Greu de crezut că doi boboci la medicină au
exact aceleași motivații și rațiuni pentru care și-au propus să îmbrace halatul
alb. Unii visează la prestigiul care vine la pachet cu o specialitate sau alta,
alții la a se lupta cu moartea în săli de operații sau în camere de urgență. Pe
unii i-au împins părinții spre o facultate care durează cât două din celelalte,
alții au văzut singuri în medicină o cale de a înțelege mai bine lumea în care
trăiesc și au fost, întâi de toate, curioși. Fără îndoială, anii de școală
modelează semnificativ și viziunea asupra lumii, și nivelul de curiozitate, și
valorile care îi animă în drumul spre a deveni medici. Am invitat cinci
studenți să povestească un moment semnificativ din timpul facultății, datorită
căruia au înțeles mai bine ce fel de doctor vor să fie după absolvire. (Alexandra
Nistoroiu)
Îi iei de mână și le atingi inima
Când
am pășit prima dată în spital pentru lecțiile de semiologie, doctorii ne-au
bombardat din toate părțile cu informații și trucuri care urmau să ne ajute la
anamneza și examenul clinic al pacientului. „Analizați din cap până în
picioare, auscultați plămânii, inima, nu ignorați semnele particulare,
identificați un anumit tip de facies“. Era limpede. Trebuia să întoarcem
pacientul pe toate părțile și să îl descoasem de toate secretele. De dragul
medicinii și al aflării adevărului, bineînțeles. Cu toate astea, nimeni n-a
punctat elementarul. Poate pentru că e de la sine înțeles. Atunci de ce vorbim
și de excepții?
Cred
că norocul se ține scai de mine, chiar și la spital, când aproape mereu am
parte de pacienți dificili. Să mă călească pentru viitoarea carieră, nu altceva.Pe domnul care mi-a povestit istoria domniei Regelui Mihai nu îl voi uita
niciodată. Poate nu am plecat cu multă informație medicală în ziua aceea, dar,
spuneți voi, cine a simțit că a trăit o zi printre familia regală? Eu!
Dar
nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre altă întâlnire. Ajung în salon
și, cum nu mă încadrez cu timpul nici în sfertul academic, urmează să discut cu
pacientul pe care colegii mei îl ocolesc cu măiestrie. Aflu că domnul nu e prea
cooperant, însă foile mele nu se completează singure, așa că trec la treabă. Mă
prezint, cer permisiunea să stăm de vorbă și îi explic domnului în ce constă
dialogul nostru, după ce trec cu vederea un „îhî“ cu jumătate de gură, care
numai a aprobare nu seamănă. Rămâne calm și liniștit precum curtea acoperită cu
zăpadă (era iarnă) cât timp eu aflu datele personale și preliminare (vârstă,
domiciliu, apartenența la o grupă etnică, rasială sau religioasă, data
internării etc.). Teoretic, informațiile acestea se completează imediat. În
realitate, am simțit că la următoarea privire pe fereastră s-ar putea să văd
magnolii înflorite și să fie deja primăvară. Orientat temporo-spațial era,
coeficient de inteligență – normal, nu părea să aibă dureri și nu găseam un
motiv pertinent pentru răspunsurile aproape monosilabice. Mai arunc o privire
la schema cu întrebări, tai de pe listă nevralgia facială și îl întreb motivele
internării, adică simptomele care l-au adus la doctor. Nu-mi aduc aminte cu
precizie ce a răspuns, dar a fost ceva de genul „mi-era rău, nu mă simțeam
bine“. Bine-bine, și pe răbdarea mea ar fi început s-o doară capul, dacă ar fi
avut unul. Îmi dau seama că pescuitul cuvintelor nu e foarte eficient, așa că
încerc altceva. Mă așez pe patul său, ca discuția să aibă loc de la același
nivel. Arunc o privire la schema de întrebări, însă îmi propun să mă abat puțin
de la regulă. Ce s-a întâmplat mai departe n-a avut nicio legătură cu o
anamneză rigidă ori mecanică. Am încercat să mă apropii de sufletul omului, să
dovedesc mai mult interes și compasiune cât timp el îmi detalia de data asta
istoricul suferinței sale. Ba chiar i-am ținut mâna într-a mea și cred că e
adevărat când se spune că unor oameni, atunci când îi iei de mână, le atingi
inima.
În
clinică nu trebuie să ai așteptări că vei întâlni mereu pacientul cooperant ori
foarte comunicativ. Experiența medicului contează foarte mult în situațiile
contrare, însă uneori cel care îngreunează situația s-ar putea să fie chiar el.
Acum o să clarific. Pacientul meu e un caz mai aparte. Fortăreața pe care și-o
crease la început era consecința unei greșeli de comunicare și a unui transfer
negativ de emoții. Constatarea a venit spre final, când mi-a urat succes. Câți
dintre noi nu am dat, oare, peste medicul morocănos, care ne-a cam clătinat o
vreme imaginea despre sistemul medical? Medicul acela pe mâinile căruia nu-ți
dorești să mai ajungi.
Până
într-un anumit punct, dispoziția pacienților este o reflexie a propriei noastre
atitudini. Încearcă să te apropii de un pacient speriat și bolnav cu un ton
nepotrivit și vei vedea cum evoluează relația ta profesională. E o întreagă
cascadă negativă ce se poate declanșa, uneori neintenționat. În ziua aceea am
învățat o lecție de luat la drum lung. Doctorii, când se îmbracă în halatul
alb, trebuie să se dezbrace de toate celelalte: griji personale, frustrări,
nesiguranță.
Stud. Alexandra MIHAI, UMF „Carol Davila“
București
De ce fac ceea ce fac
Mă
simțeam ciudat să fiu la stagiul de chirurgie, înconjurat de străini. N-aș
putea să zic că eram apatic. Din contră, eram plin de adrenalină, mai ales că
era ceva relativ nou pentru mine. Stagiul începea oficial la ora opt, însă
bineînțeles că n-am făcut nimic până după vizită, când a venit profuʼ să ne
spună să vorbim cu pacienții, că el are treabă.Dormisem trei sau patru ore în noaptea
aceea. Tocmai mă întorsesem din Germania, unde era totul altfel. Mă obișnuisem
să nu pierd vremea aiurea, să nu sprijin pereții, chiar dacă n-am chef de
muncă. Fusesem obișnuit să-mi folosesc timpul cât mai eficient posibil. Aici,
totul era atât de diferit, că începuse să mă doară fizic. Nu m-am putut abține
să-mi amintesc de fiecare moment în care m-am rupt de mediul meu obișnuit:
plecarea de acasă spre Timișoara, plecarea într-o țară absolut străină și,
acum, revenirea acasă. Ar fi trebuit să mă simt în al nouălea cer că sunt din
nou aici, nu? Da’ de unde! Față de Germania, România este într-un fel opusul,
cel puțin din punctul de vedere al educației medicale. Între timp, am învățat
cum să profit de ce avem noi aici, să văd și părțile bune, dar, la începutul
stagiului, eram pur și simplu dat peste cap.
Priveam
în gol, fără nicio reacție, după ce am vorbit cu vreo doi-trei pacienți, chiar
dacă mă simțeam mai pregătit, mai bun ca niciodată. Nu puteam să nu mă gândesc
că, la un moment dat, mă voi rupe din nou și din nou de tot ceea ce e familiar.
Merita oare să plătesc cu durere performanța, lărgirea orizonturilor mele ca
viitor doctor? Nu mai știam. Nu-mi permit să-mi pierd nici direcția, nici
sensul, însă în ziua aia le pierdusem pe amândouă. Cred că așa se simt oamenii
cu depresie, încep să-i admir din ce în ce mai tare pentru bătălia pe care o
duc atâta timp.
După
ce s-a rarefiat atmosfera suprasaturată cu studenți, pe la jumătatea zilei de
stagiu, m-am dus să mai vorbesc cu pacienții. Am intrat într-un salon unde erau
trei femei: una operată de cancer, alta cu o amputație, iar ultima suferise o
banală colecistectomie. M-am dus glonț la ultima pacientă, cu care nu
apucasem deloc să vorbesc, m-am prezentat și am cerut voie să-i pun câteva
întrebări. Părea sceptică, de parcă ar vrea să mă ajute, dar se îndoia că ar
avea cu ce. I-am spus zâmbind că e treaba mea să o fac să mă ajute, să nu-și facă
griji. A dat din cap cerându-și scuze că limbajul ei e țărănesc spre deosebire
de al meu, moment în care i-am spus că și eu am crescut la țară ani buni. S-a
luminat la față, fiind curioasă de povestea mea. I-am spus să nu mi se adreseze
cu dumneavoastră, că am doar douăzeci și doi de ani. „Dar eu vă respect pe
dumneavoastră“, mi-a răspuns. „Respectul nu se măsoară neapărat în modul în
care vorbiți cu mine, eu știu deja că mă respectați după modul în care mă
priviți, puteți să-mi spuneți tu“. N-a fost de acord. Am rugat-o să
continuăm, așa că s-a grăbit să-mi dea toate detaliile de care aveam nevoie, ca
să aibă timp să vorbim și de altele. Mulți pacienți au nevoie să creeze o
legătură emoțională cu doctorul lor, iar uneori tind să monopolizeze discuția,
să o ducă unde vor ei, nu unde vrei tu. Atunci, trebuie să revii pe făgașul
anamnezei, ca să obții informațiile de care ai nevoie, pentru că nu ai mult
timp la dispoziție. Medicina modernă te face să ai din ce în ce mai puțin
contact cu pacientul. Dar, pentru mine, e important acest contact. Vreau să fiu
om înainte de a fi medic și nu vreau să uit asta niciodată. „Cum de-ați rămas
numai dumneavoastră? Unde vi-s colegii?“, m-a întrebat. „Nu știu, eu am rămas
să învăț. Pe mine mă ajută să devin mai bun, vorbind cu dumneavoastră, așa că
asta vreau să fac.“ Terminasem anamneza și examenul obiectiv, mai aveam niște
timp liber până să înceapă cursul, așa că, dacă tot voia, am mai stat să
discutăm. Mi-a povestit de ea, de bolile de care au suferit părinții ei adoptivi
(după ce am întrebat-o ce boli are în familie), i-am explicat puțină genetică,
doar cât să înțeleagă că bolile celor care nu sunt rude de sânge cu ea nu au
valoare pentru diagnosticul meu. Părea a fi apreciat explicația, se vedea pe
fața ei. În final, când a venit soțul dânsei, m-a prezentat ca fiind „un tânăr
domn doctor care a vorbit cu ea“. Păreau amândoi atât de fericiți.
„Mi-a
trimis o bucată din ficat la analize, nu cred că e de bine“, mi-a spus înainte
să plec. I-am răspuns că nu mă pot pronunța, nu-i văzusem fișa, dar să fie
optimistă. A zâmbit și, înainte să apuc să-i mulțumesc, mi-a mulțumit. Am
întrebat-o pentru ce și mi-a răspuns că pentru că m-am purtat atât de frumos cu
ea și că am stat să vorbesc cu ea mai mult decât alții. I-am mulțumit și eu și
am plecat la curs. În acel moment, văzând cât de bucuroasă poate să fie acea
femeie datorită unei discuții cu un simplu student, speranța din ochii ei și
cum mă privea, mi-a trecut o mare parte din oribila stare ce-mi bântuise ziua.
Pentru asta merită tot efortul, toată durerea, toate eșecurile, toate ruperile
de familie și de prieteni: ca să devin omul care poate salva cât mai multe
vieți, care poate face cât mai mult bine. Asta a fost poate cea mai mare
revelație a mea din toată povestea Erasmus: că vreau să plec dincolo pentru
învățământ și că vreau să vin înapoi pentru oameni. Fără să fi plecat, n-aș fi
aflat mai exact ce-mi doresc decât poate peste câțiva ani.
Stud. Codrin Dragoș TOCUȚ, UMF „Victor Babeș“
Timișoara
O variantă a acestui text va fi publicată în cartea „Drumul spre medicină“,
ce va vedea lumina tiparului în luna mai 2016. În ea am încercat să descriu
transformarea mea, ce-am făcut sau ce consider că ar fi trebuit să fac, studiul
în altă țară, periplul devenirii mele, evoluția de la mediocritate la cine sunt
azi. Volumul se adresează liceenilor și celor ce se află la începutul drumului
în medicină.
Ce nu găsești în dicționarul medical
Ca
studenți, suntem obsedați de ideea de a ne însuși cât mai multe competențe
practice. Totul începe încă înainte de a intra la facultate, când prietenii și
rudele îți promit că, data viitoare când vor avea nevoie de o injecție, vor
veni la tine. Întreg scenariul e susținut mai apoi de sistemul universitar,
care nu ne permite să învățăm lucrurile esențiale: cum să faci masaj cardiac,
cum să pui o perfuzie etc. Așa că începem să facem gărzi sau să acordăm
importanța cuvenită practicii de vară. Salutăm, zâmbim, ne prezentăm, totul în
speranța de a găsi acea persoană căreia să nu i se pară supraomenesc să înveți
pe altcineva ce știi. Cu puțin noroc, adesea o găsim. Și aventura cunoașterii
începe. Te simți util, integrat. Spui „da“ cu entuziasm la tot ce ți se propune
să faci. Să însoțești un pacient, să pui o sondă urinară, să suturezi, să
cumperi cafea, să dai la balonul de oxigen cât timp pacientului i se face IRM.
Dar
apoi vine și ziua în care propriile valori îți sunt puse la încercare. Ce e de
făcut atunci? Cum explici asta colegilor și superiorilor? Nu ne-a învățat
nimeni. Și nu pot să nu mă întreb de ce. Oare pentru că e o excentricitate să
îți respecți valorile în pofida fișei postului și chiar a legii? Nu știu. N-aș
vrea, mi-e teamă să cred asta.
Stagiul
făcut pe o secție de obstetrică și ginecologie din Italia m-a testat cel mai
crud. Și mi-aș fi dorit să fiu calmă și fermă, și nu rușinată, când am spus
„nu“ propunerii medicului de a face următorul chiuretaj. Văzusem procedura de
două sau trei ori și mi se părea uimitor că voia deja să mă lase pe mine să
încerc. Dar a trebuit să spun „nu“. Profesional am regretat, personal nu. La
cazul ultimei paciente (avea uter bicorn și chiuretajul trebuia făcut sub
ghidaj ecografic), după ce mi-a spus de două ori: „Ea își dorea copilul, a fost
avort spontan!“, am avut curaj să-i spun motivul real al refuzului meu inițial
(el crezuse că îmi era teamă să nu greșesc tehnic). A zâmbit și mi-a pus sonda
ecografului în mână. Dacă, la primul avort, scenariul mi se păruse demn de
Hitchcock (versurile lui Sam Smith de la radio: „Oh, won’t you stay with
me?/ ‚Cause you’re all I need/ This ain’t love it’s clear to see/ But darling,
stay with me“, curgeau pe zgomotul făcut de aparatul de aspirație), acum a
fost chiar mai șocant: bucuria de a vedea fetusul ecografic, emoția dată de
dorința de a nu pierde imaginea, căci asta ar fi însemnat ca medicul să
greșească, toate astea au fost înlocuite de o uimire amară când n-am mai avut
ce să caut, când a fost normal să nu mai găsesc nimic cu sonda ecografului.
Amărăciunea mea și-a atins însă culmile când am început să recitesc ce înseamnă
„până la douăsprezece săptămâni“: are organele majore formate, iar unele îi
funcționează; la ecografie, îi poți vedea cristalinele; i se dezvoltă unghiile;
învață să deschidă și să închidă pumnul; celulele nervoase se multiplică rapid
și formează sinapse.
Tot
această experiență m-a ajutat să înțeleg cu adevărat că actul medical nu e doar
o procedură, o competență pe care ți-o însușești. Te intersectezi la un nivel
intim cu vieți, valori, alegeri. Ale pacienților sau colegilor tăi. Dar mai
ales cu viața, valorile și alegerile tale. Și asta este periculos de important,
mai ales din prisma lucrurilor care rămân după actul tău medical. Frustrări și
temeri sau curaj și liniște? Eu am rămas cu frustrarea de a nu îmi fi asumat cu
voce tare motivele din spatele alegerii mele și cu teama că, dacă aș face
obstetrică și ginecologie, aș fi un fel de Don Quijote, pentru că, așa cum
spune Oscar din Oscar și Tanti Roz, „în dicționarul medical n-au băgat
decât chestii speciale, probleme pe care le pot întâmpina unii și alții. Dar
lucrurile care ne privesc pe toți, viața, moartea, credința, Dumnezeu, au fost
lăsate de-o parte“.
Stud. Andra Elena DUMITRANA, UMF „Carol
Davila“ București
Dacă un cardiac dorește să fie alături de tine, păstrează-l!
Învățăm
din cazurile pe care le întâlnim, dar și din cazurile povestite de medicii
îndrumători. Momentele de adevăr sunt deciziile spontane pe care un doctor este
nevoit să le ia în situații critice. Este bine sau nu să începem susținerea
mecanică a funcțiilor vitale ale pacientului? Când și cum luăm decizia de a
înceta resuscitarea cardiorespiratorie?
De
curând, o internistă din Iași ne-a povestit un caz special. Istorisirea începe
banal: un pacient cu antecedente personale patologice vasculare multiple, cu
AVC ischemic în urmă cu doi ani și IMA anteroseptal în urmă cu cinci ani,
solicită internarea. Se simțea rău. Deși examenul clinic obiectiv era normal,
cu parametri biologici și enzime miocardice în limite normale, iar
electrocardiograma fără modificări patologice, cu gândul la cuvintele
mentorului său: „Dacă un cardiac dorește să fie alături de tine, păstrează-l!“,
a decis să interneze pacientul. Ulterior, după nici jumătate de oră, confirmând
parcă starea de rău declarată inițial, a intrat în stop cardiac, iar electrocardiograma
arăta fibrilație ventriculară. Având alături doar o asistentă de la terapie
intensivă, toate forțele au fost orientate către readucerea pacientului la ritm
sinusal. Prin șoc electric extern și resuscitare cardiorespiratorie, reușeau să
stabilizeze hemodinamic pacientul, însă această stare nu dura decât cinci
minute, pentru că pacientul trecea din nou în fibrilație ventriculară. Urma o
altă defibrilare, succedată de resuscitarea cardiorespiratorie, revenea ritmul
sinusal și ciclul o lua de la capăt. Finalul acestui periplu de șaizeci de
minute înfățișează pacientul cu midriază fixă bilaterală. A durat mai mult de
douăzeci de minute. Avea nevoie, în continuare, de suportul mecanic și
respirator pentru a rămâne în viață, fără alte necesități de șoc electric,
conform recomandărilor științifice. Amintindu-și scena, doamna doctor
menționează că a fost vorba doar de câteva secunde, înainte de a lua decizia
asupra măsurilor următoare. Gânduri precum „pacientul e decerebrat, are
midriază fixă bilaterală de mai mult de douăzeci de minute. Chiar pus pe
ventilator mecanic și cu suport inotrop pozitiv, va rămâne tot în stare
vegetativă“ și „totuși, între episoadele de tahiaritmie, este perfect
conștient“ fugeau în mintea acesteia. Și-a urmat sufletul și a decis să continue
resuscitarea încă jumătate de oră. Ca prin minune, în urma acestei ore și
jumătate de luptă între viață și moarte, pacientul și-a revenit. Midriaza fixă
bilaterală a dispărut, iar el a rămas fără niciun fel de sechele neurologice.
Deși a refuzat metodele intervenționale de revascularizare, a urmat tratamentul
medicamentos. A trăit încă cinci ani după acel moment.
Astfel
de întâmplări mă fac să realizez cât de important este ca un medic să
prelucreze la nivel mental informațiile, însă, înainte de a da verdictul, să
asculte și vocea sufletului, a intuiției. Aceasta poate salva, uneori, o viață.
Stud. Cornelia Maria GLODEANU, UMF „Gr. T.
Popa“ Iași
Pierdem sau câștigăm mentori
Anul
II a fost pentru mine unul plin de provocări, cu anatomia și biochimia în
fruntea listei. Dacă la anatomie învățam forțat pentru că aveam un seminar la
fiecare două săptămâni, la biochimie lucrurile stăteau cu totul altfel: cadrul
didactic ce preda la curs nu își dădea deloc interesul, iar la lucrările
practice eram terorizați de asistenta de laborator. Niciunul dintre noi nu
reușea să înțeleagă de ce trebuie să învățăm ciclul Krebs și alte reacții a
căror aplicabilitate nu o puteam vedea (și nici nu am văzut-o până în ziua de
astăzi).
La
recapitularea de la finalul semestrului, unii studenți se descurcau, alții...
nu își prea dădeau interesul. Concluzia asistentei de laborator? „Nu aș vrea să
fiu tratată niciodată de cineva ca voi! Doamne ferește! Mi-e și frică!“
Aceste cuvinte m-au marcat profund. Încă nu-mi dau seama de ce am fost atât de
afectată de această afirmație. Poate pentru că s-au acumulat toate răutățile
gratuite pe care ni le oferea oră de oră sau pentru că în anii mici încă ești
destul de sensibil, neavând timp să îți dezvolți un obraz gros, dar îmi amintesc
perfect contextul și felul în care ni s-a adresat: ca și cum am fi fost niște
oameni de cea mai joasă speță, care consumăm oxigenul degeaba. M-am simțit
foarte dezamăgită și, pentru un moment, chiar m-am gândit: „Oare chiar nu voi
fi un medic bun? Faptul că nu știu ciclul Krebs mă face un medic prost?“. Îmi
știam valoarea, știam că poate nu sunt cea mai bună, dar măcar muncesc și mă
străduiesc să fiu mai bună decât am fost ieri. Iar faptul că am fost
caracterizați toți printr-o singură frază, deși poate unii erau copii cu un
potențial imens, m-a deranjat enorm. Consider că un profesor este pus acolo să
te învețe și, dacă ai noroc, să te îndrume și să îți devină mentor, iar aceste
atribute îi lipseau cu desăvârșire doamnei doctor.
Acela
a fost momentul în care am spus: „gata, trebuie să fac ceva ca oamenii de acest
gen să nu mai îngroașe rândurile UMF-ului“. Mi-am propus să ajung și eu cumva
asistent universitar. În anul III, am ajuns tutore la catedra de histologie.
Unul dintre principiile după care mă ghidez este că fiecare student este
diferit, iar eu trebuie să ajut pe fiecare în parte, indiferent dacă înțelege
din prima sau are nevoie de mai mult ajutor. Totodată, sfătuiesc pe toți cei
care au cunoștințe și talent pedagogic și didactic să încerce să intre în
aceste programe de tutoriat, tocmai pentru a mai limita accesul altora ca
doamna doctor.
La
polul opus, momentul în care am știut ce vreau să fac mai departe și care este
specialitatea pe care mi-o doresc a fost în anul III, când am intrat în contact
cu partea clinică, la semiologie. Acolo am avut norocul să întâlnesc o doamnă
doctor extraordinară, care mi-a pus bazele în tot ceea ce înseamnă materii
clinice. Felul în care se purta cu pacienții, răbdarea de care dădea dovadă cu
studenții și cunoștințele medicale m-au determinat să o privesc ca pe un model.
Ulterior, în anul IV, am început cardiologia și dragostea mea pentru această
specialitate a crescut și mai mult, având noroc de un asistent de stagiu
excepțional. Am început să fac și gărzi și am realizat că în formarea mea sunt
câțiva (puțini) medici cărora am pentru ce să le mulțumesc: unii m-au învățat
„așa da“, alții sunt un exemplu de „așa nu“. De la fiecare am încercat să învăț
câte ceva, pentru că fiecare are ceva de oferit, chiar dacă, până la urmă, e
doar un exemplu negativ.
Stud. Roxana ȚAGA, UMF „Victor Babeș“
Timișoara
