Era
atât de cald, încât mercurul termometrului singurei farmacii din Milford sparse
capilarul şi mărgele de argint viu se împrăştiară care-ncotro. Şi dacă ar fi
fost numai cele 120 de grade Fahrenheit! Se nimerise însă şi o zi cu umezeală,
un abur străveziu se ridica din iazuri şi din râul ce traversa ţinutul, ceea ce
făcea aerul de nerespirat. E adevărat, Kansas are climă subtropicală. Dar orăşelul,
peste care soarele, ca magma din craterul unui vulcan, părea că se va scurge,
se afla mai aproape de graniţa cu Nebraska. Or, acolo, în iulie, se mai putea
cât de cât trăi şi deci n-ar fi trebuit să fie această insolită zăpuşeală.
Printr-un
ochi de geam împestriţat de muşte, Mr. Brinkley, care stătea la pândă aşteptând
pe oricine-o-fi să-i calce pragul, zări, ieşind din lanurile încă nestrânse de
grâu, un călăreţ. Trăgea în urma sa o mantie turungie de praf, fluturată de copitele
dindărăt ale calului. Când echipajul care se îndrepta în mod vădit către
farmacie ajunse la vreo cincizeci de metri, îl recunoscu pe Stittsworth, un
fermier cu dare de mână, la vreo patruzeci de ani. Brinkley îşi îmbrăcă peste cămaşa
udă de năduşeală halatul, care numai alb nu era de când nu mai văzuse apa şi săpunul,
şi, ieşind în prag să-şi întâmpine clientul, se întrebă: oare ce boală serioasă
l-o fi răzbit pe Stittsworth ca pe vremea asta să-l pornească la drum?
–Hello, Doc! îl salută fermierul descălecând,
în timp ce, cu basmaua de la gât deznodată şi stoarsă, încerca să-şi şteargă
transpiraţia care-i şiroia de sub pălăria ca de cowboy texan, pălărie arborată
numai când ieşea în lume.
–
Trage calul sub şopron, îi spuse Brinkley; vezi că e o găleată lângă butoiul ăla
cu apă. Şi vino să vorbim la umbră, în farmacie!
Fermierul,
o namilă cam de vreo doi metri, cu nasul cocoşat şi mustaţa streaşină peste buză,
îşi lăsă cizmele la uşă, se descoperi şi rămase proţăpit şi mut în mijlocul
farmaciei, neştiind cum să înceapă. În acel moment, sticluţele cu dop rotat de
pe rafturi începură să joace, petromaxul din tavan se bâţâi de la dreapta la
stânga, iar calul necheză. Fusese un cutremur. Erau obişnuite în zonă, dar
acesta, poate, de o 
intensitate ceva mai mare. După ce se liniştiră, fermierul,
redobândindu-şi graiul, fixând cu ochii podeaua, îi spuse farmacistului dintr-o
suflare:
–
Doc, Mrs. Joselyn, nevastă-mea, e nemulţumită. E nemulţumită de mine. Şi se
plânse că de o vreme libidoul său era în declin.
Brinkley,
care în acea mică localitate fără spital era şi doctor, şi farmacist, îi făcu o
scurtă „anamneză“, un examen sumar, cerându-i să-şi lase-n jos pantalonii
grosolani bătuţi cu nituri şi, conchizând – după priceperea sa – că nu era
nimic serios, îi spuse mai mult în glumă:
–
La pretenţiile tale şi mai ales ale Joselynei, ceea ce ţi-ar trebui ar fi,
probabil, nişte glande de ţap!
–
În acest caz, Doc, răspunse hotărât Stittsworth, dorind să rezolve cât mai
degrabă problema, please, put in some goat balls!
Oricare
medic din acea vreme (1918) ar fi ignorat o astfel de cerere, când exotransplantul
funcţional de testicule nu era cunoscut. Nu însă şi John Romulus Brinkley (1885–1942). În acea zi, a avut revelaţia
modalităţii mult visate de a se îmbogăţi rapid. Ceea ce avea să se şi
întâmple, graţie „miracolului“ numit goat’s
golden balls. Ştiind să-i extragă foloasele, el avea să devină unul din
marii escroci medicali ai lumii. Viaţa, cariera fulminantă construită pe
impostură, arta persuasiunii exercitată pe terenul fertil al credulităţii
unei populaţii neinstruite, inteligenţa de a-şi crea imaginea publică dorită,
succesul social şi material necuvenit, dar ostentativ afişat, apoi decăderea şi
condamnarea pentru fals intelectual, malpraxis şi crimă au fost sursa mai
multor scrieri1-3.
Câteva
săptămâni mai târziu, după tratamentul pe care „Doc“ i-l aplicase, Stittsworth
îşi redobândea virilitatea pierdută. După vreo nouă luni, Joselyn îi dăruia un
al doilea fiu. În faţa unui astfel de fericit eveniment, survenit după mulţi
ani, vecinul se oferi să i-l boteze. Nevestele mai multor fermieri „operaţi“,
mulţumite acum, răspândiră faima lui Brinkley în statul american al fostelor
prerii.
Ulterioara
mişcare a lui Brinkley fu aceea de a deschide o clinică în Milford,
împrumutându-se la bancă şi investind tot ceea ce adunase cu farmacia. Spitalul
număra 16 camere, avea 50 de paturi şi se numea nici mai mult nici mai puţin
decât Brinkley Institute of Health.
Broşura de promovare arăta că institutul găzduia: Brinkley-Jones Hospital, Brinkley-Jones Associates, the Brinkley
Laboratories şi the Brinkley Training
School for Nurses. Localnicii erau fascinaţi de cum arăta aşezământul, nu
ca un spital, ci ca un hotel de lux: camere lambrisate cu mahon şi nuc caucazian,
tapet albastru precum cerul1.
Între
timp, izbucnise gripa spaniolă, cea care a ucis – potrivit bilanţului din
primii doi ani ce au urmat Marelui Război – 100 de milioane de oameni. Virusul
pare a fi fost asemănător celui aviar de astăzi. Culmea e că primele cazuri de
pe teritoriul Statelor Unite au fost observate la Fort Riley, Kansas, sediul
unei celebre şcoli de cavalerie. Cu devotament (internări, vizite la domiciliul
bolnavilor, procurare de medicamente), Doc Brinkley şi-a creat o imagine publică
extrem de favorabilă, legată de îngrijirea concetăţenilor săi în timpul
epidemiei. Mai târziu, imaginea de acum avea să-i fie de folos. Când pandemia
s-a stins şi supravieţuitorii au dorit să uite de război şi de boală, să-şi trăiască
viaţa din plin, Brinkley a demarat marele său proiect de xenotransplant. În
acest scop, după câteva intervenţii duse la capăt de el însuşi, ştiind
că nu
are dreptul de a profesa medicina pentru că nu-şi încheiase studiile, a angajat
o echipă de chirurgi, oferind salarii grase. A fixat „beneficiarilor“, ca un
negustor ce devenise, tarifele: 750 sau 1.500 de dolari per implant.
–
De ce, Doc, mie-mi ceri 15 hârtii cu Franklin pe ele şi vecinului i-ai luat
numai şapte sute cincizeci de dolari, când ştii că recolta din vara asta a fost
proastă?
–
Dragul meu, lui Steve Williams i-am pus c... de ţap bătrân. Pe alea le-am avut
atunci, iar Steve era tânăr şi cu „potenţial“, pe când, în cazul tău, cu mult
mai serios, la anii tăi, trebuie să fac musai rost de glande de ţap tânăr!
–
Înţeleg, nu se lăsă imediat convins pacientul cârcotaş, dar lui Stittsworth
i-ai luat numai 150. Cât de bătrân fusese ţapul său?
Întrebarea
era cu schepsis, pentru că circula zvonul, lansat în târg de fiul cel mare al
lui Stittsworth, că nu tată-său îi plătise acest onorariu, ci, din contră,
doctorul îi oferise acestuia suma de 150 de dolari pentru acceptul de a
experimenta pe... pielea lui. Simulând revolta, dar şi tristeţea faţă de
nedreapta acuzaţie, Brinkley răspunse rar şi cu voce joasă:
–
Ţapul, îndrăgit ca pe o rudă, fusese din ograda sa. Deşi dăduse „randament“,
acum îşi rupsese un picior şi fermierul nu mai suporta să-l vadă chinuindu-se.
Era îndurerat; din acest motiv, m-am gândit să-i fac o reducere, mai ales că
s-a prezentat cu „materialul“ propriu.
Directorul
Institutului de Sănătate din Milford,
„doctorul“ John Romulus Brinkley, nu se putea mulţumi însă cu un venit săptămânal
de 15 mii de dolari. În consecinţă, se gândi la puţină publicitate. Întâi în
ziare. Şi-a angajat chiar şi un agent de publicitate. Declară astfel că, în
„clinica sa“, prin implantul de testicule de ţap, dar şi de ovare de capră (o
noutate!), ar fi rezolvat nu numai problemele de sexologie ale ambelor sexe,
dar ar fi observat şi că terapia introdusă de el constituie un remediu pentru
27 de alte boli, de la emfizem la demenţă şi... flatulenţă. Apoi, i-a venit
ideea de a înfiinţa la Milford o staţie de radio. S-a numit Kansas First, Kansas Best (KFKB). În
fiecare seară, la ore de maximă audienţă, Brinkley îşi rezervase propria sa
emisiune „medicală“. S-a bucurat de un număr foarte mare de ascultători, pentru
că subiectele pe care le aborda erau, pe de o parte, de interes pentru populaţie,
iar pe de alta, păreau o sfidare la adresa conformismului religios. Vorbitorul
nu se temea de tabuuri precum impotenţa sexuală a bărbatului, despre partenera
„necooperantă“ în timpul copulaţiei, bolile prostatei sau cele glandulare,
recomandând, desigur, operaţiile sale de implant ori medicamentele
fantasmagorice produse de nou-înfiinţata sa companie farmaceutică, Milford Drug Co. Fireşte, tot acest
verbiaj se desfăşura după reţete radiofonice moderne, unele în premieră:
expunere liberă şi „cortine sonore“ (western swing sau country, muzică la modă
în sudul Statelor Unite), care separau un „sfat medical“ de altul, mai ales în
emisiunea de luni, când Doc răspundea unui număr din ce în ce mai mare de
scrisori primite de la ascultători (sursele citate vorbesc de peste 50.000).
–
Stăteam cu urechea lipită de aparat noapte de noapte să-l ascultăm – îşi
aminteau ascultătoarele – nu numai pentru ceea ce ne spunea şi „nu se cădea“ să
auzim pe lumină, dar şi pentru vocea sa caldă şi liniştitoare. Şi tot lunea,
încă din zori, soseau la Milford cu trenul câte 50 de pacienţi programaţi
pentru operaţie.
Invitat
de Harry Chandler, proprietarul ziarului Los
Angeles Times, în februarie 1922, să-l opereze pe unul dintre redactorii săi
(intervenţie încununată de succes), Brinkley a primit drept răsplată o asiduă
publicitate, fiind numit chiar „unul dintre cei mai faimoşi chirurgi din
America“1.
În
câţiva ani, „doctorul“ Brinkley a devenit un foarte bogat cetăţean al statului
Kansas. Mrs. and Dr. Brinkley îşi îngăduiră turnee prin lume, Parisul şi oraşele
italiene fiind ţintele preferate. Dar şi China, unde „one of the most famous
surgeons of America“1 l-a operat pe preşedintele Băncii din
Peking, a vizitat o colonie de eunuci din Saigon şi, lărgindu-şi aria „preocupărilor
de specialitate“, l-a circumcis pe însuşi prinţul de Siam, în timp ce navigau
cu un vaporaş prin strâmtoarea Malacca1.
Cu atari resurse financiare şi de imagine,
nu i-a fost greu să se aleagă, la un moment dat, primar al aşezării. A folosit
bugetul pentru a dezvolta canalizarea, trotuarele, a înfiinţat un birou de poştă,
a cumpărat echipament nou pentru echipa locală de fotbal american „Caprele lui
Brinkley“ (!). Astfel, pentru urmaşii urmaşilor fermierilor „operaţi“ sau nu,
Brinkley e ţinut minte ca un bun manager4.
Ce se ştia în 1918 despre transplantul de
organe? Nu foarte mult şi în niciun caz Brinkley nu era studiosul care să se fi
documentat. Poate, dacă ar fi fost bisericos (ceea ce nu era cazul), ar fi
citit ori aflat că sfinţii Cosma şi Damian, fraţi şi „medici fără de arginţi“,
au „transplantat“ (sarcină asumată probabil doar de una dintre cele trei
perechi cunoscute de fraţi) în locul piciorului canceros al unui paznic de
bazilică, pe cel sănătos al unui maur decedat din alte cauze („minunea
piciorului negru“).
În 1920 şi în deceniul care a urmat,
chirurgul francez de origine rusă Serge Voronoff a devenit brusc celebru şi
bogat pentru tehnica sa de a grefa ţesut testicular de maimuţă pe testicule de
om. E adevărat, nu în scopul urmărit de Brinkley, ci în acela de a obţine o
întinerire a pacienţilor săi, în general milionari5. După cincizeci de ani de
la moartea chirurgului, s-a emis ipoteza că virusul imunodeficienţei umane
dobândite (HIV) ar fi fost introdus în organismul uman odată cu ţesuturile de
maimuţă grefate de Voronoff la om. Această ipoteză nu a fost însă singura; au
mai fost incriminate: consumul de carne de simian ori transmiterea virusului
de la cimpanzei la om prin vaccinul antipoliomielită, produs în anii ’50 cu
ajutorul culturilor de celule renale de maimuţă.
În cazul lui Brinkley şi al speciilor sale
kansasiene de capre, riscul major era constituit de infecţie, apoi de
respingerea a ceea ce el „altoia“. Metoda consta în extragerea testiculelor
(ulterior şi a ovarelor de capră), operaţie executată de un ajutor (la început,
Minnie, a doua soţie a sa). Chirurgul (Brinkley) înmănuşat le primea aşezate pe
nişte comprese, le „examina“, apoi îşi trăgea pe faţă masca de tifon, lua un
bisturiu dintr-o tăviţă renală în care instrumentul se aflase, alături de
pense, în soluţie de mercurocrom (un antiseptic), tăia sau nu o bucată din
glandă, secţiona prin două incizii paralele scrotul şi implanta „produsul“ alături
de testiculul, considerat ineficient, al pacientului. Ovarele de capră le
implanta în abdomenul femeilor în apropierea glandelor omonime. Deloc surprinzător,
la scurt timp, apăreau rejetul şi infecţia. Mulţi pacienţi, de care s-a aflat
mult mai târziu, au sucombat. Vreo 40 de decese. Cu toată pregătirea lui
medicală insuficientă şi nefinalizată (student trei ani la Bennett Medical
College în Chicago, îşi zicea doctor în baza unei diplome cumpărate cu 500 de
dolari de la Medical University Eclectic din Kansas City, diplomă care i-ar fi
dat dreptul doar la o anumită practică, proceduri fizice şi ceaiuri/decocturi
din plante medicinale, în două–trei state americane), Brinkley ar fi fost la
curent cu eşecurile lui Charles-Edouard Brown-Sequard, Eugen Steinach,
Voronoff. Cu toate acestea, din motive pecuniare, riscând şi încălcând etica
medicală, persista în altoiurile sale de capră.
Fiziologul francez Brown-Sequard prepara un
triturat de testicule de câine şi cobai. Pentru a convinge, şi le-a injectat
declarând că „şi-a recăpătat vitalitatea fizică şi vigoarea intelectuală a
tinereţii“. După care, la pacienţii care au consimţit să li se aplice
tratamentul, efectul placebo s-a disipat, iar rezultatul întineritor nu s-a
manifestat. La fel s-a întâmplat şi după ce vienezul Steinach propunea creşterea
nivelul de testosteron sanguin prin vasectomie.
Ne întrebăm: ce anestezie să fi folosit
„echipa operatorie“? Avea la dispoziţie cloroform (prima anestezie generală
fusese efectuată de un dentist american, William Morton, cu eter), dar şi
anestezia intravenoasă, descoperită de Pierre Oré, metodă care s-a generalizat
abia după 1902, când a fost descoperit barbitalul (Veronal). O fotografie îl
înfăţişează pe Brinkley ţinând în mâna dreaptă o pensă, lângă masa de operaţie
(care ascunde complet sub cearceaf o formă: ar putea să fie cea a trupului
pacientului), aşteptând să se instaleze anestezia generală. Pentru că la capătul
mesei (căpătâiul bolnavului) e aşezată Minnie, ca şi cum s-ar pregăti să dea pe
masca Ombredane anestezicul. Ambii se uită însă către obiectivul aparatului
fiind interesaţi de felul cum placa fotografică îi va nemuri.
Animalul nu beneficia de anestezie.
Frânghii ori ajutoare vânjoase erau de ajuns spre a-l imobiliza. Zbieretele sfâşietoare
de caprine auzite pe culoarele clinicii lambrisate cu mahon de un grup de
medici aflaţi în inspecţie (când lucrurile au început să se tulbure) confirmă
această supoziţie. Iar pentru implantare e de presupus că, dacă ar fi ales o
anestezie locală, Brinkley ar fi utilizat procaină sau lidocaină.
Cu certitudine, Brinkley nu avea habar de
cauzele rejetului, de toleranţa şi intoleranţa imună, de xenogrefe – adică de
ceea ce îşi propusese să facă: implant de goat
balls la om, urmat adesea de un rejet hiperacut. Nici vorbă de studii de
genetică şi terapie imună! În sursele cu referire la activitatea sa
implantologică apare informaţia că ar fi fost gata să execute implanturi
recoltate de la cadavrele prizonierilor condamnaţi la moarte. O comisie alertată
de Asociaţia Medicală Americană e trimisă la faţa locului spre a asista la una
din celebrele deja intervenţii de implant. Brinkley acceptă. Ba mai mult, în
tot cursul operaţiei, cu un aer doctoral, explică membrilor comisiei timpii
operatori. Un dr. Hassig notează pas cu pas explicaţiile. Pacientul e întins pe
masa de operaţie, având în jurul frunţii o cârpă umedă. În jurul mijlocului, o
bandă textilă asigură imobilitatea. I se injectează, după dezinfecţia cu
mercurocrom, în zona suprapubiană, un anestezic. E adus de la subsol animalul
„donator“. Are cam trei-patru săptămâni şi vârsta a fost aleasă de beneficiar.
E trântit şi ulterior imobilizat pe o masă de fier, lângă pacient, cu
picioarele în sus. Behăie asurzitor şi se zbate. Un miros de balegă umple sala
de operaţie. (E de presupus că nimeni nu s-a gândit să supună la înfometare
bietul ied sau să-l clismeze, înainte de operaţie.) Mrs. Brinkley îi „pieptănă“
cu mercurocrom blana din partea de jos a abdomenului. Apoi, cu o „forfecuţă“,
îi secţionează preţioasele glande. Un ajutor le prezintă într-o tăviţă
operatorului. Acesta le examinează, apoi, după ce dezinfectează şi el zona
operatorie cu acel ubicuitar mercurocrom, deschide scrotul pacientului şi
implantează, de fiecare parte, testiculele de ţap.
Raportul
comisiei i-a fost atât de defavorabil lui Brienkely, încât escrocului i s-a
interzis să practice. A fost dat în judecată pentru mai mult de douăsprezece
capete de acuzare. Dar, ţinând seama de meritele anterioare ale binefăcătorului
comunităţii, guvernatorul de Kansas a refuzat extrădarea în statul unde urma să
fie judecat. Era însă doar o temporară victorie.
În
primăvara lui 1930, în timp ce se afla cu Minnie în noul lor automobil de lux Pierce-Arrow decapotabil, văzu în
trecere prin Milford, la un chioşc de ziare, fotografia sa pe prima pagină.
Curios, îi ceru şoferului să oprească. Într-adevăr, Kansas City Star publica un articol deloc elogios la adresa lui.
Iar acesta avea să fie doar începutul unui serial. Se afirma că, în timpul
Prohibiţiei, ar fi vândut pe sub mână alcool, că şi-a părăsit prima soţie şi pe
cei trei copii şi – ceea ce era cu adevărat îngrijorător – că diplomele sale
erau false şi că nu avea 
dreptul de a practica medicina. Dintr-odată, cerul părea
că s-a năruit asupra cuplului Brinkley. Ordonă şoferului să întoarcă spre casă,
întrerupându-şi plimbarea. Remarcară, trecând pe lângă un iaz ce le era
cunoscut, că apa devenise dintr-odată roşie ca sângele. Localnicii cunoşteau
acest fenomen bizar, bigoţii legându-l de o profeţie biblică apocaliptică
„transformarea apelor în roşu“. Imaginea purpurie îi rămase soţiei sale pe
retină şi fenomenul ivit în acel moment îl consideră de rău augur. „Doctorul“
încercă să braveze şi, de la microfonul postului său de radio, ameninţă ziarul,
cerând daune uriaşe: cinci milioane de dolari.
Peste câteva zile, Brinkley primi prin poştă
înştiinţarea de a se prezenta la Kansas City Board of Medical Examiners
(organism similar unui colegiu naţional al medicilor; veghea asupra modului de
practicare a medicinii şi examina plângerile de malpraxis). Fu din nou acuzat
de fraudă şi şarlatanism. Asociaţia Medicală Americană reuşise să convingă
consiliul din Kansas să-i suspende dreptul de liberă practică. Concomitent,
oficialităţile federale îl informară de intenţia lor de a-i suspenda licenţa
de funcţionare a postului de radio KFKB.
Fiindu-i interzis de a mai practica şi
aflându-se în iminenţa de a-şi pierde şi licenţa de radio, Brinkley s-a gândit
că n-ar strica să se lanseze în politică. Avea, am zice, o viziune „modernă“
asupra moravurilor în profundă schimbare de după Primul Război Mondial, când
democraţia permitea lansarea unor lideri care, fluturând drapelul interesului
public, serveau de fapt sub cel al interesului propriu. Dacă, prin alegeri, ar
fi dobândit o poziţie politică de influenţă, atunci ar fi putut spera să
numească în boardul medical al statului pe propriii săi susţinători. S-ar fi
creat astfel condiţii de recuperare a pierderilor care îi ameninţau nu numai
statutul social, dar şi bunăstarea materială.
– Pentru aceasta ar trebui să candidezi cel
puţin la funcţia de guvernator, îi spuse Minnie, care-i îmbrăţişă pe loc ideea şi
se şi vedea în postura de soţie a înaltului funcţionar al statului Kansas,
oferind recepţii vindecătoare pentru sine şi ale sale frustrări.
Abia trecură trei zile de la suspendarea
licenţei de medic, când Brinkley îşi anunţă public candidatura. Era cam pe
ultima sută de metri, de aceea se declară candidat independent. Dispunea încă
de un puternic instrument de campanie electorală: KFKB, postul său de radio.
Aici avea un succes enorm cântăreţul de country Roy Faulkner, care interpreta acompaniindu-se de chitară, dar şi
de ferestrău muzical, vioară şi muzicuţă. Foarte popularul interpret l-a însoţit
pe Brinkley chiar şi la mitingurile de pe teren, unde cânta nemuritoarea
melodie „Strawberry Roan“.
O fotografie îl înfăţişează pe candidatul
guvernatorial lângă avionul său, arătând spre obiectiv materialele de propagandă
pentru propria-i alegere. Promisiunile electorale dintr-un program încropit la
repezeală erau destul de vagi: amenajări de lacuri, manuale gratuite pentru
elevii din şcolile publice, creşterea oportunităţilor de educaţie pentru populaţia
de culoare, impozite mai mici şi acordarea de pensii pentru limită de vârstă.
Unde am mai auzit astfel de promisiuni „originale“?
Pentru a-i fideliza pe imigranţii germani şi
suedezi, le-a promis emisiuni în limbile materne. Cu toate acestea a pierdut
alegerile, obţinând doar 29,5% din voturi. Minnie a fost profund dezamăgită. O
încercare similară, în 1932, tot ca independent, s-a soldat cu un scor mai bun
(30,6%), dar Brinkley a pierdut din nou în faţa unui candidat republican.
Perspectivele sale de succes în Kansas fiind
din ce în ce mai restrânse, Brinkley a vândut KFKB unei companii de asigurări şi
a decis să se mute mai aproape de graniţa cu Mexicul, unde ar fi putut înfiinţa
un post de radio de mare putere. Deşi nu mai putea practica medicina în Kansas,
şi-a păstrat Clinica din Milford, numindu-i pe doi dintre acoliţii săi
responsabili de activitatea operatorie. Acum, inserturile de glande 
caprine
vindecau hipertensiunea, ba chiar şi boli psihice grave, precum schizofrenia. Părăsind
Kansasul, Brienkely s-a mutat în Texas, la Del Rio, foarte aproape de Mexic.
În 1938, ofuscat că nu reuşise să-l înfrângă
pe „şarlatan“ şi nemaiputându-şi stăpâni fierea, vechiul duşman al lui
Brinkley, Morris Fishbein, răbufni. El readuse în spaţiul public mai vechea
discuţie cu privire la cariera controversată şi malversaţiunile „doctorului“ şi
omului de afaceri Brinkley, publicând în revista Hygeia o lucrare în două părţi: „Modern Medical Charlatans“.3
Fishbein demonstră că „tratamentele“ lui Brinkley nu aveau nicio susţinere ştiinţifică.
În cel mai bun caz, când nu surveneau infecţii, date fiind manevrele septice
ale „operatorilor“, testiculul sau fragmentele implantate ale acestei glande de
ţap, recunoscute de organism ca străine, erau absorbite. Un număr mare de
pacienţi decedaseră după astfel de implante, dar certificatele de constatare a
decesului indicau o altă cauză, anume cea directă (imediată) a morţii. El a
relevat de asemenea faptul că Brinkley efectua intervenţiile sale în condiţii
insalubre şi de multe ori în stare de ebrietate.
Doctorul M. Fishbein (1889–1976) era
redactorul şef al publicaţiei Journal of
the American Medical Association (celebra JAMA), apoi fondatorul şi redactorul şef al revistei Medical World News. S-a opus prin căi
legale şarlatanismului medical, pe care îl dorea eradicat din breaslă,
atacându-l în mod special pe the
goat-gland surgeon John R. Brinkley. Îi
contesta studiile, atestatele, diplomele. Acuzatul replică printr-o plângere la
tribunal pentru defăimare contra lui Fishbein, cerându-i daune în valoare de
250 de mii de dolari, echivalentul a peste patru milioane în zilele noastre.
Nici nu putea face altfel. Procesul se judecă în Texas, statul unde Brinkley se
refugiase. Juriul, cuprinzând reprezentanţi ai diferitelor instituţii şi
profesii, dădu dreptate lui Fishbein, concluzionând că Brinkley trebuie să fie considerat un şarlatan în sensul obişnuit al
cuvântului. În anul următor, JAMA
relata procesul de calomnie bazat pe articolul contra lui Brinkley din Hygeia2.
În ziare prietene, locuitori din Del Rio,
unde Brinkley îşi avea nu o casă, ci un palat, încărcat cu mobilier, tablouri şi
covoare scumpe, importate din Franţa, îşi exprimară dezamăgirea faţă de sentinţă,
regretând faptul că Doc nu obţinuse victoria, pentru că ei nu uitaseră ce a
însemnat omul şi spitalul său pentru comunitate.6 Se amintea, de
asemenea, faptul că Brinkley făcuse oraşului numeroase donaţii şi susţinuse
financiar îmbunătăţiri urbane. Alţi martori însă au părut scandalizaţi de bogăţia
şi de luxul exorbitant pe care soţii Brinkley le afişau: „doctorul“ avea un
monoplan propriu (Lockheed Electra) cu pilot şi copilot angajaţi permanent,
trei iahturi, automobile de lux, bijuterii. Devenise fondatorul şi proprietarul
unui post de radio numit XERA, în Villa Acuna, Mexico, pe malurile lui Rio
Grande, bucurându-se de un succes similar celui de odinioară din Milford.
– În fiecare dimineaţă a procesului – şi-a
amintit cu obidă unul dintre martori – Doc era condus la audieri de Mrs.
Brinkley la volanul unui Cadillac, comandă specială, de culoare roşie, strălucind
ca o maşină de pompieri. Numele Brinkley era inscripţionat în 13 locuri, de la
capacele butucului roţilor până la portbagaj. Mrs. Brinkley oprea adesea
limuzina la marginea trotuarului, pentru a se îmbrăţişa şi conversa cu
admiratorii.
Dincolo de această presiune mediatică –
ziar şi radio XERA – care, după cum s-a văzut, nu a avut şansă de izbândă,
ulterior verdictului defavorabil pentru Brinkley, fură depuse pe masa judecătorilor
la diverse tribunale numeroase plângeri ale celor care se considerau prejudiciaţi
prin acte de malpraxis. Pentru afaceristul de succes şi mogulul de presă (cum
am spune astăzi) a început degringolada. Sumele cerute lui Brinkley ca despăgubire
depăşeau trei milioane de dolari. Fiscul american (IRS) declanşă o anchetă împotriva sa pentru fraude fiscale (neplata
unor taxe), la finele căreia, în 1941, îl declarară falit. Concomitent, Mexicul
şi Statele Unite opriră emisiunile de radio XERA. Trei crize cardiace succesive
şi amputaţia unei gambe, urmare a circulaţiei deficitare (se pare, o embolie),
îl determinară pe Brinkley să se interneze mult timp în spital. Pentru ca la 26
mai 1942 să înceteze din viaţă, în Spitalul din San Antonio (Texas), urmare a
unei insuficienţe cardiace ireductibile. Ar fi împlinit, la 8 iulie, 57 de ani.
A fost înmormântat în cimitirul din Forest Hill, în Memphis (Tennessee).
