Newsflash
Reportaje

Controverse şi concluzii clinice relevante în Neurologie

de Dr. Marin Aurel F. - oct. 30 2009
Controverse şi concluzii clinice relevante în Neurologie

„În ultimii ani, Neurologia a cunoscut o expansiune uriaşă, nu doar în privinţa datelor clinice şi de cercetare fundamentală colectate, dar şi în cea a tehnologiei cu aplicaţii în domeniu. Odată cu dimensiunile epidemice atinse de unele boli neurologice, posibilităţile terapeutice s-au diversificat tot mai mult. (...)

   Această expunere, realizată în deschiderea celui de-al 3-lea Congres Mondial de Controverse în Neurologie (Praga, 8–11 octombrie 2009) de dl prof. dr. Amos D. Korczyn (Tel Aviv, Israel), preşedintele CONy, explică pe deplin importanţa unei asemenea reuniuni, precum şi interesul deosebit pe care îl suscită, cu regularitate anuală, asupra specialiştilor în Neurologie şi domenii conexe, din toată lumea. După cum anunţam şi în numărul anterior, participarea românească a fost, aşa cum deja ne obişnuisem de la ediţiile anterioare, importantă. Dând curs invitaţiei adresate de dl prof. dr. Dafin F. Mureşanu, secretarul general al Societăţii pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii – societate ştiinţifică foarte activă şi implicată în asemenea reuniuni internaţionale de prestigiu, săptămânalul „Viaţa medicală“ a participat la Congresul din Capitala Republicii Cehe. Prezentăm, în exclusivitate pentru cititorii noştri, principalele aspecte ştiinţifice ale CONy 3, şi prin prisma unor concluzii trase de reputaţi specialişti în domeniu, într-un grupaj realizat de dr. Aurel F. Marin.
   Al 3-lea Congres Mondial de Controverse în Neurologie (CONy 3) a progresat, faţă de primele două ediţii, printr-o subtilă schimbare a formatului dezbaterilor, menită să accentueze tocmai faptul că, plecând de pe poziţii raţionale formal contrare, se poate ajunge la concluzii valoroase şi utile deopotrivă pentru practica clinică şi pentru cercetarea fundamentală. Astfel, obişnuitelor poziţii pro şi contra, dihotomia pe care se bazează controversa, li s-a adăugat o a treia, aceea a observatorului imparţial, a expertului care trage concluziile cele mai utile pe tema dezbătută. Fireşte, la acestea s-au adăugat şi numeroasele întrebări şi comentarii din partea audienţei, discuţia rezultată fiind una vie, atractivă şi deosebit de interesantă.
   Varietatea temelor abordate şi numărul mare de controverse dezbătute au făcut ca lucrările să se desfăşoare, pe parcursul celor patru zile ale reuniunii, în mai multe săli, în paralel. Chiar dacă, inerent, nu am putut participa decât la o parte din dezbateri, la cele pe care le-am considerat a fi de maxim interes pentru cititorii noştri, prezentăm, în cele ce urmează, principalele teme dezbătute.
   Accidentul vascular cerebral (AVC). În prevenţia AVC ischemic, stenoza carotidiană asimptomatică poate fi abordată medical, prin radiologie intervenţională sau chirurgical (A. Halliday, Marea Britanie vs. G. Chrysant, SUA vs. J. Streifler, Israel). Tratamentul hemoragiei anevrismelor subarahnoidiene se poate face prin coiling sau clipping (O. Băjenaru, Bucureşti vs. Şt. Florian, Cluj-Napoca). Alte subiecte discutate au fost: administrarea de recanalizante i.v. după intervalul critic de 3 ore de la producerea AVC ischemic (P. Schellinger, Germania vs. P. Sandercock, Marea Britanie) administrarea de statine pentru prevenţia secundară a AVC ischemic (D. Russell, Norvegia vs. J. van Gijn, Olanda). Noile opţiuni terapeutice aflate în cercetare includ Cerebrolysin, CoAxia, Impact 24, sonotromboliza, citicolina, albumina, embolectomia medicală.
   Scleroza multiplă (SM). Managementul clinic al SM ridică problema diferenţierii dintre diversele forme clinice ale bolii. Astfel, în cazul sindromului clinic izolat, persistă controversa privind obligativitatea examenului LCR, indiferent de rezultatul IRM (C. Confavreux, Franţa vs. E. Havrdova, Cehia). În plus, odată stabilit diagnosticul, terapia instituită poate fi de escaladare ori de inducţie (X. Montalban, Spania vs. G. Comi, Italia). Prevenţia, tratamentul şi noile posibilităţi terapeutice au fost, de asemenea, dezbătute: putem preveni SM prin suplimentare precoce cu vitamina D şi vaccinare anti-EBV? (A. Chaudhuri, Marea Britanie vs. J. Chapman, Israel) beneficiile natalizumabului prevalează asupra riscurilor? (N. Putzki, Elveţia vs. G. Comi) labilitatea emoţională şi tulburările de tip pseudobulbar în SM (H. Pratt, Israel vs. D. Wynn, SUA) beneficiile şi riscurile noilor terapii (R. Milo, Israel vs. O. Stuve, SUA). În fine, o sesiune specială a fost dedicată celor mai recente date din trialurile clinice ale noilor medicamente pentru SM: cladribină, laquinimod, alemtuzumab, rituximab, fumarat, fingolimod.
   Neuroreabilitarea. Subiect prezent în premieră la CONy, datorită eforturilor depuse de către Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii, care, de altfel, a coordonat ştiinţific dezbaterile pe această temă, neuroreabilitarea a devenit o necesitate a prezentului: în vreme ce Medicina de urgenţă a progresat tot mai mult, reuşind să acorde o speranţă de viaţă din ce în ce mai mare pacienţilor cu un prognostic vital altădată infaust, reintegrarea familială şi socială a acestor pacienţi a devenit tot mai stringent necesară. Calitatea vieţii este mai mult decât un concept abstract, este scopul spre care se concentrează eforturile depuse de echipele interdisciplinare de specialişti în neuroreabilitare. O primă problemă o constituie mediul ideal în care neuroreabilitarea trebuie să se desfăşoare – intraspitalicesc sau ambulatoriu (V. Homberg, Germania vs. J. L. Truelle, Franţa). În vreme ce reabilitarea precoce, în special în cazul pacienţilor ce necesită îngrijiri medicale specializate şi acces la dispozitive complexe, este de preferat a se face cu internarea pacienţilor în centre medicale, pe măsura redobândirii autonomiei pacientului, acesta trebuie încurajat să se reintegreze în familie şi în societate, urmând să continue reabilitarea în centre comunitare specializate. Neuromodularea din cadrul Neurologiei restaurative se poate face prin stimulare cerebrală profundă sau prin tratament farmacologic (M. Medhorn, Germania vs. D. Mureşanu, Cluj- Napoca). Desigur, riscurile intervenţiei chirurgicale şi absenţa unor centre neurochirurgicale specializate în acest tip de proceduri fac ca, nu rareori, tratamentul farmacologic să fie singura opţiune terapeutică în conjuncţie cu procedurile de recuperare-reabilitare neurologică.
   Epilepsia. Tratamentul medical poate ridica probleme uneori subtile, aşa cum este în cazul întreruperii medicaţiei antiepileptice la pacienţii fără convulsii (D. Schmidt, Germania vs. E. Beghi, Italia), sau în cazul prescrierii acidului valproic la femeile fertile cu epilepsie idiopatică generalizată (T. Tomson, Suedia vs. A. Guekht, Rusia). Cum şi în acest domeniu se depun eforturi susţinute de dezvoltare de noi opţiuni terapeutice, au fost prezentate cercetările privind diverşi compuşi farmaceutici: lacosamid, rufinamid, retigabină, brivaracetam, carisbamat, perampanel, pregabalină.
   Boala Parkinson (BP). Patofiziologia BP este disputată, aşa cum a reieşit din dezbaterile privind hiperecogenitatea substanţei negre ca marker al riscului de BP (D. Berg, Germania vs. U. Walter, Germania) sau privind posibila patogeneză asemănătoare bolilor prionice (R. Hilker, Germania vs. J. Chapman, Israel). Au mai fost atinse teme precum utilitatea conceptului de afectare cognitivă uşoară în BP (I. Rektorova, Cehia vs. J. Kulisevsky, Spania) sau momentul iniţierii tratamentului, odată boala diagnosticată (A. H. V. Shapira, Marea Britanie vs. C. E. Clarke, Marea Britanie). Tratamentul BP este încă subiect de controverse, atât în privinţa celui iniţiat precoce – IMAO, agonişti dopaminici sau levodopa (H. Reichmann, Germania vs. O. Rascol, Franţa vs. E. Ruzicka, Cehia) –, cât şi a celui din formele avansate de boală – duodopa, apomorfină sau stimulare cerebrală profundă (P. Odin, Germania vs. R. Hilker, Germania vs. E. Seigneuret, Franţa). Printre noile tratamente cercetate se numără ropinirolul cu eliberare prelungită, plasturele cu lisurid, safinamida, PYM50028 etc.
   Cefaleea şi durerea. Suplimentarea dietei cu vitamine ar putea reduce dizabilitatea indusă de migrenă (L. Griffiths, Australia vs. A. Mauskop, SUA). În privinţa originii atacurilor migrenoase, există mai multe puncte de vedere, ceea ce face ca subiectul să fie cu atât mai controversat: • propagarea corticală a depresiei ar putea fi (sau nu) prima fază a atacului migrenos • migrena este o boală neuronală • durerea migrenoasă şi-ar avea originile în artera carotidă externă (H. Bolaz, Turcia vs. J. Schoenen, Belgia vs. L. Vecsei, Ungaria vs. E. Shevel, Africa de Sud). Boala Alzheimer (BA). Un curent de opinie tot mai important înclină spre faptul că intervenţiile terapeutice pentru BA sunt tardive (şi ineficiente) odată stabilit diagnosticul (V. Emery, SUA vs. D. Ames, Australia). Unii cercetători iau în calcul o posibilă etiologie infecţioasă a BA (R. Itzhaki, Israel vs. A. Chaudhuri, Marea Britanie). Absenţa de tratamente noi pentru această patologie poate fi pusă pe seama eşecurilor trialurilor clinice dar, la fel de bine, pe vizarea unor ţinte terapeutice neadecvate (J. Hort, Cehia vs. E. Giacobini, Elveţia). Utilitatea confirmării prin biomarkeri a diagnosticului de BA precoce (afectare cognitivă uşoară) este un subiect controversat (L. Spiru, Bucureşti vs. P. J. Visser, Olanda).
   Bolile infecţioase. Aparent insolit, pentru un congres de Neurologie, subiectul implicării infecţioase în patologia neurologică a reuşit să suscite interesul audienţei prin două dezbateri cu implicaţii terapeutice. Prima a pus sub semnul întrebării posibila etiologie virală, cu herpes simplex 1, a paraliziei Bell (I. Wirguin, Israel vs. P. Kennedy, Marea Britanie). În cea de-a doua, tratamentul meningitei bacteriene a fost dezbătut, sub aspectul iniţierii antibioticoterapiei, opţiunile fiind administrarea empirică de antibiotice sau efectuarea puncţiei lombare înaintea acestui pas (A. Chaudhuri, Marea Britanie vs. I. Bone, Marea Britanie). Concluzia dezbaterii a fost că experienţa medicului este crucială pentru a decide managementul optim al pacientului.
   Neuroplasticitatea. Deşi formatul adoptat pentru această sesiune ştiinţifică nu a fost acela al controverselor, audienţa a beneficiat de expuneri interesante, prin abordarea neuroplasticităţii din mai multe perspective: • neuroştiinţele cuantice şi neuroplasticitatea autodirecţionată (J. Schwartz, SUA) • neuroplasticitatea normală şi cea patologică (D. Mureşanu, Cluj-Napoca) • medierea dopaminergică (O. Băjenaru, Bucureşti) • ipoteza neuroregenerării în boala Alzheimer (B. O. Popescu, Bucureşti) • dezvoltarea de noi tratamente în boala Alzheimer (J. Bell, SUA) • modelul reabilitării din medicina experimentală – posibilitatea progreselor funcţionale precoce după leziunile cerebrale traumatice (M. Lippert-Gruner). Reconfirmând interesul general al specialiştilor de pretutindeni, Congresul Mondial de Controverse în Neurologie, de la Praga, a reuşit să dezvolte formatul atât de atractiv de până acum, furnizând nu doar actualităţi ştiinţifice de calitate, ci şi concluzii cu implicaţii şi aplicabilitate clinică imediată. Şi, trebuie spus, participarea românească a fost una remarcată şi apreciată, aşa cum s-a întâmplat şi la ediţiile anterioare (Berlin – 2007 şi Atena – 2008) şi cum suntem convinşi că va fi şi anul viitor, la CONy 4, la Barcelona.
   Al 3-lea Congres Mondial de Controverse în Neurologie (CONy 3) a progresat, faţă de primele două ediţii, printr-o subtilă schimbare a formatului dezbaterilor, menită să accentueze tocmai faptul că, plecând de pe poziţii raţionale formal contrare, se poate ajunge la concluzii valoroase şi utile deopotrivă pentru practica clinică şi pentru cercetarea fundamentală. Astfel, obişnuitelor poziţii pro şi contra, dihotomia pe care se bazează controversa, li s-a adăugat o a treia, aceea a observatorului imparţial, a expertului care trage concluziile cele mai utile pe tema dezbătută. Fireşte, la acestea s-au adăugat şi numeroasele întrebări şi comentarii din partea audienţei, discuţia rezultată fiind una vie, atractivă şi deosebit de interesantă. Varietatea temelor abordate şi numărul mare de controverse dezbătute au făcut ca lucrările să se desfăşoare, pe parcursul celor patru zile ale reuniunii, în mai multe săli, în paralel. Chiar dacă, inerent, nu am putut participa decât la o parte din dezbateri, la cele pe care le-am considerat a fi de maxim interes pentru cititorii noştri, prezentăm, în cele ce urmează, principalele teme dezbătute.
   Prof. dr. Jeffrey M. Schwartz Los Angeles, California, SUA
   Datorită progreselor teoretice în înţelegerea efectelor atenţiei asupra felului în care funcţionează creierul, suntem astăzi în măsură să analizăm o vastă cantitate de date, din care, adesea fără ca investigatorii să interpreteze datele proprii din această perspectivă, se poate observa cum calitatea şi concentrarea atenţiei au un efect masiv asupra felului în care creierul răspunde la diverşi stimuli. Am încercat să arăt câteva exemple – devenite standard, acum – ale acestor efecte, începând cu rezultatele mele din tulburarea obsesiv-compulsivă, desfăşurate pe parcursul multor ani, prin schimbarea perspectivei interioare a pacienţilor asupra însemnătăţii impulsurilor şi gândurilor intruzive şi deranjante, cauzate de boală. Cu alte cuvinte, în loc să spună „Simt că trebuie să mă spăl pe mâini“, pot afirma „Creierul îmi trimite mesaje false“. Tocmai această schimbare a perspectivei cognitive le permite pacienţilor – cu eforturi din partea lor – să îşi îndepărteze atenţia de la spălatul mâinilor către alte activităţi. Şi, odată astfel redirecţionată atenţia, se modifică circuitul cerebral aflat la baza tulburării obsesiv- compulsive, aşa cum s-a dovedit în numeroase studii. Mai buna înţelegere a simptomelor şi concentrarea atenţiei tocmai pe baza acestei înţelegeri duce la modificarea patofiziologiei de bază. Am văzut şi alte studii unde se poate aplica acest principiu. Spre exemplu, la reinterpretarea unor evenimente stresante, supărătoare: dacă arăţi o imagine şocantă, prin reevaluarea interfeţei dintre emoţii şi conţinutul imaginii poţi schimba răspunsul creierului dintr-unul emoţional, limbic, implicând amigdala, într-un răspuns cortical. Numeroase rezultate din ultimii ani demonstrează cum cortexul frontal inferior poate fi activat de către procesele de etichetare cognitivă, pentru a reduce răspunsul amigdalei la diferiţi stimuli emoţionali. Într-un alt exemplu, am arătat faptul că şi efectul placebo poate fi interpretat astfel: spunându-le pacienţilor că le administrezi un medicament antialgic, chiar dacă primesc doar placebo, răspunsul este unul semnificativ şi – iar acesta este lucrul important – nu este vorba doar de durerea resimţită de pacient, adică nu le sugerezi pacienţilor că simt mai puţină durere, ci, prin imagistică, s-a dovedit că apar scăderi ale activării cortexului insular şi activării talamice, pe baza efectului placebo. Totul poate fi cuprins într-un concept unitar general, bazat pe un cunoscut principiu al fizicii cuantice, efectul cuantic Zeno, şi anume că mutarea atenţiei stabilizează circuitele cerebrale asociate şi dacă schimbi înţelegerea şi aşteptările unui subiect faţă de senzaţiile avute, către unele care implică aspecte ale unei experienţe ameliorative sau terapeutice, atunci apar modificări cerebrale care amplifică aceste efecte. Atenţia schimbă creierul...
   Prof. dr. Peter Sandercock Edinburgh, Marea Britanie
   Putem spune că experimentele pe animale sunt utile pentru dezvoltarea de noi medicamente în accidentul vascular cerebral. Trebuie spus că sunt numeroase aspecte ce privesc designul experimentelor, care nu au fost aplicate cu acurateţe în experimentele pe animale
de până acum: evoluţia „în orb“, mascarea dezvoltării ischemiei, alocarea randomizată a tratamentului. Aceste aspecte sunt importante pentru designul trialurilor umane şi trebuie aplicate la fel şi în studiile pe animale, deoarece sunt menite să reducă posibilele erori. Am constatat că agenţii neuroprotectori testaţi până la acest moment au efecte reduse, în vreme ce prin trialurile clinice se aşteptau rezultate majore, ceea ce poate însemna că au fost date la o parte unele medicamente eficace. Ar trebui ca studiile să se concentreze asupra unor efecte neuroprotectoare mici şi moderate, deoarece şi acestea ar fi încă foarte utile. Lecţiile trecutului ne vor ajuta să gândim mai bine experimentele pe animale şi studiile clinice. O problemă o reprezintă faptul că, în cursul dezvoltării unui medicament, a unei molecule, este vizată o ţintă anume. În translatarea de la animal la om, e bine să ştii ce să aştepţi de la respectiva ţintă fiziologică. Spre exemplu, dacă medicamentul modifică presiunea arterială, studiile la om vizează efectul agentului în cauză asupra TA şi rezultatul este uşor de dedus. Problema, în AVC, este că nu dispunem de markeri intermediari, precum TA, patenţa vasculară, care să ofere informaţii despre diverse ţinte terapeutice. Poate că nu trebuie să înţelegem pe deplin modelul patofiziologic la animal sau la om, dar avem nevoie de parametri măsurabili, prin care să determinăm rezultatul tratamentului şi care să ne permită designul unor trialuri extinse de fază III. Avem o cale lungă de parcurs pentru a dezvolta markeri-surogat, biomarkeri care să ne spună ceva despre potenţialul efect al unui medicament. Spre exemplu, extinderea zonei de infarct este foarte dificil de apreciat, are o mare variabilitate şi nu se corelează tocmai bine cu dizabilitatea ulterioară, la fel şi în cazul modificărilor biochimice de la nivelul creierului determinate prin spectroscopie IRM, temperaturii cerebrală, biomarkerilor serici – nu dispunem de măsurători utile...
   Prof. dr. Jan van Gijn Utrecht, Olanda
  În tratamentul hemoragiei anevrismelor subarahnoidiene, radiologii pun accentul pe avantajele spiralelor metalice endoluminale (coils), în vreme ce chirurgii susţin că procedura indicată este cea de clipping. Pentru a soluţiona această controversă, trebuie organizat un trial comparativ. Pentru anevrismele rupte care pot fi rezolvate prin ambele metode, trialurile de până acum au tins să dea dreptate radiologilor, cel puţin pe termen scurt, fără a avea încă o
 Există, însă, loc şi pentru chirurgie, în cazurile în care coiling-ul este, din punct de vedere tehnic, foarte dificil. Într-o ţară precum România, unde se pare că, la acest moment, procedura de radiologie intervenţională este disponibilă în doar două spitale, este necesară dezvoltarea acestei proceduri în mai multe centre, pentru a permite accesul rapid al pacienţilor la tratamentul recomandat.  
    Prof. dr. Alla B. Guekht Moscova, Rusia.
   Discuţia despre întreruperea medicaţiei antiepileptice, la pacienţii fără crize, este una actuală, poate unul din cele mai importante aspecte cu care ne confruntăm în terapia pacienţilor cu epilepsie, şi nu doar din punctul de vedere al pacientului, ci şi din cel al societăţii. După cum ştiţi, sunt puse în balanţă utilizarea medicaţiei antiepileptice, pe de o parte, şi riscul de convulsii, de cealaltă parte. Pentru întreruperea tratamentului pledează potenţialele efecte adverse ale medicamentelor, ca şi întreruperea „dependenţei“ de substanţe farmaceutice, pe lângă toate celelalte probleme bine cunoscute: interacţiuni medicamentoase, teratogenicitate potenţială, reacţii adverse asupra unor comorbidităţi etc. Să nu omitem, totuşi, faptul că întreruperea tratamentului poate fi extrem de periculoasă. Riscul recăderilor este ridicat şi se poate asocia cu o serie de consecinţe sociale, de sănătate etc. Pacientul şi medicul trebuie să ia în consideraţie, cu mare atenţie, toate riscurile întreruperii medicaţiei antiepileptice.
   Prof. dr. Klaus R. H. von Wild Münster, Germania
   Rolul neuroreabilitării moderne este de a ajuta pacienţii să-şi reconstruiască viaţa într-un context social. Neuroreabilitarea este o filozofie a îmbunătăţirii calităţii vieţii pacienţilor şi a familiilor acestora după afectarea de orice fel a creierului sau a măduvei spinării.  Abordarea trebuie făcută printr-un acces combinat, adică trebuie să avem în vedere patofiziologia, markerii biologici, să facem apel la tehnologiile moderne, precum stimularea cerebrală profundă. Cel mai important lucru pentru pacienţi este că, în prezent, societatea este de acord cu faptul că neuroreabilitarea este un instrument, deşi costisitor, necesar tratamentului postlezional cerebral sau spinal. Noi, medicii, trebuie să urmărim procesul de reabilitare neurologică a pacientului timp de ani de zile, pentru a fi siguri că eforturile iniţiale sunt fructificate ulterior, adică pacientul ajunge să se bucure de viaţă, alături de familie, acasă. Problemele mentale, cogniţia şi comportamentul sunt cele mai importante aspecte, deoarece ele pot duce la izolarea pacientului. Conceptul holistic actual este că familia şi toţi ceilalţi terapeuţi implicaţi joacă un rol major în atingerea succesului terapeutic. Şi mai trebuie spus că această abordare este posibilă în toate ţările europene.
   Prof. dr. Patrick Vermersch Lille, Franţa
   Dezbaterea pe seama noilor terapii pentru scleroza multiplă a pus în evidenţă dificultatea de a aprecia raportul beneficii/ riscuri al unui tratament. Indiscutabil, în prezent, anticorpii monoclonali, medicaţia administrată per os, au o eficacitate superioară medicamentelor de primă
 generaţie, interferonul şi acetatul de glatiramer. Cu toate acestea, studiile din anii ’90 nu pot fi comparate cu cele  din anii 2000, în ceea ce priveşte activitatea. Chiar şi aşa, noile medicamente sunt mai active. Riscurile terapiilor recente sunt mai ridicate şi, în plus, apare un risc neaşteptat: nu putem anticipa riscul noilor complicaţii comunicate în cazul natalizumabului (limfom, toxoplasmoză, leucoencefalopatie multifocală progresivă – PML). Probabil că riscul de PML creşte cu timpul dar, pentru moment, profilul risc/beneficiu al natalizumabului este interesant. La întreruperea tratamentului, boala va evolua ca şi anterior administrării de natalizumab, dar s-a demonstrat că efectul imunologic persistă cel puţin şase luni de la întreruperea medicaţiei, ceea ce ar putea permite ferestre terapeutice. Alte probleme se ridică astfel: cum tratăm pacienţii la care a fost întrerupt natalizumabul? Reluarea administrării de imunomodulatori de tipul interferonului sau copaxonei nu rezolvă situaţia, întrucât tratamentul cu natalizumab fusese iniţiat, cel mai probabil, deoarece pacientul nu a răspuns la aceste terapii. Iar pentru pacient, revenirea la un tratament injectabil nu ar fi cea mai bună veste... Şi nici nu putem administra imunosupresoare de tipul fingolimodului sau cladribinei, deoarece efectul imunosupresor al natalizumabului este deja unul prelungit, după cum s-a observat la dozarea CD4 şi CD8 din sângele periferic şi din LCR. Trebuie să avem încredere şi totodată să rămânem neîncrezători, adică să ne supraveghem atent pacienţii, de preferat într-un mod cât mai standardizat, pentru a nu-i expune la riscuri de neacceptat.
   Prof. dr. John Rothrock Birmingham, Alabama, SUA
   Pentru pacienţii cu migrenă cronică trataţi cu toxină botulinică, am demonstrat că economiile realizate prin reducerea solicitărilor la nivelul unităţilor de primire urgenţe pentru tratamentul episoadelor acute sunt suficiente pentru a acoperi costul tratamentului cu BoTox la toţi pacienţii cu migrenă cronică, inclusiv
la cei care nu răspund la tratament.
Administrarea tratamentului este simplă, unei persoane cu experienţă îi sunt suficiente 3–5 minute pentru efectuarea injecţiilor cu BoTox. Procedura se poate realiza în ambulatoriu, iar pacientul poate conduce apoi singur spre casă. Toleranţa este foarte ridicată. Toate dovezile existente indică toxina botulinică drept un tratament foarte sigur pentru migrena cronică. După părerea mea, luând în calcul absenţa oricăror baze ştiinţifice ale altor terapii pentru migrena cronică, această procedură ar trebui să fie prima pe lista intervenţiilor la aceşti pacienţi. Aş vrea să existe şi alte opţiuni, dar, până la acest moment, acesta este singurul tratament fundamentat ştiinţific. În privinţa selecţiei pacienţilor – deoarece nu este de dorit să administrăm un tratament costisitor unor pacienţi la care nu va avea efect – nu avem date suficiente care să ne permită anticiparea răspunsului terapeutic. Se pare, totuşi, că pacienţii care suferă de migrenă cronică cu cefalee zilnică timp de mai mult de şase luni sunt, în mod particular, rezistenţi la orice fel de tratament, inclusiv BoTox. Dar, chiar şi dintre aceşti pacienţi, unii răspund la tratamentul cu toxină botulinică.
Prof. dr. Dafin F. Mureşanu Cluj-Napoca, România
La această ediţie CONy, am mers pe două direcţii foarte importante pentru Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii (SSNN): neuroreabilitarea şi neuroştiinţele cuantice. Neuroreabilitarea deschide perspectivele unor colaborări semnificative pe tema cercetării fundamentale în domeniul neuroplasticităţii, cu implicaţii clinice evidente. La sesiunea coordonată de SSNN au participat numeroase personalităţi internaţionale din neuroreabilitare, în frunte cu profesorii Klaus von Wild, Volker Homberg şi Jean-Luc Truelle. În ceea ce priveşte ştiinţele cuantice, mai buna corelare dintre cercetarea fundamentală şi cea clinică are la bază o nouă viziune. Prezenţa profesorului Jeffrey Schwartz a constituit un eveniment, sperăm să vină şi în România, la viitorul congres SSNN, mai ales că noţiunile de medicină cuantică nu sunt foarte bine cunoscute în ţara noastră. În altă ordine de idei, aşa cum s-a văzut chiar în sesiunea inaugurală a Congresului, de altfel prima controversă dezbătută, niciun concept nu trebuie absolutizat. În acest sens, chiar şi medicina bazată pe dovezi trebuie privită cu îngăduinţă. Ghidurile terapeutice sunt utile, dar sunt recomandări şi nu legi, realitatea clinică fiind complexă şi de multe ori individualizată. Ghidurile acoperă, în general, doar o parte a realităţii clinice. Până la urmă, toţi bolnavii trebuie trataţi. Dorim ca şi la ediţia viitoare să coordonăm sesiunea de controverse în neuroreabilitare, să prezentăm mai amplu activitatea noastră din România, cu realizări şi propuneri de cercetare preclinică şi clinică. Mai dorim să punem accentul pe neurotraumatologie, un domeniu care are nevoie de o mai bună structurare, prin prisma experienţei noastre din ultimii zece ani.
   Prof. dr. Israel Steiner Ierusalim, Israel 
   Dezbaterile pe tema bolilor neurologic cu etiologie infecţioasă nu au ajuns la concluzii categorice, cu toate că argumentele aduse au deschis noi ipoteze de lucru... Deciziile diagnostice şi terapeutice trebuie luate de la caz la caz, pe baza interpretării în lumina datelor actuale. În paralizia Bell (paralizia facială periferică), putem spune doar că există consens în privinţa absenţei datelor care să recomande tratamentul antiviral cu agenţi antiherpetici. Chiar şi aşa, unii medici asociază corticosteroizilor şi medicaţie antivirală.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe