VM: Cât de
puternică e ispita puterii? Cum încep oamenii să viseze la putere?
Theodor
Paleologu:
Întrebarea pe care mi-o puneţi e foarte complexă. Geneza ambiţiei e o primă
problemă. O alta sunt motivaţiile fiecăruia. În sfârşit, exerciţiul puterii
modifică gândirea şi comportamentul. Dacă e să ne luăm după Alfred Adler,
ambiţia se înrădăcinează în sentimentul de inferioritate pe care-l are orice om
în copilărie şi în scopurile de superioritate pe care ni le fixăm pentru a
depăşi acest sentiment de inferioritate.
VM: Dumneavoastră
v-aţi născut într-o familie veche, cu stofă. S-ar spune că nu aveaţi de unde
moşteni complexe de inferioritate. Cum a arătat geneza ambiţiei în cazul
dumneavoastră?
Theodor
Paleologu: Sentimentul
de inferioritate nu e acelaşi lucru cu complexul de inferioritate. Sentimentul
de inferioritate e, după Adler, un fenomen general. Asta e teoria. La mine, ambiţia
se putea vedea în jocurile copilăriei: mă jucam de-a Ulise, de-a Richard al
III-lea şi de-a Mihail al VIII-lea al Bizanţului. În plus, aveam o imensă
admiraţie pentru străbunicul meu, Mihail Paleologu, fruntaş conservator,
procuror general al României, judecător la Curtea de Casaţie, prieten cu
Eminescu, Cantacuzino Nababul şi cu fraţii Lahovary. Cred că figurile masculine
din familia mea au jucat un rol esenţial.
VM: De ce aţi
renunţat la o carieră în diplomaţie, la statutul măgulitor de intelectual,
pentru a veni pe băncile transpirate ale politicii din România? Ce aţi sperat?
Theodor
Paleologu:
Aveţi impresia că am renunţat la statutul de intelectual? Eu nu. În plus, a fi
intelectual este o vocaţie, mai mult decât un statut.
VM: Nu mi-aţi
răspuns la întrebare.
Theodor
Paleologu:
Diplomaţia şi politica fac parte din acelaşi ansamblu de activităţi în
serviciul statului. Şi nu este, cred, nimic mai nobil decât serviciul statului.
Faptul că în România actuală lucrurile arată cum arată este o altă chestiune.
VM: Reiau: ce
aţi sperat când aţi părăsit cu ani în urmă poziţia de ambasador la Copenhaga
pentru a veni la Bucureşti?
Theodor
Paleologu:
Că voi fi ales deputat.
VM: De ce
doreaţi să fiţi ales deputat?
Theodor
Paleologu:
Aţi văzut vreodată un candidat la deputăţie care să nu vrea să fie ales?
VM: Bine, văd că
nu doriţi să răspundeţi la întrebarea aceasta. Poate mă înşel, dar asta mă face
să bănuiesc că vă temeţi de un răspuns frontal. Care este cea mai mare frică a
unui personaj puternic?
Theodor Paleologu: Nu mă tem
de nimic. Mi se pare proastă întrebarea. Sau prost formulată. De unde să ştiu
eu care este „cea mai mare frică a unui personaj puternic“? Depinde de fiecare
caz în parte. Unii se tem că nu apucă să-şi ducă proiectele la îndeplinire sau
că-şi pierd puterea, alţii se tem de Dumnezeu, de moarte, de infidelitatea
soţiei sau a prietenilor.
VM: Ca să câştigi
puterea e musai să calci, cum se spune, pe cadavre?
Theodor
Paleologu:
Nu. E o idee falsă. Dar depinde de context.
VM: Cum se
schimbă relaţia dintre cel care ajunge director sau ministru şi anturajul său în
momentul în care se anunţă că urmează să deţină o funcţie importantă?
Theodor
Paleologu:
Modificările nu intervin neapărat atât de repede. Dacă e vorba de multă putere,
fiecare dintre noi riscă să piardă progresiv simţul realităţii. Prin multă
putere înţeleg să dispui de un buget consistent, să poţi afecta carierele
altora, să iei decizii strategice şi să ai un rol de reprezentare. Acesta ar fi
„the full package of power“.
VM: Devin
oamenii din jur mai linguşitori? Mai umili?
Theodor
Paleologu:
Aspectele pe care le evocaţi ţin şi de mentalitate şi de cultură. În România
există o foarte marcată ambivalenţă faţă de putere: pe de-o parte, obedienţă şi
exaltare, pe de altă parte, rezistenţă pasivă şi sabotaj tacit. Acestea sunt,
repet, chestiuni care ţin de cultură. Sunt factori care doar influenţează
patologiile puterii. Fenomenul universal este cel al pierderii progresive a
simţului realităţii. Este un risc, dar un risc cu care se confruntă orice om de
putere. Şi nu doar în politică, ci în toate domeniile.
VM: Un antidot
pentru pierderea simţului realităţii există?
Theodor
Paleologu:
Da, mai multe. Să te duci la psiholog este un remediu evident. La români există
o rezistenţă faţă de terapie. Dar terapia poate fi doar profilactică. Cultura
umanistă are imense rezerve împotriva patologiilor puterii. Homer despre asta
vorbeşte. Mai abitir încă, tragicii greci: Eschil, Sofocle, Euripide. Toţi
vorbesc despre hybris, despre „fandacsie“, despre lipsa de măsură. Platon şi
Aristotel, fiecare în felul lui, propun dispozitive etice împotriva derivelor
puterii. Noţiunea aristotelică de „phronesis“ (prudenţă, înţelepciune practică)
este foarte importantă din acest punct de vedere. Dar mai cu seamă stoicii au elaborat
o doctrină completă pentru asumarea şi exercitarea sănătoasă a puterii. Mai cu
seamă stoicii romani: Seneca, Epictet, Marcus Aurelius.
VM: Câţi dintre
politicienii români i-au citit pe stoicii romani?
Theodor
Paleologu:
Foarte puţini. Dar nici cei care i-au citit, nu sunt sigur că le aplică învăţămintele.
Filozofia antică, aşa cum spunea Pierre Hadot, e chestiune de practică.
VM: Am înţeles
că unii politicieni frecventează vrăjitoare, vraci violeţi... Ce nevoie le este
satisfăcută de astfel de vizite?
Theodor
Paleologu:
Şi mari figuri istorice, de pildă, s-au sfătuit cu astrologi. Cazul astrologiei
ar necesita o lungă discuţie. Generalizând însă întrebarea, ar trebui să punem în
discuţie rolul credinţelor iraţionale. Ele sunt extrem de răspândite în
societate. Poate chiar mai mult în zilele noastre.
VM: Trăiesc cu
impresia că, de obicei, într-un minister, ministrul nu este atât de puternic
precum pare. Adesea nu are timpul necesar să înveţe toată bucătăria internă, învăţătură
ce i-ar permite să exercite controlul. În ce stă puterea reală a unui ministru în
România?
Theodor
Paleologu:
Aveţi dreptate. Orice deţinător nominal de putere are mai puţină putere reală
decât pare sau decât crede. Nu numai în ministere. Ţine de dialectica puterii:
cu cât ai mai multă putere, cu atât este mai important ecranul protector din
jurul deţinătorului puterii.
VM: De ce mulţi
dintre puternicii zilei în România nu par a avea prea multe legături cu
buna-cuviinţă sau cinstea? Puterea e percepută în România ca indisolubil legată
de hoţie şi, eventual, de bădărănie.
Theodor
Paleologu:
Din nou chestiuni care ţin de cultura locului. Aşa cum v-am spus, românii au o
atitudine puternic ambivalentă faţă de putere. Ei percep puterea ca
„indisolubil legată de hoţie şi bădărănie“, dar în fond acceptă fenomenul
corupţiei şi sunt în genere destul de duri unii cu alţii. Ajunşi la putere ei înşişi,
ar face la fel.
VM: Orgoliul/mândria
e primul păcat capital. Pofta de putere este generată de multe ori de mândrie.
Asta înseamnă că această poftă e efectul unui păcat?
Theodor
Paleologu:
Asta este o lectură teologică. E interesantă, dar restrictivă. Unele aspecte
n-au nicio legătură cu păcatul mândriei, ci ţin pur şi simplu de funcţionarea
chimică a creierului omenesc.
VM: La ce
aspecte neurobiochimice mai exact vă referiţi?
Theodor
Paleologu:
Nu sunt specialist în asemenea chestiuni, dar am citit cartea unui adictolog
francez, dr. Laurent Karila, despre efectele cocainei. Şi exerciţiul puterii
face să crească nivelul neurotransmiţătorilor.