Despre Clinica II ortopedie-traumatologie,
condusă de dl prof. dr. Dan V. Poenaru, şi despre activitatea ştiinţifică am
scris în mai multe rânduri. Ştiam şi despre dăruirea profesorului de a forma
specialişti, apropiindu-şi tineri talentaţi, încurajându-i să-şi dezvolte
propriile preocupări, să-şi găsească un drum al lor. Nu cunosc prea multe
clinici din ţară – poate două sau trei – unde medicii tineri să fi avut
posibilitatea să facă atât de multe stagii de pregătire în străinătate.
După 1989, ortopedia timişoreană a devenit
repede vizibilă, cunoscută însă doar în ţară, mai degrabă în afara sistemului
medical. Ciudat paradox al lumii româneşti! Ştiau oamenii obişnuiţi, până şi
cei din capătul celălalt al ţării, dar nimeni dintr-un alt spital sau din
Ministerul Sănătăţii nu sufla o vorbă. Şi toate acele izbânzi, oglindite pentru
început doar într-un „spor de imagine“ la „beneficiar“, au fost însoţite de o
creştere lăuntrică, de efort continuu de perfecţionare, deschiderea unor
fronturi noi de cercetare, trimiterea medicilor tineri la specializare în afara
ţării, invitarea unor ortopezi de prestigiu de pe alte continente ori din ţări
europene avansate, înfiinţarea unor compartimente noi… Şi mai important, toate
acestea se derulau firesc, în jurul şi prin activitatea celor dornici să facă
performanţă.
În cabinetul profesorului, deja o autoritate
în domeniu, mai îndrăznea câte un coleg să întrebe: „N-ar fi bine să cumpărăm şi
noi un echipament pentru… Am văzut aşa ceva în Franţa, am văzut în Germania…“.
„Nu echipamente moderne ne trebuie. Avem nevoie în primul rând de medici
dornici să înveţe tehnici noi şi să le folosească. Altfel, cheltuim bani, le
aducem şi le ţinem în magazie sau pe post de mobilier. Ia uitaţi-vă, ce
frumoase sunt!“.
Cursuri, stagii de pregătire în străinătate,
colaborări, contracte şi programe de cercetare, continuate apoi în activitatea
clinică. Cel care ar încerca să scrie istoria paşilor făcuţi de ortopedia şi
traumatologia din Timişoara ar ajunge în faţa unei serii de fapte incredibile,
programate parcă de un strateg japonez. „Toate acţiunile iniţiate au fost gândite
în aşa fel încât să genereze consecinţe în activitatea clinicii, nu am făcut
niciun gest la întâmplare!“, îmi mărturisea, într-un mai vechi interviu, dl
prof. dr. Dan V. Poenaru.
Cu siguranţă, oricât m-aş strădui, ca
reporter, nu voi reuşi să fac istoria clinicii într-un reportaj. Mi-am propus,
atunci, să vorbesc cu un medic tânăr, şef de secţie sau de compartiment, astfel
încât să pot prezenta cititorilor ceva din aceste metamorfoze.
Răspunsuri la cerinţele moderne
Înfiinţat în 2004, cu doi ani înainte ca dnadr. Alina Daniela Totorean să-şi susţină
teza de doctorat, compartimentul de recuperare medicală din cadrul clinicilor
de ortopedie-traumatologie din Timişoara venea oficial ca răspuns la cerinţele
dezvoltării moderne a sistemului medical şi universitar. Dacă, însă, într-un
joc imaginar, suprapunem istoria recentă a compartimentului şi CV-ul medicului,
vom constata că nimic nu este întâmplător. Dincolo de cronologia evenimentelor,
vom regăsi oglindită – ca o casă frumoasă într-un vis – şi personalitatea unui şef
de clinică vizionar. Conceput conform
standardelor internaţionale, cu circuite funcţionale şi înzestrat cu aparatură
de ultimă generaţie, compartimentul, cu o suprafaţă de aproximativ 1.000 m2 cuprinde trei cabinete, cu trei posturi
compartimentate de electroterapie de joasă şi medie frecvenţă şi masaj, un
cabinet de terapie de înaltă frecvenţă pulsatilă, cu două posturi
compartimentate de lucru, un cabinet de laserterapie, tot cu două posturi de
lucru, un alt cabinet, dat în funcţiune anul trecut, pentru terapia cu unde de şoc,
o sală de kinetoterapie, cu toate dotările prevăzute de standardele medicale
moderne. Mai sunt un cabinet universitar, unde îşi desfăşoară activitatea
cadrele didactice, două cabinete medicale de consultaţii, o sală de curs cu 50
de locuri, grupuri sanitare separate pentru pacienţi şi personal… La subsol
fiind, compartimentul de recuperare posttraumatică ar putea fi văzut – şi de
cadrele medicale, dar şi de beneficiarii procedurilor – ca fiind „temelia“
activităţilor din clinică…
Aparatele nu fac singure recuperare…
Timp de un an, compartimentul a funcţionat
sub conducerea dlui prof. dr. Dan Nemeş, având doar o asistentă de fizioterapie
şi un kinetoterapeut, cu o dotare minimă. Din 2005, coordonator avea să devină
dna dr. Alina Daniela Totorean, medic primar recuperare medicală şi şef de lucrări
la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş“ Timişoara. La momentul
documentării noastre, activitatea se realiza cu doi asistenţi de fizioterapie
(Mihaela Udrescu şi Cătălin Copocean) şi patru kinetoterapeuţi (Călin Vutan,
Lia Şchiopu, Andrei Basarabă şi Marius Ioniţescu).
– Începând din 2005, în fiecare an, dotarea
cu aparatură medicală s-a îmbunătăţit, atât prin achiziţiile realizate de
universitate şi de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, din
veniturile proprii realizate de compartimentul de recuperare, cât şi din
sponsorizări. Misiunea este generoasă: oferim asistenţă de recuperare medicală
pacienţilor internaţi în clinicile de ortopedie, dar, deopotrivă, şi pacienţilor
din ambulatoriu. Serviciile oferite sunt plătite doar de pacienţii din ambulatoriu,
însă sumele nu sunt foarte mari. Dar, pentru noi, aceste sume înseamnă mult.
Realizăm venituri proprii, din care se mai pot face, uneori, achiziţii de
aparatură.
– Practic, cum
se desfăşoară activitatea de recuperare?
– Pacienţii internaţi beneficiază de
tratament de recuperare medicală postoperatorie precoce, la pat. Prevenim
astfel consecinţe funcţionale nefaste, legate de inactivitate: decondiţionare,
atrofii sau contracturi musculare, redori articulare etc. Patologia abordată de
colegii ortopezi este extrem de complexă. De exemplu, în Clinica II ortopedie,
condusă de profesorul Dan V. Poenaru, funcţionează compartimentul de chirurgie
a hemofilicilor, cu o activitate foarte complexă. Imediat după ce pacienţii
sunt operaţi, se instituie terapia de recuperare, extrem de delicată în cazul
acestei categorii, continuată apoi la Centrul de Recuperare „Cristian Şerban“
de la Buziaş, înfiinţat şi condus de dna prof. dr. Margit Şerban şi dl prof.
dr. Viorel Şerban. Standardul ridicat autoimpus şi dificultăţile cu aceşti
pacienţi implică o foarte bună pregătire a cadrelor medicale. În plus, pentru
kinetoterapia la pat (gimnastică de recuperare), este nevoie de personal cu
studii superioare, bine pregătit, de înalt profesionalism. Acum avem la dispoziţie
şi aparatură de mobilizare pasivă continuă, atât a articulaţiilor genunchiului şi
şoldului, cât şi a umărului şi cotului. Dar aparatele, oricât de performante,
nu fac singure recuperare. Este nevoie şi de înclinaţii speciale şi aptitudini
psihice, aşa cum aţi scris odată într-un reportaj… În activitatea noastră, o
componentă ţine de abordarea psihologică a celor prinşi într-un program de
recuperare.
– Ce faceţi cu
pacienţii cu probleme majore, când e nevoie de perioade mai lungi de
recuperare?
– Îi internăm în compartimentul de
recuperare din cadrul clinicii de ortopedie. Ceilalţi pacienţi vor continua
recuperarea în ambulatoriul compartimentului, la domiciliu ori în alte centre
specializate.
– Internaţi şi
pacienţi din alte unităţi medicale?
– Pe lângă bolnavii operaţi la ortopedie,
internăm şi politraumatizaţi, trataţi de colectivul medical al compartimentului
de politraumatologie din cadrul Casei Austria, Timişoara. Ei reprezintă o
categorie aparte de pacienţi, necesită luni de zile de tratament de recuperare,
dar, prin rezultatele spectaculoase obţinute, pot oferi cadrelor medicale şi o
mare satisfacţie profesională.
– Care este cel
mai modern echipament achiziţionat?
– Întregul
program este realizat cu aparatură modernă, funcţională, acoperim aproape toată
gama de proceduri de fizioterapie şi kinetoterapie. Ultima achiziţie a fost
realizată în 2010 – un aparat de terapie cu unde de şoc extracorporale, o
procedură modernă, neinvazivă, a diferitelor afecţiuni musculo-tendinoase
(tendinite, bursite, epicondilite, entezite, fasciite plantare etc.) şi a
pintenilor calcaneeni. Deşi terapia este aplicată dincolo de graniţele României
încă de prin 1990, la noi poate fi considerată nouă, însă chiar şi aşa este
aplicabilă doar în câteva centre medicale din ţară.
– Aşadar, şi la dv., ca şi la Spitalul
Universitar de Urgenţă „Elias“, la dl prof. dr. Mihai Berteanu, vechiul
principiu „bătaia e ruptă din Rai“ a prins viaţă… Mai aveţi şi alte „vedete“
ale tehnicii?
– În
urmă cu trei ani, UMF Timişoara a achiziţionat un aparat de testare a
instabilităţii genunchiului, folosit atât în scop diagnostic (leziuni ale
ligamentelor încrucişate), cât şi pentru evaluarea postligamentoplastie. Este,
din câte cunosc eu, singurul din ţară, în acest moment, şi este extrem de util,
mai ales pentru pacienţii la care întâmpinăm dificultăţi în punerea
diagnosticului clinic sau imagistic – cei cu obezitate cu contraindicaţie
pentru rezonanţa magnetică nucleară.
Cu gândul la viitor
– Faceţi doar activate medicală de recuperare?
–
Nu. E nevoie să ne pregătim şi urmaşii. Aşa încât, în programul nostru, are un
loc important şi activitatea didactică. Lucrăm cu studenţii de
fiziokinetoterapie din cadrul UMF „Victor Babeş“ Timişoara, dar şi cu medicii
rezidenţi de medicină fizică şi recuperare. Apoi, mulţi tineri absolvenţi
fiziokinetoterapeuţi îşi exprimă dorinţa de a lucra ca voluntari în acest
compartiment, unii dintre ei cu gândul de a-şi perfecţiona cunoştinţele şi de a
practica ulterior în centre din Europa, SUA sau Canada…
N-am
mai întrebat ce presupune pregătirea unui viitor specialist preocupat de
medicina fizică şi recuperare medicală. Aveam la îndemână, în CV-ul primit, un
răspuns grăitor. Rubrica „specializări şi calificări“ aducea la vedere un adevărat
program profesional: „Actualităţi în terapia bolilor reumatice“ (1997, Timişoara),
stagiu de pregătire coordonat de prof. dr. L. Roux; „Impactul osteoporozei la
femei de vârsta a doua şi a treia“ (2000); „Actualităţi terapeutice în bolile
reumatismale“ (2001); „Leonardo project
on implementation of institutional physiokinetotherapy in Romania according to
EU standards of rehabilitation“ (stagiar 2002, Neuss, Universitatea de
Medicină Düsseldorf, Germania); „Interdisciplinaritatea durerii“ (curs al
Asociaţiei Române pentru Studiul Durerii, 2002); „Actualităţi diagnostice
pozitive, diferenţiale şi de tratament în osteoporoză“ (2002); „Reumatismul
abarticular – cadru nosologic, diagnostic şi tratament“ (2003); „Actualităţi în
bolile musculoscheletale“ (2003); „Actualităţi privind osteoporoza“ (2005); „Cardiac rehabilitation in Europe“
(2006), „Criterii de diagnostic în bolile reumatismale şi principii de terapie“
(2006)…
Cazuri dificile
– Compartimentul fiind în cadrul clinicilor,
putem ajuta şi noi. E mare lucru. Sunt multe locuri unde pacientul este
externat şi nimeni nu se ocupă de partea de recuperare… Şi-atunci, rămân cu tot
felul de sechele postoperatorii…
– Teza dv. de doctorat ce temă a avut?
– Recuperarea la pacientul politraumatizat –
un subiect dificil şi foarte puţin abordat. Avem aproape Casa Austria, unde
există compartimentul de politraumă, cred că este singurul de acest fel din ţară…
Am avut o colaborare foarte bună cu medicii de acolo, am reuşit să-mi fac şi
doctoratul folosind observaţiile clinice de la cazurile preluate în recuperare şi
chiar am reuşit să ajutăm bolnavii.
– De unde vine dificultatea în recuperarea postoperatorie după un
politraumatism?
– Pacientul politraumatizat are mai multe
fracturi, de obicei i-au fost afectate şi organele interne… Sunt accidente
rutiere, căderi de la înălţime pentru cei care lucrează în construcţii,
traumatisme craniocerebrale asociate cu fracturi ale membrelor, ale coloanei,
pacientul poate e încă în terapie intensivă şi e nevoie şi de intervenţia
noastră. Şi-atunci recuperarea e dificilă…
„Oamenii sunt mulţumiţi
aici“
– Pacientul poate fi în terapie intensivă, în
comă, se face recuperare să nu se anchilozeze articulaţiile…
– Faceţi recuperarea simultan cu alte proceduri specifice în ATI?
– Da. E necesar… Activitatea noastră e legată
organic de celelalte compartimente. Am şi studiat problema: când se poate începe
recuperarea la un politraumatizat, în ce fel se poate face…
– Şi v-aţi specializat în…?
– …În recuperare. Specialitatea mea ţine de
reabilitarea medicală. Şi-atunci, firesc, mi-am ales ca temă pentru teza de
doctorat recuperarea pacientului politraumatizat.
– De când lucraţi aici?
– Aici, pe secţie, din 2005. Înainte, am
lucrat la clinica de balneofizioterapie, o unitate distinctă, ce aparţine de
Spitalul Municipal. Am terminat facultatea la Timişoara, în 1994.
– Cum este în Clinică, aici?
– Foarte bine! Am o colaborare foarte bună
cu toţi colegii ortopezi, deşi, când am venit aici – eu femeie, ei bărbaţi – am
avut emoţii. Colaborez foarte bine cu toţi, medici, pacienţi, cadre medii… Baza
de tratament e relativ nouă, abia în 2004 a fost dată în funcţiune, aparatura
este nouă, acoperim aproape toată gama de proceduri de recuperare. Sunt mulţumită.
– Care este cel mai „spectaculos“ aparat dintre cele achiziţionate?
– Acest echipament de „shock waves“. Dar n-aş zice neapărat „spectaculos“. E o procedură
simplă, nu e dureroasă, cu rezultate bune… M-am bucurat să facem această achiziţie,
ne putem compara şi noi cu ce se face „dincolo“.
– De unde l-aţi achiziţionat?
– Noi l-am preluat de la Spitalul Clinic
Judeţean de Urgenţă Timişoara. Având o relaţie strânsă cu Spitalul – preluăm, aşa
cum v-am spus, şi pacienţi din ambulatoriul unităţii – tratamentele sunt contra
cost. Este trist… Eu le spun pacienţilor că la noi se plăteşte şi că au
posibilitatea să meargă la Spitalul de Recuperare – ei au contract cu Casa de
Asigurări. Şi ei îmi spun că nu vor să meargă acolo, că e multă lume, că
aparatele sunt vechi… „Mai bine plătim şi venim aici.“ Şi-atunci, din aceşti
bani, ne mai rezolvăm şi noi una-alta. Oamenii sunt mulţumiţi aici, aţi şi văzut,
sunt condiţii civilizate. Nu e foarte mult faţă de ce se face în alte unităţi.
Când gândeşti şi din perspectiva beneficiarului şi dincolo de poarta
spitalului, găseşti rezolvări. Cu paşi aparent mici, poţi ajunge la rezultate
importante. Clinica are o imagine mai bună, adresabilitatea şi încrederea în
medic şi, în general, în cadrele medicale creşte.
În loc de concluzii
– Dacă am înţeles bine, compartimentul pe care îl conduceţi nu este
altceva decât transpunerea în practică a unei teze de doctorat… El exprimă
deopotrivă pasiunea şi preocupările unui medic tânăr, motivat de ceea ce face şi
doreşte să dezvolte, dar şi viziunea unui coordonator, şef de clinică, care a ştiut
să citească viitorul în tinerii pe care i-a avut în preajmă şi să-i îndrume către
împlinire.
– Ce aş putea să mai adaug?! Dacă n-ar fi în
spitalele noastre şi profesionişti, nimic n-ar fi. Şi nu pot decât să mă bucur
că aţi făcut o asemenea descoperire aici, la Timişoara, în clinica noastră.
Un necesar popas
Pentru că am început documentarea şi
interviul pornind de la recomandarea făcută de dl prof. dr. Dan V. Poenaru, şeful Clinicii II ortopedie-traumatologie,
mă voi întoarce la bilanţul prezentat nu cu mult timp în urmă, în faţa
colegilor, la o întâlnire anuală intrată deja în tradiţie.
– Până la 15 noiembrie 2011, au fost trataţi
în ambulatoriu 5.322 de pacienţi, 1.219 au fost internaţi, 90% din ei fiind
cazuri chirurgicale, cu o medie de 7,66 zile de spitalizare, sub media naţională
de 9,3. Mortalitatea a fost cu 0,42% sub normele europene.
Mai erau încă 45 de zile până la închiderea
anului, dar cifrele sunt şi aşa grăitoare. Căci ele arată volumul de muncă şi
eficienţa activităţilor din compartimentul prezentat de noi şi, deopotrivă,
viziunea unui profesionist, care a înţeles la timp ce priorităţi sunt şi a avut
experienţa şi priceperea necesare pentru a le pune în practică. Şi dacă mai
sunt cititori sceptici, reamintim şi alte performanţe. Congresul Naţional de
Ortopedie de anul trecut, cu participare internaţională, prezentat, de altfel, şi
în săptămânalul „Viaţa medicală“, a
fost cel mai mare din istoria specialităţii, în România.
Înfiinţată în aprilie 1993, Clinica II
ortopedie-traumatologie a avut acelaşi om la conducerea ei, într-o perioadă
tulbure, când la conducerea Ministerului Sănătăţii aproape că „regula“ era
„ministrul şi anul“. Clinica are, în prezent, 63 de paturi, grupate în 20 de
saloane, plus alte cinci paturi în ATI. Două săli de operaţie ultramoderne,
compartiment de imagistică dotat cu echipamente de ultimul tip, care asigură:
rezonanţă magnetică, osteotomodensitometrie, ecografie osteoarticulară,
fluoroscopie, radiologie. Nu trebuie uitate compartimentul pentru hemofilici şi
arhiva computerizată. Cele mai multe intervenţii chirurgicale sunt dificile şi
presupun o foarte bună pregătire a cadrelor medicale: endoprotezarea şoldului şi
genunchiului, artroscopia genunchiului, reconstrucţia artroscopică a
ligamentului încrucişat anterior, artroscopia umărului, gleznei, cotului,
articulaţiei radiocarpiene, transplantul osos, tratamentul artropatiilor
hemofilice… În 2005, în aceeaşi clinică, s-a realizat în premieră naţională
primul transplant de condrocite umane fixate pe suport solid tridimensional. Un
an mai târziu a fost efectuată, tot în premieră naţională, prima intervenţie
artroscopică de reparare a ligamentului încrucişat anterior al genunchiului,
urmată de alte 77 de operaţii asemănătoare. În 2007, o altă premieră naţională
avea să facă vâlvă: era vorba de o tehnică de refacere a cartilajului articular
cu matrice acelulară, utilizată în tratamentul defectelor cartilaginoase de la
nivelul genunchiului şi şoldului, implantată pe cale minim invazivă. În
noiembrie 2010, doctorii Dan Negoescu şi Iulian Popa au trecut în palmaresul
Clinicii prima intervenţie endoscopică în chirurgia spinală. Pacienta operată,
de 46 de ani, a părăsit clinica la 48 de ore de la operaţie.
Nu este doar o legendă
Ajunge să rămân câteva ore într-un spital.
Nu mai e nevoie să pun întrebări. Atmosfera, gesturile, frânturi de discuţii între
cadrele medicale şi pacienţi, reacţiile lor faţă de prezenţa unui necunoscut,
fondul sonor şi vizual, degajarea sau crisparea, calmul sau agitaţia, toate
„vorbesc“ mai mult decât sute, mii de propoziţii şi fraze. Explicaţia este
simplă. Partea cea mai consistentă a activităţilor dintr-o unitate medicală se
adună şi se poate vedea în organizare, atmosferă, echilibrul interior al
cadrelor medicale, relaţiile cu pacienţii.
Şi cel mai bine o simt şi o exprimă
bolnavii. Este în joc viaţa lor şi sunt motivaţi să se mobilizeze pentru ca
investigaţiile şi tratamentul să ducă la cel mai bun rezultat. Dacă poţi să
citeşti pe chipurile lor, vei şti şi ce fel de medici întâlneşti în locul în
care ai intrat.
Medicii au o vorbă: „trebuie să poţi citi
bolnavul din clipa în care ţi-a trecut pragul în cabinet“. Mult timp am crezut
că este doar o legendă. Până am intrat prima dată în Clinica II
ortopedie-traumatologie din Timişoara, când am realizat, din primul moment, că,
fără să fi trecut graniţele, pusesem deja piciorul în Uniunea Europeană.