, vin înfofoliţi şi în aprilie…

O boală socială şi mai gravă

   Cum vedeţi generaţia dv.?
   – Generaţia noastră? Am avut noroc de oamenii care ne-au învăţat, am avut noroc de oameni care ne-au sprijinit, am avut noroc de oameni care ne-au dat şuturi… Dar orice şut e un pas înainte.
   Ce aţi învăţat de la asistenta medicală?
   – Foarte multe.
   Daţi-mi câteva exemple.
   – Întâi, că trebuie să-mi fac treaba foarte ordonat. În al doilea rând, am învăţat practic ce să fac. Multe… Cealaltă asistentă începea de dimineaţă: „Doamnă doctor, suntem pe data de 20. Trebuie să facem asta, asta, asta…“. Am rămas cu o anumită ordine şi disciplină. Şi le-am învăţat după ce am terminat facultatea şi stagiatura. Dar am fost dispusă şi eu să le învăţ. Vedeţi, şi întrebarea aceasta, aparent banală – „Ce aţi învăţat de la…?!“, când o adresezi unui medic, aduce de multe ori în răspuns lipsurile învăţământului medical. Suntdiferenţe între ce se face la facultate şi realităţile întâlnite de medic. Ar fi şi celelalte laturi ale întrebării. Ce a învăţat asistenta de la medic? Ce au învăţat bolnavii de la medic? Sunt însă răspunsuri care fac lumină pe alte segmente sociale… E simplu, pare la îndemână. Şi, curios, nu le vede aproape nimeni. Iar asta trădează o boală socială şi mai gravă.

Altfel de medici

   Cu două-trei răsturnări de „situaţii“, reportajul poate deveni şi un mic tratat despre tehnica reportajului… Şi nu asta este important, cred eu, ci altceva. Cel care citeşte – medic, asistent medical – îşi poate schimba perspectiva asupra propriei lui profesii… Una este să te întrebi direct ce ai învăţat de la maeştri, cu totul altceva este să conştientizezi că învăţătura folositoare, dar târziu însuşită, arată nişte decalaje, rămâneri în urmă ori chiar şi modalităţi de a le vindeca, depăşi. Şi arată oameni. Altfel de medici. Şi, dacă vom cerceta cu atenţie, vom descoperi că aceşti oameni pot juca un rol fantastic în vindecarea unei societăţi în derivă. Cu o condiţie: să vadă şi să dorească a-şi însuşi această „învăţătură“ şi, însuşindu-şi-o, să o pună în practică, în zona lor de activitate. În acest punct al documentării, aveam să văd că medicul, pe care-l descoperisem cu ajutorul bătrânului Zaharia Boz din Medeleni, era cu totul altfel decât crezusem. Şi mă întrebam atunci, deşi gândul abia născut era încă tulbure, cât de mare poate fi un doctor mic, dispus să înveţe şi cât de mic poate fi un doctor mare în clipa în care începe să creadă că el ştie tot. Şi nu numai doctorii. Ajunsesem astfel, fără să fi căutat anume, în acel „loc geometric“ unde încep a se vedea, încă în stare latentă, tensiunile, faliile sociale… Oare şi în organismul nostru se întâmplă la fel?!

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.