O cameră. Șase elemente. Posibilităţi infinite. Sub coordonarea prof. univ. dr. Mihai Berteanu, o mână de profesioniști redutabili inovează la Spitalul Elias pregătindu-se să pună în practică un proiect ce are ca scop crearea unor spaţii asemănătoare unor grădini virtuale. Totul se adaptează în mod automat la memoriile personale. 

 

Ce este Sense Garden?
Un proiect european susţinut prin programul AAL (Active and Assisted Living), la care fiecare ţară contribuie cu fonduri proprii. Coordonator este Norvegia, există filiale în Belgia, Portugalia și România. Teste se fac în fiecară ţară.

Ce fel de teste?
Propunem o terapie complet nouă, care deja funcţionează: terapia prin reminiscenţă. Folosim obiecte și elemente din trecut pentru a-i ajuta pe pacienţi să își amintească.  Iar pentru a-i stimula trebuie să îi conectăm cu lucruri și situaţii speciale din viaţă. Nuntă, vacanţă, nașterea unui copil, muncă etc. Sense Garden colectează totul și creează un mediu virtual unde oamenii cu demenţă resimt trecutul. Practic, e vorba de o cameră unde există muzică, fotografii și filme, ca o imersiune. Când persoana pășește înăuntru i se creează emoţie, care o face să fie mai angajată în prezent. Ea intră însoţită mereu de cineva apropiat, cu care ar putea comunica ușor. În cazurile avansate, aceste detalii contează enorm.

De când aţi început?
Ideea mi-a venit acum trei ani. Am muncit un an și jumătate cu parteneri găsiţi în cele patru ţări să câștigăm o finanţare, e vorba de două milioane de euro. Proiectul are o durată de trei ani și a început în iunie 2017. În București avem cel dintâi prototip, gata de instalat în Spitalul Elias. În noiembrie începem tratamentul pacienţilor.

Câţi pacienţi puteţi trata?
Planul este să avem 40 în toate ţările. În România vor fi șapte.

Cum va arăta o zi de tratament?
Pentru bolnavii din centre speciale, tratamentul durează trei luni. Vor vizita Sense Garden de trei ori pe săptămână, câte 45-60 minute.

 

Trebuie să faceţi o muncă de cercetare epuizantă.
Ne ajută tehnologia. Combinăm situaţii, putem mixa secvenţe din filmul preferat cu florile care îi plac, muzica favorită cu o carte veche, gusturi, trăiri, situaţii care l-au marcat, carieră, viaţă personală. Detaliile le aflăm de la aparţinători, realizăm un manual al pacientului. Un raport digital al vieţii acestuia. Incinta are proiectoare, însă văzul e stimulat în concordanţă cu celelalte simţuri. Dacă imaginile sunt dintr-o pădure, ele pot fi mixate cu foșnet de frunze și cu miros de iarbă, cu triluri de păsări. Apoi pot rula fotografii cu rudele. Omul poate, printr-o aplicaţie, să transmită ce îi place. Tratamentul e într-o continuă schimbare. De la o zi la alta se adaugă ceva în plus pentru stimularea amintirilor. Totodată, softul îi învaţă preferinţele. Este un spaţiu al cunoașterii.

Aţi avut rezultate?
În Belgia au existat pacienţi care nu vorbeau de luni întregi. Chiar din timpul terapiei, comunicarea s-a efectuat într-un fel nemaiîntâlnit. Oamenii aveau emoţii, le împărtășeau. Nimeni și nimic n-a fost ca în tinereţe, dar progresul e evident.

Chiar și pentru un om sănătos arată uimitor...
Evident. Vă recomand să încercaţi. E ca o călătorie în timp, e o experienţă deosebită.

Aţi făcut măsurători?
Firește. Sunt dovezi știinţifice. Avem înregistrări, protocoale de studiu, tot ce facem cu pacientul e sub strictă supraveghere a medicilor. Există o comisie multidisciplinară care analizează atent și ne dă aprobarea etică pentru tot. Sunt parametri măsurabili. La final vrem să dovedim o creștere a calităţii vieţii. Dacă experimentul va reuși, el va fi replicat la scară mare.

Cum de aţi venit la noi?
A fost o conferinţă de profil unde am întâlnit oameni entuziaști. A fost noroc, pentru că medicii de la Elias şi colegii care ajută la derulare sunt deschiși la nou și au cunoștinţe avansate. Cu profesorul Berteanu am mai lucrat acum trei ani. Am încercat un proiect care nu a primit finanţare, dar am perseverat. Excelenţi profesioniști!

Ce reacţii au avut pacienţii?
Am fost voluntar, am lucrat trei luni cu un tip care nu a vorbit. Era grădinar. Am descoperit că dacă îi pronunţam denumirea latină a unei plante, o repeta după  mine.  Apoi am nimerit o melodie și spunea numele autorului. Or, asta nu e banal. E un succes. Oamenii ca el pot vorbi, ceva îi oprește să n-o facă. Trebuie implicaţi în comunicare. E o muncă de mare uzură, suntem încă pe un teren arid, dar se poate face enorm. Știinţa va progresa. Gândiţi-vă că se pot face încercări în zona autismului, a dependenţei de droguri.