– Unde se afla
acest incredibil Centru de Aptitudini Practice şi Simulare în Medicină înainte
să fie aşa cum îl putem vedea acum – clădire impozantă, echipamente de 4,5
milioane euro, studenţi, rezidenţi, cadre didactice universitare, emoţionaţi
deopotrivă ca nişte copii ce se trezesc în jurul pomului de Crăciun şi fiecare
poate întrezări acolo un dar anume pentru el?
Una din
componentele motorului ce ne va duce mai departe
– Centrul este un loc de formare pentru
studenţi, rezidenţi, specialişti, asistente medicale şi paramedici, va relua, într-un
scurt interviu, dl prof. dr. Constantin
Ciuce, rectorul UMF „Iuliu Haţieganu“. Dar este, în acelaşi timp, şi un loc
pentru dezvoltare şi colaborare cu alte sectoare de activitate.
– Un mesaj
pentru cititorii săptămânalului „Viaţa medicală“?
– Aş vrea să vă mulţumesc că sunteţi alături
de noi şi prin ceea ce scrieţi şi publicaţi, şi prin felul în care puneţi
suflet în cuvinte, încurajând astfel şi eforturile de schimbare în bine din
lumea medicală. Aş vrea să mulţumesc şi colectivelor din UMF şi acelor colegi
care au identificat cele mai performante sisteme, ajutând astfel ca activitatea
de simulare în universitatea noastră să facă un pas înainte. Îmi doresc şi sunt
convins că vom izbuti ca în următorii ani să devenim un centru european de
referinţă în acest domeniu.
– Cui anume îi
vor fi încredinţate responsabilităţile privind activităţile din centru?
– Laboratoarele vor fi coordonate de medici,
personalităţi medicale, recunoscute nu doar prin calitatea muncii de educaţie,
ci şi prin contribuţiile profesionale pe care le aduc şi le dezvoltă, fiind şi
lideri de opinie; mă refer la poziţia lor în lumea ştiinţifică. Responsabil de
centru – director – deja nominalizat, este un tânăr coleg de-al nostru, dl dr.
George Dindelegan, şi chiar vă recomand să vorbiţi şi cu dânsul. Şi, dacă
timpul şi structura reportajului vă permit, să vorbiţi şi cu ceilalţi
coordonatori ai activităţilor. Sunt oameni care trăiesc deja în viitor.
„Cel ce
gândeşte singur şi scormone aiurea...“
„Este cea mai bună metodă de a determina
cadrele didactice să ţină pasul cu noutăţile“, mi-a spus un student care tocmai
izbutise să facă o manevră dificilă. „Pentru noi e mai simplu, dar ei sunt deja
îndoctrinaţi cu vechile metode, apucături...“ În acea zi era singurul răspuns
ce nu semăna celorlalte... Mi-am blocat la jumătatea drumului gestul de a-l
poza. Era mirat.
– Am reţinut
remarca, i-am
spus, dar nu voi menţiona numele dv. Vă
vor descoperi profesorii, dacă până acum n-au făcut-o...
Eram student, la Bucureşti, într-unul din
anii terminali. După orele de practică pedagogică, urma să ţinem, fiecare
dintre noi, câte o lecţie deschisă la un liceu central din Bucureşti. Nimerisem
– sau în mod deliberat fusese aleasă – o clasă-problemă. Asistasem la ore şi înţelesesem
şi motivul. Prinsă cu alte griji, poate fără să fi dorit, 
tovarăşa profesor, în
acea vreme şi director al şcolii, rămăsese în urmă cu multe. Emancipaţi, dar fără
înţelepciunea şi toleranţa pe care o dobândeşti cu trecerea anilor, aceştia
reacţionaseră negativ şi, sub un asemenea scut, nu mai ascultau şi nu mai învăţau
nimic. Observasem şi că reacţiile lor taxau altfel de greşeli şi nicidecum pe
cele făcute de profesor la disciplina predată. Orele deschise ale colegilor eşuaseră.
Pe acest fundal mi-am început ora. „Mi-am făcut o listă cu reproşurile pe care
voi le aduceţi tovarăşei director“, am început eu. Vacarmul a încetat brusc. „Aş
vrea să vă spun că sunt lucruri banale, mulţi dintre voi le cunoaşteţi şi de
acasă. Şi părinţii fac aceleaşi greşeli...“ Am văzut cum profesoara a luat şi
ea loc în bancă, lângă elevi, începând să se lumineze la faţă. „Dacă vreţi, am
continuat eu, vă pot învăţa într-o singură oră cum să puneţi întrebări încuietoare
tovarăşei, chiar din disciplina predată.“ Deveniseră dintr-odată curioşi, în
clasă se făcuse linişte. „Bine, deschideţi atunci manualele. Citim prima frază.
Nu e nevoie să ştiţi mai multe. Iată şi câteva întrebări ce se pot pune. Sunt
simple, dar nici profesori din facultate nu v-ar putea răspunde la ele...“
„Trecem la următorul paragraf. Acum, încercaţi voi să formulaţi câteva întrebări.“
A început dialogul. La primele întrebări le-am răspuns eu. La altele, m-au
rugat ei să nu le răspund, ca să mai rămână şi pentru tovarăşa... La sfârşitul
celor 50 de minute, lecţia era deja învăţată, iar tinerii liceeni radiau. Tovarăşa
director era însă vânătă: „O să fac raport. Să vă ţineţi orele de practică unde
vreţi. În acest liceu nu mai călcaţi!“ Am întâlnit-o câţiva ani mai târziu, într-o
vacanţă. A venit spre mine să-şi ceară scuze şi să-mi mulţumească pentru ceea
ce făcusem atunci. Pe elevi nu-i putea scoate afară din şcoală. Şi, neavând încotro,
s-a apucat să înveţe, ca să poată răspunde la întrebările lor tot mai pătrunzătoare,
mai bine formulate. „Cei care duc mai departe învăţământul şi chiar societatea
sunt tinerii. Cu o condiţie: să fie motivaţi, iar motivaţiile să fie dirijate într-un
sens constructiv!“, mi-a spus.
Purtători de imagine
– Conducerea Facultăţii de Medicină a avut în
ultimii ani ca obiectiv prioritar punerea în acord a valorilor tradiţionale ale
Şcolii de medicină clujene cu noile direcţii de dezvoltare a educaţiei, ne va mărturisi
dna prof. dr. Anca Dana Buzoianu,
decanul Facultăţii de Medicină. Reproducerea cât mai fidelă a situaţiilor
clinice în activitatea 
de învăţare este foarte importantă. Medicina este o
profesie practică, iar absolvenţii trebuie să aibă competenţa de a efectua în
deplină siguranţă pentru pacient anumite manopere.
– Ce anume vizaţi
prin astfel de proiecte?
– Credem că ne îndreptăm într-o direcţie bună
şi că, prin dezvoltarea activităţilor de simulare, vom creşte mult latura
practică a pregătirii studenţilor noştri, iar în final asta va duce la creşterea
calităţii îngrijirilor medicale acordate de cei formaţi la Cluj. Şi indiferent
unde vor lucra, ei vor duce mai departe şi amintirea anilor de studenţie de
aici şi eforturile făcute de cadrele didactice. Ei vor da adevărata valoare a
universităţii noastre. Cum îi formăm, aşa vom fi văzuţi...
Pentru orice medic există „o primă dată“
– Un chestionar adresat absolvenţilor facultăţilor
de medicină, inclusiv celor din Cluj, ne arată un lucru îngrijorător: procentul
celor care nu au efectuat nici măcar o injecţie ori nu au inserat o sondă
urinară – am dat doar două exemple din recuzita uzuală – este foarte mare. Şi
nu e normal să fie aşa. Studenţii sunt tot mai mulţi, pacienţii sunt mai bine
informaţi şi mai atenţi la ceea ce se întâmplă cu ei în spitalele din România. Şi
nu putem rezolva problemele decât într-un centru de simulare, cu echipamente
performante. Lucrul cu manechinele, în condiţii asemănătoare celor din clinică,
ne permite să învăţăm aceste manopere, să le efectuăm corect.
Dl dr.
George Dindelegan, directorul Centrului, nu s-a obişnuit cu interviurile.
Pare stânjenit de întrebările – aceleaşi – puse de jurnalişti. Voi comuta pe un
alt registru.
– Cum pot învăţa
ceva ce n-am ştiut niciodată înainte? Pentru astfel de manopere nu sunt întipărite
engrame în reţelele noastre neuronale (aşa cum există cele ce reglează mişcările
organelor şi sistemelor interne, mersul, vorbirea...).
– Pentru fiecare dintre noi există o „primă
dată“; există şi pentru un pilot, când conduce singur, fără supraveghere, un
avion. Dar el are în spate zeci şi sute de încercări pe simulator. Asta dorim şi
noi. Când medicul va merge să facă unui pacient o intervenţie minim invazivă, să
aibă în spate zeci, sute de manopere efectuate cu succes. Pacientul va simţi
acest lucru şi se va simţi în siguranţă.
– Lucrul pe
manechine nu-l îndepărtează pe viitorul medic de practica din spital? Totuşi,
un manechin nu poate substitui un om în carne şi oase.
– Nu, nu este aşa cum se crede. Folosită
corect, ca procedură de învăţare, simularea îmi va da mie, viitor medic –
vorbesc din poziţia de student –, acea siguranţă de care am nevoie, mă va
apropia de un act medical corect făcut. Voi şti că fac bine ceea ce fac şi voi
avea mult mai mult curaj când voi aborda un pacient.
– Cum veţi
dezvolta acest centru?
– Prin extinderea bazei materiale şi a
modului în care va fi folosită, a personalului şi a structurilor
organizatorice, astfel încât să fie acoperite toate zonele de solicitare pentru
un viitor medic sau farmacist. De altfel, Caietul
de abilităţi practice lansat acum acoperă peste 260 de proceduri şi încercări,
începând de la recunoaşterea urgenţelor medico-chirurgicale, la instalarea unei
sonde urinare, spirometrie, teste serologice sau genetice, ştiu eu, test de
sarcină, puncţie biopsie, asistarea naşterii pe cale normală sau prin alte
mijloace decât cea vaginală, precauţiile standard şi adiţionale împotriva infecţiilor,
imobilizarea unor fracturi, investigaţii de laborator, incizia şi drenajul unor
leziuni, bronhoscopie, ECG şi Holter, endoscopie digestivă, mergând până la
cateterism sau testarea abilităţilor manageriale şi acreditarea profesională...
În aceleaşi caiete – fiecare student va avea un asemenea caiet – sunt prevăzute
şi rubrici de înregistrare a orelor de laborator, proceduri, diagnostic şi
descriere şi chiar semnătura şi parafa îndrumătorului. Dorim să strângem relaţiile
cu instituţiile interne şi internaţionale de acreditare, să obţinem competenţe şi
să facem în aşa fel ca acest centru să fie recunoscut. Şi, nu în ultimul rând,
va trebui asigurat un echilibru financiar, între activităţile care consumă bani
– training cu studenţii – şi activităţile care vor aduce bani centrului şi
Universităţii, cum sunt cursurile universitare şi postuniversitare.
– Am văzut lângă
manechine medici tineri, în halate albe. Cine sunt?
– Sunt colegi de-ai noştri, unii dintre ei
chiar şi studenţi din anii terminali. Ei vor face ca acest vis – încă un vis –
să funcţioneze, să se întrupeze în performanţe ale medicilor de mâine.
O garanţie
că Şcoala medicală clujeană va duce mai departe un asemenea program ambiţios
M-am adresat şi dlui Cristian Turcu, director al companiei Karl Storz România, partener
oficial al centrului realizat la Cluj-Napoca.
– Deşi am văzut
multe, mă simt ca într-un basm cu feţi-frumoşi şi zâne. Spuneţi-mi, când şi cum
s-a născut această frumoasă poveste?
– În urmă cu 17 ani... Atunci, la UMF
Cluj-Napoca, s-a desfăşurat primul curs de training pentru chirurgie
laparoscopică din România. Ca orice început, a fost dificil. Chirurgii care încercau
să introducă în practica de zi cu zi o asemenea tehnică erau consideraţi
excentrici şi contra curentului. Cei mai mulţi medici credeau că laparoscopia
nu are niciun viitor. Cu toate astea, cadrele didactice ale UMF „Iuliu Haţieganu“
şi-au depăşit propriile inerţii şi au mers mai departe. Pentru ca astăzi, iată,
să vedem această universitate în topul 
instituţiilor de învăţământ superior şi
echipa de conducere se ambiţionează să ajungă şi să depăşească universităţi
europene cu tradiţie. Şi sunt convins că vor izbuti. Pionieri şi promotori ai
acestor tehnici în ORL, urologie, chirurgie, medicină de urgenţă şi alte
domenii s-au format la Cluj. Anii au trecut. Tehnicile minim invazive reprezintă
deja prima opţiune în abordul chirurgical. Şi văd înfiinţarea acestui Centru ca
o garanţie că Şcoala medicală clujeană va duce mai departe un asemenea program
ambiţios şi va şti să-i sprijine pe cei care pot într-adevăr să deschidă
drumuri. Compania noastră va fi în continuare alături de UMF Cluj-Napoca şi vom
susţine pe mai departe cursurile interdisciplinare cu instrumentar specific,
vom invita medici din ţară şi din străinătate să împărtăşească aici din vasta
lor experienţă, aşa cum am făcut şi în primăvară cu workshopul ERAS, prezentat în„Viaţa medicală“ într-un excelent
reportaj, vom facilita accesul formatorilor din UMF în alte centre europene,
astfel încât să-şi menţină şi să-şi dezvolte un standard înalt de pregătire.
Vom promova cursurile ţinute aici, astfel încât acest centru să fie accesat de
medici din toată Europa...
Un punct obligatoriu de trecere
– Vă reţin de la documentarea făcută la noi în
secţie, la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă, mi-a spus de cum m-a văzut dl dr. Dan Sebastian Dârzu, medic
specialist ATI.
– Cum aţi ajuns în
poziţia de îndrumător?
– Eu sunt un norocos! Prezint un simulator
de pacient, cel mai avansat dintre cele ce există în lume la ora actuală. Între
tot ce aţi văzut în celelalte laboratoare, unde studenţii învaţă manopere
simple, individualizate, acesta este de departe cel mai complex şi mai
performant. Este un loc obligatoriu de trecere pe drumul de la manopere pe
manechin la diagnostic şi intervenţii pe pacienţi adevăraţi. Ei vor trece –
etapă crucială – pe la acest simulator, să facă puncţii, să monteze un cateter.
Simulatorul integrează toate celelalte proceduri, se comportă aproape ca un
pacient adevărat. Imită boli, imită reacţii la medicamente, atât pe cele fireşti,
când medicamentul este bine administrat, dar şi reacţii la administrarea greşită
a unui medicament sau la o procedură efectuată greşit. Îmi permit să las studenţii
să facă o manevră eronată ori să administreze o medicaţie nepotrivită.
Manechinul-simulator va reacţiona şi apoi pot face o discuţie privind ce s-a
greşit, de ce au optat pentru
acea atitudine terapeutică. Cu un pacient adevărat
nu îţi permiţi niciodată să faci aşa ceva. Oamenii trebuie să facă şi greşeli
pentru a învăţa...
– Şi
ce faceţi cu acel dispozitiv?
– De aici pot controla tot ce se întâmplă.
Celălalt e monitorul de pacient, arată ca orice monitor dintr-o secţie obişnuită
de terapie. Iar de aici, eu pot controla şi simulatorul şi acel monitor. De
exemplu, acum, îl pun să simuleze convulsii... Îl pun să lăcrimeze şi lăcrimează.
Poate şi să transpire...
– Puteţi să
instalaţi şi o sondă?
– Sigur, orice manoperă se poate face şi el
se comportă ca un pacient real în timpul aceleiaşi proceduri. Centrul acţiunii în
acest punct de lucru este decizia; el – manechinul – simulează boala,
patologia, iar eu, medicul, trebuie să iau o decizie corectă. Este un simulator
prea scump pentru a fi folosit să se înveţe o manoperă; este extrem de util
pentru a verifica deciziile corecte în situaţii complexe. Pot improviza de pe
acest „panou de control“ orice fel de scenariu doresc. Am fost într-un alt
punct de lucru şi-am învăţat să intubez, la un altul să fac corect o puncţie, în
altă parte am învăţat să fac masajul cardiac, La sfârşit, trec toate aceste
manopere în practica din clinică; medicul nu trebuie să pună branule, ci să
recunoască boli şi situaţii complexe şi să recomande un tratament. Sau să
intervină...
Va fi cine să lucreze, avem tineri minunaţi!
Alături de aceeaşi unitate de lucru şi de dl
dr. Dan Dârzu, pe care-l întâlnisem şi în primăvară în secţia ATI, se afla şi
dna conf. dr. Natalia Hagău.
– Din câte am înţeles,
dv. veţi coordona laboratorul de simulare ATI...
– E adevărat; eu o să vin cu experienţa mea
medicală şi o să o transformăm în scenarii. Colegii tineri vor transforma
aceste scenarii în şedinţe de simulare, iar 
studenţii şi rezidenţii vor căuta şi
vor experimenta acele atitudini care să salveze pacientul. Astfel, cele învăţate
aici vor putea fi oricând utilizate în practica de zi cu zi.
– După cum observaţi, intervine dl prof. dr.
Constantin Ciuce – aflat aproape, auzise şi răspunsul interlocutoarei mele – în
centru se întâmplă deja mai multe decât am izbutit să vă prezint eu; s-a creat
o anumită infrastructură, se creează roluri, sunt preluate sau transferate
din
mers atribuţii şi responsabilităţi, se definesc ori se recunosc ierarhii, fireşte,
pe criterii de profesionale, de competenţă...
– Şi încă n-aţi
spus tot...
– Ca întotdeauna, dv. vedeţi dincolo de
cuvinte. Mi-aş dori să vă pot invita şi în ianuarie sau februarie 2012, la
inaugurarea Centrului de cercetări, mi-aş dori să transform Universitatea în...
aşa cum sunt şi marile universităţi din Vest. Sunt multe, multe de făcut...
Şi vorbele rectorului s-au retras în spatele
unui zâmbet, iar zâmbetul a devenit bucurie, parte din lumina nefirească,
sublimă, a acelei zile inaugurale... Undeva, în amintiri, aproape sau departe,
nu mai ştiam, răsuna clinchet de clopoţei. Toţi cei prezenţi în laboratoare,
studenţi, rezidenţi, cadre didactice universitare, membri ai senatului UMF erau
ca nişte copii ce despachetau fericiţi jucăriile primite în dar. O altfel de
colindă inundase întregul spaţiu... Era un semn: se apropia Crăciunul. Cel adevărat!
