Primele zile ale anului 2000 mă găseau ca medic stagiar în Clinica III Chirurgie „Gh. Chipail“ a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţe „Sf. Spiridon“ din Iaşi. Am decis să aleg Compartimentul de Chirurgie vasculară deoarece acesta nu avea repartizaţi rezidenţi sau stagiari şi activitatea se desfăşura cu doar trei medici. Clinica III Chirurgie se afla în plin proces de consolidare şi modernizare, iar nivelurile inferioare ale clădirii, unde se aflau paturile „vascularilor“, încă nu intraseră în renovare. Pacienţii internaţi cu afecţiuni vasculare trebuiau să facă faţă nu numai stresului pe care-l presupune o intervenţie chirurgicală, dar şi zgomotului şi condiţiilor hoteliere total improprii. Primul bolnav de care a trebuit să mă ocup era unul considerat „dificil“. Asta am constatat pe măsură ce i-am făcut anamneza. Se internase pentru un ulcer varicos şi era pregătit pentru intervenţie chirurgicală. Pe lângă alte afecţiuni asociate, pe care le-am aflat din biletele de ieşire din spital şi din anamneză, pacientul suferea de o maladie psihică severă. Soţia sa mi-a povestit că evita să menţioneze acest amănunt pentru că observase un lucru neplăcut: medicii îşi schimbau brusc atitudinea faţă de el şi adesea era externat din spital. După ce am întocmit foaia de observaţie şi l-am pansat, am mers să discut cu doctorul Radu Popa, medic de gardă în acea zi. Nu cunoştea faptul că pacientul era diagnosticat cu o boală psihică. După ce a ascultat prezentarea cazului, a hotărât să-l preia, cu toate riscurile pe care le-ar presupune o intervenţie efectuată unui pacient ce se poate decompensa psihic.