Viața
se scurge în jurul tău, o mulțime de detalii ți se șterg din minte, persoane
foarte apropiate dispar din memorie sau se găsesc pe undeva îngropate în negura
amintirilor de odinioară. Dar figura profesorului Litarczek nu a dispărut din
noianul de amintiri legate de cariera mea profesională în România.
În
urmă cu zeci de ani eram rezident de chirurgie în secția regretatului profesor
Dan Setlacec și cu prima ocazie fusesem prezentat șefului de clinică ATI, în
proaspăta mea calitate de tânăr de viitor. Gestul șefului meu mă impresionă, eu
eram la începutul carierei, iar în fața mea se afla un titan al meseriei cu
care noi, chirurgii, împărțeam sala de operații. Senzația de a fi primit și
privit cu îngăduință de anestezistul numărul unu al țării îmi făcu foarte bine.
La
numai câțiva ani de la terminarea rezidenței, devenit specialist, începusem să
fiu cunoscut ca expert în domeniul chirurgiei tiroidei, așa că nu m-am mirat
când am fost abordat de un individ cu „funcții de răspundere“ și rugat să
operez un pacient nu mai puțin cunoscut în lumea politică de acum câteva
decenii. Cum știam că o asemenea alegere nu putea fi făcută decât cu personala
aprobare a celui care conducea destinele țării, m-am simțit complimentat, dar
și anxietat de responsabilitatea pe care n-o puteam refuza, pentru nimic în
lume. Mai ales că ordinul de a opera respectiva persoană fusese dat în scris și
semnat de însuși ministrul sănătății de atunci.
Senzația
de timorare nu mă părăsi, căci aveam tot timpul în minte ideea că respectiva
intervenție chirurgicală îmi poate deschide cu ușurință poarta închisorii,
pentru a doua oară în viață (deși de data aceea nu ca deținut politic!).
Mi
se puse la dispoziție sala de operații a spitalului Elias și mi se ceru să-mi
aleg echipa cu care voi lucra.
Primul
ales fu un bun prieten, expert în chirurgia vasculară („în cazul în care se
lezează un vas mare…“) și un foarte bun specialist în domeniul ORL, pentru ca
să pot fi ajutat în caz de atingere a nervului recurent sau a laringelui. Acum,
când toate aceste amănunte îmi vin în minte, după zeci de ani, pot spune că
justețea dublei alegeri de atunci a fost confirmată din plin, pentru că amândoi
colegii nu numai că m-au asistat cu mult profesionalism și răbdare, dar nu
multă vreme după aceea fiecare a devenit foarte cunoscut și apreciat în
domeniul său.
Când
a sosit momentul de a alege anestezistul, nu am ezitat o clipă. Dr. George
Litarczek era primul pe lista mea, deși cunoșteam mulți alții și lucrasem cu
alți colegi anesteziști, pe care îi apreciam în mod deosebit. Dar eu știam ce
știam, așa încât atunci când mi s-a cerut să justific această alegere am
remarcat doar că dr. Litarczek e anestezistul pe mâna căruia m-aș da, dacă aș
avea nevoie de o intervenție chirurgicală. Argumentul a convins pe toți cei
care trebuiau să-și dea consimțământul.
În
acele timpuri, George Litarceck era deja regele încoronat al anesteziei
românești, fiind în mod practic singura valoare certă din echipa chirurgicală
aleasă de mine. Am fost profund mișcat de faptul că a acceptat sa ne ajute, a
crezut în noi si și-a pus tot prestigiul și reputația în joc. Dacă făceam vreo
greșeală, el era, fără discuție, în pericol să se scufunde împreună cu noi,
ceilalți trei.
Nu
cred că altcineva în afară de dr. Litarczek ar fi avut tăria de caracter,
generozitatea si curajul să-și asume un asemenea risc în acele timpuri
periculoase. Pentru că, e un fapt bine știut, în regimuri dictatoriale,
chirurgia și anestezia pot deveni profesii foarte periculoase pentru cei ce le
practică.
Nu
voi uita acea dimineață. Faptul că-l știam alături pe întemeietorul anesteziei
moderne românești, cu experiența și judecata sa clinică, mi-a dat curajul și
liniștea necesare să pot opera cu succes. De atunci au trecut zeci de ani. Din
păcate, nu mult după acel episod drumurile noastre s-au despărțit pentru
totdeauna.
Nu
mă pot lăuda că am lucrat cot la cot cu profesorul Litarczek (deși mi-aș fi
dorit-o). Pot rezuma cele de mai sus doar afirmând că, odată, în vremuri grele,
am fost scurt timp în aceleași tranșee, am apărat poziția și am scăpat
nevătămați…
În
România, în vremea aceea, a rămâne neatins și neîntinat nu era de la sine
înțeles. Pentru ce a făcut atunci profesorul George Litarczek pentru noi,
pentru încrederea acordată, îi sunt recunoscător și astăzi. Profit de ocazie ca
să-l salut pe această cale și să-i urez ani buni, sănătate și voie bună, toate
acestea venind de la un chirurg recunoscător.
