La început de drum

   – Vedeţi că o să trag un ţipăt, nu vă speriaţi! mă previne şefa secţiei ATI. Daaaaa…! După convorbirea de până atunci, desfăşurată pe un ton moderat, acel „ţipăt“ – un semn adresat colegului ce bătuse la uşă – a marcat şi pentru mine momentul intrării în rol.

   „Am devenit un spital şi mai mare…“

   Atât de departe, atât de aproape

   – Cum aţi ales ATI?

  – Vroiam să fac Medicină internă şi m-am gândit că este util să cunosc urgenţele. Şi-atunci, am venit aici în secţia de ATI ca să pot învăţa. Între timp, m-am îndrăgostit de această specialitate şi aici am rămas. Şi, dacă ar fi să mai aleg odată, tot asta aş face. E foarte dulce meseria pe care o faci din pasiune. Şi recomand asta oricărui tânăr… Am făcut aceeaşi recomandare şi fiului meu. Dacă faci ce-ţi place, profesiunea va fi miere…

   – Şi cum ajungi să trezeşti pasiunea pentru ceva?

  – Secretul este să investeşti foarte mult în ceea ce faci. Meseria nu trebuie să fie un mijloc oarecare de a-ţi câştiga existenţa. Faci o investiţie, aş spune multimodală: profesională, emoţională, de interes… Este o competiţie cu tine însuţi, să-ţi dovedeşti cât de sus poţi să urci. Fiind vorba de competenţă şi nu de o scară ierarhică, mi se pare mult mai important să reuşeşti să-ţi împlineşti potenţialul ideal. Şi cred că împlinirea acestui potenţial ideal nu poate să se realizeze decât dacă îţi alegi meseria potrivită, care te înflăcărează. Şi asta se vede în fiecare gest, în fiecare faptă, şi pentru medici, în relaţia cu fiecare pacient în parte…

   – Şi se regăsesc aceste principii clipă de clipă în tot ce faceţi dv. sau rămân un deziderat?

  – Sunt principii pe care chiar le aplic şi de aceea sunt fericită cu ceea ce fac. Şi, cu toate că fac multe lucruri, încerc să pun o fărâmă de bucurie în fiecare. Rezultă din lucrul bine făcut, atât cât pot eu…

*

  Nu mi-a vorbit despre credinţă ori despre Dumnezeu şi nici despre dragostea de semeni. Dar faptele deschid discret o uşă şi către omenie, credinţă, tradiţii, cultură… Deşi nu a fost nimic regizat, şi în timpul interviului şi în vizita făcută pe secţie, am avut sentimentul că sunt în permanenţă pe un platou şi se filmează şi acel dialog, aşezat cumva pe şi printre întâmplările unei zile obişnuite de lucru, este transmis şi vizionat în direct… Orice cuvânt rostit părea să fie gândit în prealabil ca şi cum ar fi urmat să fie analizat şi răstălmăcit de o instanţă de dincolo de noi. Eram derutat, mi se mai întâmplase o dată sau de două ori, şi tot în interviuri cu medici. Cum poţi să răspunzi „ca la carte“ oricărei întrebări? Nu găseam nicio fisură, niciun fel de ezitare… Poate că numărul mare al cazurilor întâlnite – mii, zeci de mii de situaţii critice, „ţi se sparie gândul“ numai cât îţi imaginezi – ţin astfel de oameni mereu în priză. Nu-ţi trebuie pedeapsă mai mare decât să-ţi moară un om, să vezi privirile întrebătoare ale celor din familia lui – tată, mamă, copil, frate. Nu-ţi reproşează nimic, i-ai prevenit că a fost, poate, un caz fără speranţă. Se întâmplă şi aşa ceva, se întâmplă oriunde… Cum treci hopul? Pe moment, poate n-ai timp să te gândeşti. Alţi bolnavi sunt operaţi de urgenţă, alte şi alte cazuri sunt în supraveghere, viaţa lor atârnă de deciziile pe care tu, medic, răspunzător pentru tot ce se întâmplă în secţia pe care o conduci, le vei lua. Sunt echipamente moderne, sunt monitorizaţi non-stop parametrii biologici, e o medicaţie cunoscută, există experienţa anterioară… Şi totuşi, cât şi ce pot să spună acei indicatori?! Deciziile doamnei doctor erau raţionale, mereu justificate de argumente ştiinţifice, riguroase. Şi-apoi, acea siguranţă ieşită din comun pentru un om obişnuit, o platoşă prin care nu puteam să întrezăresc nici urmă de slăbiciune. Dincolo de carte şi de experienţa profesională mai era ceva. Căutam repere în propriile „întâlniri admirabile“. Mi-a ieşit în cale întâmplarea. O altă colegă intrase în cabinet, venea dintr-o sală de operaţie. Intervenţii chirurgicale se desfăşurau în paralel în mai multe săli. Tânăra, în picioare, lângă birou – nu era timp pentru gesturi de politeţe – prezentând evoluţia unui pacient, în timp ce, din priviri, era încurajată să spună mai departe. Situaţia era critică. Instinctiv, parcă dorind să pătrundă dincolo de parametrii descrişi, capul tinerei se apleca, iar faţa doamnei conferenţiar ajunsese aproape de faţa ei. Am tresărit!

   Au plecat imediat către sala de operaţie. Înţelesese că era nevoie să fie acolo… Am rămas cu amintirea trezită instantaneu de acel moment singular. Trecuseră mai bine de zece ani. Mă aflam tot la Iaşi, în secţia II femei, la Spitalul de Psihiatrie Socola, în timpul unui interviu cu dl prof. dr. Mihai Şelaru. A dat buzna o pacientă din secţie, ce intrase într-o criză. Ştiam că profesorul apela frecvent şi la hipnoză, discutasem de atâtea ori despre utilitatea unor atari tehnici. Fără să-mi poruncească să opresc reportofonul, s-a aşezat pe o canapea din birou, alături de femeia bolnavă, şi în câteva clipe i-a indus un somn profund. Aveam aparatul de fotografiat pregătit şi, ştiind că pot conta pe permisiunea profesorului, am tocat cele 36 de poziţii ale unui film fixând succesiv pe cei doi – medic şi pacient – de la „intrarea“ şi până la „trezirea“ din hipnoză. Abia la întoarcerea în Bucureşti, după ce am developat filmul şi am trecut „instantaneele“ pe hârtie fotografică, am observat că, pe măsură ce hipnoza avansa, chipul profesorului semăna tot mai mult cu chipul pacientei. În final, revenise la „înfăţişarea“ lui, dar foarte răvăşit, ca şi cum l-aş fi fotografiat după câteva nopţi de nesomn. Un transfer asemănător de „expresie facială“, poate involuntar, observasem şi eu în acel scurt „dialog“ dintre şefa secţiei ATI şi colega sa mai tânără. Mi-am amintit, abia când a revenit în cabinet, şi de o „descoperire“ proprie, făcută în primii ani de jurnalistică. Dacă nu ştiam cum să interpretez un gest sau o expresie a interlocutorului – eu nu făcusem o pregătire pentru comunicare non-verbală şi nu ştiam că „fenomenul“ era cunoscut – încercam să-l imit pe cel din faţa mea şi instantaneu regăseam şi stările şi emoţiile ce generaseră acel gest. Căutând să intru în pielea celuilalt, izbuteam să citesc „din interior“ omul din faţa mea!

   „A fi medic înseamnă atitudine“

   – L-aţi cunoscut pe profesorul Chipail? Cum era?

   – O personalitate puternică şi impresionantă. Înalt, slab, uşor adus de spate, vorbind puţin, dar impresionând asistenţa prin prezenţă. Şi-a lăsat o amprentă puternică asupra chirurgiei ieşene.

   – Numele lui întreg care era?

   – Mihail Gheorghe Chipail. Îl ştiu, eram studentă când el încă opera, am asistat la operaţii…

   – Cum era în operaţii?

   – Nu ştiu!… Stăpânit. N-am amintiri particulare despre modul cum opera, au trecut şi foarte mulţi ani de atunci. Îl reţin mai ales ca personalitate.

*

   Mi s-a întâmplat să întreb medici, unii chiar consideraţi mari profesori, despre personalităţi de marcă. Mulţi nu ştiau amănunte. S-au grăbit să acopere prin vorbărie goală ceea ce nu cunoşteau ori au alunecat în proslăvirea propriei persoane. Câteodată însă, frânturi de dialog, aparent fără legătură cu tema deschisă, spun mai mult decât zeci de fraze.

   „Nu ştiu, …stăpânit.“ De câte ori aţi auzit un asemenea răspuns?!

   Prima reacţie, ca o engramă atent cultivată, o probă de curaj asumat, e acel „nu ştiu“; apoi, reamintindu-şi situaţii trăite, a sintetizat omul printr-un singur cuvânt: „stăpânit“. Conturase deja un profil de personalitate. Şi nu doar al unui chirurg şi om de talia profesorului Gheorghe Chipail, ci a prototipului de chirurg, chirurgul adevărat.

   Este un răspuns care trădează profesionistul în medicină. Dacă nu eşti „stăpânit“, n-ai ce căuta nici în Chirurgie şi nici în ATI. Dacă te repezi să spui „Ştiu!“ când este vorba de o ecuaţie cu atâtea necunoscute – omul – poţi fi în orice moment descalificat.

*

   – A fi medic nu este numai o profesiune, este o atitudine.

   – Şi a fi anestezist?

   – E o specialitate oarecum altfel, este latura interdisciplinară… E un mănunchi de cunoştinţe de bază, tehnice, şi manevre. E nevoie să le cunoşti – nu să le cunoşti, să le visezi! – şi să le poţi aplica bolnavului în cel mai bun mod cu putinţă.

   – Esenţa specialităţii…?

   – Să te poţi adapta la particularităţile fiecărui bolnav. Şi întâlnim aici în secţie bolnavi cu afecţiuni din toate zonele medicinii. E partea frumoasă a specialităţii noastre, tot timpul eşti provocat de combinaţii noi. Iar succesul depinde în foarte mare măsură de înţelegerea acestui complex şi de adaptarea la particularităţi.

   – Îmi daţi un exemplu?

  – Frecvent, pacienţii au afecţiuni asociate; majoritatea sunt vârstnici şi încărcătura de afecţiuni coexistente este foarte mare. Ieri, de pildă, o pacientă cu un neoplasm rectal, cu o cardiopatie hipertensivă ischemică şi valvulară, cu antecedente de infarct miocardic şi angină pectorală, cu dublă valvulopatie severă – insuficienţă aortică severă şi insuficienţă mitrală severă, insuficienţă cardiacă clasa III, cu diabet zaharat, cu polineuropatie diabetică, insuficienţă renală diabetică, aşadar un status fizic destul de precar, la o vârstă avansată – 78 de ani; ne-am pregătit, am făcut ce trebuia şi evoluţia intra- şi postoperatorie a fost normală. A fost doar un exemplu, unul obişnuit, nicidecum un caz ieşit din comun. Face parte din constelaţia uzuală de boli ale pacienţilor noştri.

   – Cum vă descurcaţi cu atâtea restricţii?

   – De asta învăţăm atât de mult!

   Neprevăzutul care ne pândeşte

   – Care sunt momentele critice în timpul unei anestezii?

   – Prozaică întrebare. Momentele reputat periculoase ale unei anestezii sunt inducţia şi trezirea. Prin comparaţie cu aviaţia – decolarea şi aterizarea. Perioada de menţinere a anesteziei („zborul de croazieră“), teoretic, este cea mai sigură. Însă oricând pot să apară hemoragii masive sau alte evenimente neprevăzute şi modifică, practic, cursul unei anestezii. Şi asta e pasionant.

   – Şi cum faceţi faţă atâtor necunoscute?

   – Încercăm să prevedem necunoscutul, să luăm toate măsurile de precauţie. Niciodată însă nu poţi să ştii sută la sută cum vor decurge lucrurile.

   – Aţi avut eşecuri?

   – Cine n-a avut?

   – Îmi puteţi povesti unul care v-a marcat?

  – E foarte greu de spus ce înţelegem prin eşec. Lucrăm într-o meserie în care decesul face parte din cotidian mult mai mult decât în alte specialităţi medicale. Şi, într-un fel, fiecare dintre noi, în străfundul sufletului, consideră fiecare deces un eşec. Îl putem lua şi aşa. Dar considerăm eşecul ca un rezultat nefavorabil imputabil sau nu?! E foarte important să ştim ce conotaţie dăm acestui cuvânt. Altfel, noi ne dorim să-i salvăm pe toţi. Şi prin această prismă, noi toţi avem eşecuri zilnice… Terapie intensivă înseamnă să îngrijeşti bolnavi aflaţi la limita dintre viaţă şi moarte. Medicina n-a desfiinţat moartea. Iar locul cel mai frecvent unde se moare în spital este Terapia intensivă. Pentru noi, fiecare deces e un eşec.

   – Şi un caz, descris…?

   – Oho, câte sunt!

   – Alegeţi unul dintre ele.

   Intrasem, fără a cere permisiunea, pe un teren delicat, dincolo de barierele interioare de apărare ale interlocutorului. În clinici importante din Vest sunt psihologi, psihiatri, consilieri specializaţi în a-l ţine pe medic în echilibru cu el însuşi. La noi, astfel de lucruri rămân la voia întâmplării ori a bunului Dumnezeu. Pentru prima dată de la începerea discuţiei, doamna conferenţiar făcea eforturi vizibile să-şi păstreze acelaşi tonus optimist. Timbrul vocii i se schimbase, încărcătura emoţională a cuvintelor era alta. Dincolo de uşa cabinetului, aproape, în saloane şi în sălile de operaţie, zeci de existenţe se aflau la limita dintre viaţă şi moarte, evident sub monitorizarea medicilor ce lucrau în ATI. Mă simţeam vinovat… Nu aveam voie să trec dincolo de o anumită limită.

   – (…) Stau şi mă întreb acum, a continuat doamna conferenţiar, dacă nu cumva este un mecanism de protecţie; îmi vin în minte doar oameni pe care i-am salvat, chiar cazuri excepţionale, când şansele de supravieţuire erau mici şi totuşi au supravieţuit. Şi nu reuşesc, deşi mă chinui să-mi aduc aminte, nu găsesc în memorie un singur caz de eşec. Şi recunosc, nu sunt puţine. Pentru cel mai recent, din reanimare, un stop cardiorespirator resuscitat – pacientul fusese adus cu encefalopatie postanoxică, creier deteriorat ireversibil de lipsa de oxigen din timpul opririi cardiorespiratorii – am încercat timp de câteva zile să recuperăm funcţia cerebrală. În van… Sunt frecvente, în acest moment în Terapie intensivă sunt cel puţin trei asemenea cazuri. Resuscitare făcută în afara spitalului, leziuni cerebrale grave şi, în consecinţă, irecuperabili.

   – Se întâmplă înainte de operaţie sau după?

  – O clipă, să facem un popas didactic. Profesia noastră este alcătuită din două jumătăţi: una este anestezia – proceduri specifice de facilitare a intervenţiilor chirurgicale şi a altor tipuri de intervenţii medicale, terapeutice sau diagnostice, care induc fie durere, fie disconfort, iar cealaltă – terapia intensivă – să te ocupi de bolnavul cu disfuncţii severe ale diverselor aparate şi sisteme; mă refer şi la bolnavi nechirurgicali, cu boli grave şi care necesită, pentru a supravieţui, terapie intensivă. O parte din bolnavii din secţie sunt chirurgicali, înainte sau după operaţie, dar o altă parte sunt cei cu „afecţiuni medicale“; ei nu necesită tratament chirurgical, sunt o altă categorie de pacienţi.

   – Şi decesele sunt mai frecvente la bolnavii medicali sau la cei chirurgicali?

  – Rata deceselor depinde de gravitatea bolii şi nicidecum de faptul că bolnavii sunt dintr-o categorie sau alta. Important este potenţialul de reversibilitate al fiecărui pacient în parte. Şansele de supravieţuire ale unui pacient depind în primul rând de boala de bază, de toate afecţiunile asociate, ce complică boala de bază, de gradul de severitate al tulburărilor funcţionale – disfuncţia multiplă de organe – şi, pe lângă toate acestea, de calitatea tratamentului acordat de noi. Doar că tratamentul este „în parteneriat“ cu datele pacientului şi, mai ales, cu capacitatea organismului acestuia de a participa la reversibilitatea bolii.

   – Iar rezultatele, mă lăsaţi să înţeleg, depind şi de pacient şi de medic şi de voia bunului Dumnezeu…

  – Ecuaţia propusă este abia schiţată, numărul necunoscutelor e mare.

   ‑„Mă străduiesc să rămân cu picioarele pe pământ“

   – Aţi asistat la reveniri spectaculoase când nu vă aşteptaţi?

  – Da. Au fost şi… le aşteptăm. Ori măcar sperăm. Ne aduc bucurie, realmente. Sunt „motorul“ activităţii noastre, ne dau puterea să mergem mai departe. Altfel, Terapia intensivă e o „vale a plângerii“.

   – O să-mi spuneţi că toţi aceşti factori – tratamentul în sine, calitatea asistenţei acordate, credinţa pacientului ori, folosind un alt termen, „resursele lui psihice“ – pot ajuta la vindecare. Tot ce se petrece aici mă trimit către altceva, esenţial. Ce anume?

  – Răspunsul e subiectiv. Ne place să credem că noi facem diferenţa. Dar mă străduiesc, cât pot, să rămân cu picioarele pe pământ.

   – Aţi trăit momente când aţi fost convinsă că Dumnezeu există?

  – E o întrebare asupra căreia ar trebui să meditez. Nu cred că existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu o leg de profesiune şi de ceea ce se întâmplă cu un pacient. Este ceva mult mai profund şi deasupra profesiunii. Oricum i-am spune, Dumnezeu este într-un fel în toate…

  „Am privit departe. Am văzut ceva care se mişca. M-am apropiat şi am văzut un animal. M-am apropiat mai mult. Am văzut un om. M-am apropiat şi mai mult. Am văzut că este fratele meu.“  (Anonim din Tibet)

  M-am întrebat de multe ori dacă un medic ajunge vreodată atât de aproape de pacient încât să vadă în el pe fratele lui. Mulţi îşi consolidează propria statuie cu bine cunoscutul clişeu: „Să te îngrijeşti de pacient ca şi cum ţi-ar fi frate, mamă, soră, tată…“. Cu atât cât ştiu eu despre oamenii din jur – inclusiv medici – n-aş risca un răspuns la întrebarea deschisă. Mai degrabă, un pacient ar putea să-l vadă pe medic „ca pe fratele lui“, în sensul profund al parabolei citate. Este un drum lung, anevoios şi, contrar aparenţelor, el porneşte de la pacient. Doar acesta, mai ales dacă nu are sufletul atrofiat, simte doctorul. Îl citeşte! Ştie dacă poate sau nu să aibă încredere în el. Investeşte încredere în medic, simte când şi în cine anume şi astfel îl face pe medic să se mobilizeze pentru rezolvarea unei situaţii pe muchie de cuţit.

  Am realizat că aşa stau lucrurile în urmă cu vreo câţiva ani. Rămăsesem în Iaşi peste weekend, aşteptând ca la începutul săptămânii să pot face un interviu cu unul dintre profesorii din Spitalul „Sf. Spiridon“. Neavând altceva de făcut, cu ajutorul unui prieten aflat într-una din liniile de gardă la chirurgie, am petrecut, incognito, o zi şi o noapte în spital. Îmi fixasem ad-hoc şi câteva mici „ţinte“ de atins. Printre altele, să pot afla de la pacienţii internaţi – fie înainte, fie după intervenţia chirurgicală – numele chirurgilor de încredere. Mai bine de jumătate nu mi-au dat un răspuns. Ceilalţi însă, cu două sau trei excepţii, mi-au indicat …anestezistul: dna conf. dr. Ioana Grigoraş. „Un chirurg nu ajunge să fie mare dacă nu are şi nu păstrează lângă el un şi mai mare anestezist“, mi-a spus atunci un profesor. „Cazurile care dau faimă medicului nu sunt cele obişnuite, ci acelea unde viaţa pacientului atârnă de un fir de păr“. Fusese operat de câteva zile, chirurgul nu-i dăduse vreo şansă. Datorită bunului Dumnezeu, „care lucrează – spunea el – prin anestezist“, a scăpat cu bine. Trăieşte şi astăzi. Şi, graţie înţelepciunii acelui profesor, am adăugat încă un nume pe lista medicilor ce merită să fie cunoscuţi.