În
vreme ce unele specialități medicale și-au creat programe de
formare și de evaluare unice la nivelul Uniunii Europene, prin care
le asigură specialiștilor nu doar o uniformitate în practică, ci
și o mobilitate mai crescută, sunt și specialități care sunt
recunoscute ca atare în doar câteva țări, ca specializare în
altele și deloc în unele state. Medicina durerii face parte din
această a doua categorie, dar lucrurile promit să se schimbe
într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat.
Anul viitor,
Asociația internațională pentru studiul durerii (IASP) și
Federația europeană pentru durere (EFIC, cunoscută și sub vechiul
nume, de federație europeană a organizațiilor naționale membre
IASP) vor promova excelența în educația din domeniul durerii.
Inițiativa este dublată de aprobarea, în 2016, a curriculumului
pentru diploma europeană în medicina durerii – prima serie de
medici care au promovat examenul susținut în mai 2017 a fost
prezentată luna aceasta, la Copenhaga, cu prilejul Congresului
EFIC.
În România, deși sunt chiar mai multe organizații și
societăți profesionale multidisciplinare preocupate de studiul
durerii și de algeziologie, nu există o formă instituționalizată
de pregătire specifică a personalului medical, în pofida unor
încercări mai vechi, care nu au avut succes pe termen lung. Cu o
excepție, facultățile de medicină nu au inclus managementul
durerii nici în curriculum, pentru studenți, dar nici în oferta de
cursuri postuniversitare de lungă durată, pentru medici.
Cine
și cum ar trebui să se ocupe de educația profesioniștilor în
medicina durerii? Este necesară o specialitate sau o
supraspecializare? Care sunt locul și rolul diplomei europene în
medicina durerii? Este necesară educarea pacienților pentru terapia
durerii? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care au
răspuns prof.
dr. Bart Morlion
(Belgia), președintele EFIC, prof.
dr. Judith A. Turner (SUA),
președinta IASP, și prof.
dr. Chris Wells
(Marea Britanie/Portugalia), fost președinte EFIC, cu prilejul
Congresului EFIC 2017.
Toți
medicii trebuie să aibă cunoștințe despre durere
Interviu
cu Bart Morlion, președintele EFIC
–
Trebuie să întărim angajamentul nostru, ca organizație, pentru
educația în domeniul durerii. Un sondaj realizat în urmă cu
câțiva ani în mai multe țări europene ne-a arătat că medicii
fac mai puțină pregătire în terapia durerii decât, de pildă,
asistentele medicale, dar și decât medicii veterinari. Pe site-ul
Federației europene pentru durere (EFIC) există o serie de
recomandări privind învățământul universitar în domeniul
durerii și sunt deja țări care au pus în practică aceste
recomandări. Germania este un foarte bun exemplu în acest sens,
acolo există învățământ specific încă din primul an de
facultate și apoi, an de an, până în anul șase. În Franța,
lucrurile s-au îmbunătățit considerabil în ultimii ani. În
Belgia, în schimb, chiar la universitatea la care lucrez, încă
facem eforturi pentru a aplica aceste recomandări. Unul dintre
obiectivele mandatului meu ca președinte EFIC este de a îmbunătăți
educația din timpul facultății în domeniul durerii. Nu există
medic care să nu întâlnească pacienți cu dureri. În facultate,
în schimb, studenții încă învață despre boli atât de rare
încât probabilitatea de a le întâlni în practică este mai mică
de unu la un milion. Este esențial pentru toate specialitățile,
unii spun că inclusiv anatomopatologul ar trebui să aibă
cunoștințe despre durere, pentru că mulți din pacienții care
ajung la morgă au suferit în timpul vieții de dureri. Și acest
tip de învățământ trebuie să existe și pentru celelalte
profesii din sănătate: asistenți medicali, fizioterapeuți,
psihologi, lucrători sociali.
Nu
putem crea „super-doctori”
–
Există un model optim pentru formarea profesioniștilor în
managementul durerii? În SUA și în câteva țări europene,
medicina durerii există ca specialitate, în altele este o
supraspecializare, dar sunt și țări în care nu există niciun fel
de pregătire formală.
–
Aș începe cu definiția durerii. Durerea este o experiență
emoțională și senzorială neplăcută. Cele mai multe probleme
care implică durerea cronică trebuie tratate printr-o abordare
biopsihosocială. Este deci nevoie de puncte de vedere și de
unghiuri de abordare diferite. Întrebarea prin care aș vrea să vă
răspund la întrebare este următoarea: putem crea astfel de
„super-doctori”, care să se priceapă la fel de bine și la
terapii cognitiv-comportamentale, și la diverse tehnici
intervenționale, să aibă abilități foarte bune de comunicare, să
stăpânească la perfecție tratamentele farmacologice, ba chiar să
se priceapă și la manevre de medicină fizică și reabilitare? Eu
cred că nu. Nu avem cum să creăm astfel de super-specialiști.
Ideea de bază, în managementul durerii, este să învățăm să
colaborăm, într-o manieră multidisciplinară. Nu sunt împotriva
unei specializări în medicina durerii, dar cred că soluția mai
bună ar fi să existe o supraspecializare. Dacă ești, de pildă,
neurolog, anestezist sau ortoped, poți face o pregătire
suplimentară în medicina durerii, fără a-ți pierde însă
expertiza din domeniul tău de bază. În felul acesta, fie obții
competențe noi, fie ajungi să realizezi că ai nevoie de o abordare
interdisciplinară („Am nevoie de acest membru în echipă”).
Pare să fie un obiectiv mai ușor de atins, dar sunt conștient că
unii colegi își doresc o specialitate de medicina durerii de sine
stătătoare. Și îmi dau seama că, în anumite sisteme de
sănătate, există rațiuni financiare care fac o astfel de
specializare foarte atractivă, dar aceasta nu este cea mai corectă
alegere pentru pacienți. Dacă vă uitați la curriculumul EFIC, el
este foarte larg și nu cere dovezi specifice de exemplu pentru modul
în care medicul știe sau nu să introducă un ac la nivelul
gâtului. Cerem, în schimb, ca medicul să realizeze când este
necesar să trimită pacientul la un coleg care se pricepe să pună
acele în gâtul pacientului. Unii se vor pricepe mai bine la
tehnicile intervenționale, alții la farmacoterapie, vor fi destule
situații în care nu ai nevoie de ajutorul colegilor, dar nu cred că
se va găsi o singură persoană care să le facă pe toate.
–
Nu există riscul ca fiecare specialitate să-și aroge un anumit rol
în managementul durerii?
–
Am observat că există o mentalitate, în multe țări europene,
prin care specialitățile sunt organizate mai mult ca niște
sindicate, gata oricând să se asigure ca nu cumva cineva să ia din
aria lor de expertiză și să mai și primească rambursări pentru
asta. Va fi greu să găsim o cale de a coordona activitatea
multidisciplinară din domeniul medicinei durerii. Aici recunosc că
avem o problemă: dacă nu ești organizat ca specialitate medicală,
atunci discuția în cadrul organismelor de reglementare este mult
mai greu de purtat. Dar chiar și așa, trebuie să aducem laolaltă,
la aceeași masă, anesteziștii, medicii de reabilitare, neurologii,
ortopezii.
Clinicile
pentru durere sunt o soluție parțială
–
Promovați ideea de clinici pentru durere?
–
Da, dar nu ca pe o soluție la întreaga problematică a durerii.
Avem nevoie ca toți profesioniștii din sănătate să fie capabili,
până la un punct, să evalueze și să trateze durerea. Apoi,
pentru cazurile mai complicate, este nevoie de o expertiză mai
avansată, iar aceasta poate fi oferită în clinicile pentru durere,
cu condiția să fie organizate interdisciplinar.
–
Unele tehnici utilizate în terapia durerii pot fi realizate doar de
medici din anumite specialități – ATI, neurochirurgie etc. Este
nevoie ca ele să poată fi realizate și de medici de alte
specialități, pentru a fi disponibile unui număr mai mare de
pacienți?
–
Este nevoie de o abordare în mai mulți pași, dat fiind că aceste
tehnici sunt destul de costisitoare. Aceste terapii avansate sunt...
ciocane. Și nu am vrea să vedem cum oamenii folosesc un singur
ciocan pentru toate situațiile. Dimpotrivă, în tratamentul durerii
cronice, trebuie utilizate multe ciocănele pentru a obține
rezultatul optim. Nu cred că oricine ar trebui să poată realiza
aceste tehnici, însă trebuie să existe un control al faptului că
aceste tehnici sunt efectuate numai la pacienții care au cu adevărat
nevoie de ele. Și sunt diferențe mari între țările europene în
ceea ce privește accesul la tehnici avansate: în unele state e
foarte dificil, în altele prea ușor și mulți pacienți ajung la
tehnici avansate fără să fi primit un sprijin psihologic sau
social adecvat.
–
Anul viitor va fi anul global de excelență în educația din
domeniul durerii. Ce ar trebui să facă societățile naționale
membre EFIC/IASP?
–
Vom pregăti, împreună cu IASP, o mulțime de materiale care să
vină în ajutorul societăților naționale, cu ajutorul cărora să
se poată adresa mai departe ministerelor sănătății și
educației, universităților, pentru a convinge factorii de decizie
să adopte curriculumul de formare în medicina durerii. Totodată,
vom actualiza acest curriculum pentru studenți și sperăm să o
facem chiar de la începutul anului viitor. Vor exista, desigur, și
materiale educaționale pentru publicul general. Încă sunt pacienți
care cred că, dacă medicul nu poate face durerea să dispară,
atunci medicul e de vină și trebuie înlocuit. Mai departe, va fi
sarcina societăților naționale să facă lucrurile să avanseze și
să convingă decidenții.
Rolul
diplomei europene
–
Ce rol vedeți pentru diploma europeană în medicina durerii? Ce
intenții aveți cu acest examen?
–
Sunt încă multe țări în care medicina durerii nu este
recunoscută în niciun fel și nimeni nu poate să obțină titlul
de specialist în durere sau ceva similar. În unele țări, există
astfel de programe: de exemplu, în Belgia, eu sunt directorul
programului de supraspecializare în medicina durerii, un program
nerecunoscut de guvern, dar recunoscut de universitate, cu durata de
doi ani, care cuprinde o serie de examene foarte dificile. Pentru
țările în care nu există niciun fel de recunoaștere, cu toate că
sunt specialiști care abordează prioritar managementul durerii,
diploma europeană este foarte utilă. Mă aștept să existe un
interes ridicat pentru această certificare, mai ales din partea
medicilor din estul Europei. Sunt și țări în care există deja
certificare la nivel național și nu ne-am propus ca diploma
europeană să le înlocuiască pe acestea. Situația ideală ar fi
ca acest tip de certificare să fie omologat între țările europene
și, indiferent unde ai obține certificatul, el să fie recunoscut
în celelalte țări.
–
Bine, dar aici vorbim de o certificare, nu de un program de formare.
–
Așa este, dar ne-am propus, pentru anii viitori, să stabilim un
cadru comun pentru formarea clinicienilor în domeniul durerii,
precum și criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un
centru pentru a-i forma pe acești clinicieni.
–
Și care va fi abordarea? Una diferită pentru fiecare specialitate
sau un cadru comun?
– Eu sunt în favoarea unui cadru
comun și cred că ar trebui să fim deschiși pentru orice
specialitate. E important să fii motivat să practici managementul
durerii. Provocarea cea mai mare este managementul durerii cronice,
nu al celei acute sau al celei postoperatorii, și acesta este
motivul pentru care personal – deși decizia finală va fi una de
consens – sunt împotriva blocării accesului unor specialiști sau
al altora la formarea în managementul durerii. Cu alte cuvinte, dacă
ești radioterapeut și vrei să le asiguri cea mai bună îngrijire
pacienților cu durere cronică, ar trebui să poți să te
supraspecializezi în medicina durerii. Dar să nu uităm că, în
cadrul organismelor europene de specialitate, avem aceste abordări
aproape sindicale.
Avem
nevoie de specialiști în medicina durerii
Interviu
cu Judith Turner, președinta IASP
–
2018 va fi anul global de excelență în educația din domeniul
durerii. Ce intenționați prin această inițiativă IASP?
–Vrem
să atragem atenția asupra importanței educației în domeniul
durerii. Nu mă refer doar la personalul medical, ci și la educația
pacienților, a guvernelor și a publicului în general. Sigur,
medicii și asistenții medicali sunt o țintă importantă, dar vrem
să avem o audiență mai largă. Pentru cei care lucrează în
domeniul medical, ne îmbunătățim curricula și o vom publica în
prima parte a anului viitor.
–
Credeți că noul curriculum va fi pus în practică imediat?
–Sunt
resurse și modele folositoare pentru oricine va vrea să le
folosească. Sunt bune pentru educația personalului medical. Avem
link-uri și către alte resurse, pentru cei care vor să-și
dezvolte expertiza în domeniu.
–
Ce ar trebui să facă societățile naționale de durere după
apariția noului curriculum?
–Ele
vor decide ce e de făcut. Noi vrem doar să punem la dispoziție
aceste resurse, pentru cei interesați. Ne dorim să fim un hub de
informații, pentru că nu întotdeauna oamenii știu să găsească
aceste resurse, chiar dacă ele există. În plus, am încheiat un
parteneriat cu Pain Research Forum, care ne va permite să furnizăm
cele mai noi știri din domeniul durerii tuturor celor interesați.
Vor fi, deci, mai multe căi prin care ne propunem să educăm
profesioniștii și publicul în domeniul medicinei durerii.
–
Ce va fi nou în curriculum?
–Încă
se lucrează la curriculum, deci nici măcar eu nu am văzut varianta
finală încă. Vom avea o ședință a boardului IASP la sfârșitul
lunii octombrie, când ar urma să fie aprobat curriculumul. Îl vom
publica online la începutul anului viitor.
Abordarea
pe mai multe niveluri
–
Ce profesioniști din sănătate ar trebui formați în medicina
durerii?
–
Toți. Durerea este văzută de toți medicii, indiferent de
specialitate. Nu contează dacă ești neurolog, reumatolog, ortoped
sau medic de familie, vei vedea pacienți cu durere. De aceea, cred
că e important ca toți profesioniștii din sănătate să cunoască
problematica durerii.
–
Credeți că ar trebui să existe o specialitate de medicina durerii?
Specialitățile pe care le-ați amintit se suprapun celor în care
reabilitarea medicală joacă un rol foarte important. Ar trebui să
existe o specialitate similară reabilitării, dar centrată pe
durere?
–
Desigur, și sunt numeroase clinici de durere și specialiști cu o
anumită expertiză în domeniu. De altfel, nu ne putem aștepta ca
un medic de familie să cunoască totul despre cardiologie,
endocrinologie și medicina durerii. Avem nevoie de specialiști în
medicina durerii. Dar, totodată, este nevoie și ca medicii de
familie să aibă cunoștințele de bază despre durere și despre
managementul acesteia. Și pot trimite la specialist cazurile cele
mai complicate.
–
Vorbim de o abordare pe mai multe niveluri.
–
Vasta majoritate a pacienților cu durere se tratează în medicina
primară – acolo și trebuie, dar pentru asta trebuie să ne
asigurăm că medicii de familie au încredere în abilitățile lor
de a evalua și trata pacienții cu durere, dar și că există
foruri superioare, la care să poată apela în cazurile complicate
sau atunci când durerea nu a cedat la prima linie de tratament.
O
problemă multidisciplinară
–
Deci focusul ar trebui să fie pe terapia durerii în medicina
primară, mai degrabă decât pe specialiști?
–
Este important să ne concentrăm pe medicina primară, fără însă
a neglija terapia durerii în diversele specialități, unde, la fel,
medicii trebuie să fie conștienți de durere, să o poată
recunoaște și trata sau, dacă este cazul, să trimită pacientul
la specialistul în medicina durerii.
–
Abordarea modernă nu se referă doar la pregătirea medicilor pentru
terapia durerii, ci și la crearea echipelor multidisciplinare, din
care să nu lipsească psihologul, asistentul medical și asistentul
social. Cum promovează IASP acest concept?
–
De la bun început, fondatorul IASP John Bonica a postulat faptul că
durerea este o problemă multidisciplinară. Viziunea lui pentru IASP
tocmai asta a fost, să aducă laolaltă oameni din diverse
discipline. Am lucrat alături de el la centrul pentru durere al
Universității din Washington (Seattle), pe care el l-a înființat
și care a fost primul centru multidisciplinar de durere din lume.
Fiecare pacient ajuns în acest centru era văzut de un medic
specializat în durere, de un psiholog și de medici de alte
specialități, care după evaluare discutau cazul și formulau un
set de recomandări care să ajute cât mai bine pacientul.
Educarea
pacienților
–
Unul dintre obiectivele IASP este educarea pacientului și a
factorilor de decizie din sistem. Cum se va întâmpla acest lucru?
–
Ne dorim să crească implicarea pacienților în organizația
noastră și, reciproc, implicarea IASP în problemele pacienților.
De altfel, pentru congresul IASP de anul viitor, care se va desfășura
în septembrie 2018 la Boston, ne-am propus să invităm mai multe
organizații ale pacienților să se implice în câteva sesiuni și
vom oferi discount pacienților cu durere care vor dori să participe
la congres. Căutăm activ noi căi de colaborare cu persoanele care
suferă de durere, vrem să învățăm de la ele și să folosim
informațiile acestea pentru definirea strategiilor și priorităților
IASP.
–
Cum educați publicul ca atunci când are o durere să meargă la
medic mai degrabă decât să meargă la farmacie?
–
Nu poți merge la farmacie dacă nu ai o prescripție, dar încercăm
și să dezvoltăm informații pentru publicul larg, despre cum
trebuie evaluată și tratată durerea.
–
Există diferențe culturale importante de la o regiune la alta. De
exemplu, undeva pacienții se pot duce la medic pentru orice fel de
durere, în vreme ce în alte părți acesta nu ar fi considerat un
comportament adecvat: trebuie să arăți că ești puternic. Cum
adaptați mesajele la fiecare cultură?
–
Sunt complet de acord, există diferențe culturale foarte importante
în modul în care oamenii percep durerea și în care accesează
resursele din sănătate la care au acces. În unele țări, cum este
cazul SUA, se înregistrează un exces de medicație opioidă, în
vreme ce în alte țări aceasta este subutilizată, sunt pacienți
care mor cu dureri severe și nu au acces la opioide. Cred totuși că
educația în domeniul durerii ar trebui să treacă granițele
culturale.
Învățăm
din greșeli
–
Apropo de abuzul de opioide din SUA, credeți că astfel vor spori
precauțiile în utilizarea acestor medicamente, în alte părți ale
lumii?
–
Da, ar trebui să existe aceste temeri. Celelalte țări ar trebui să
învețe din greșelile făcute în SUA. Una dintre ele a fost
prescrierea foarte răspândită de opioide pentru orice tip de
durere, plecând de la presupunerea că durerea lombară cronică
este la fel ca durerea din cancer: dacă nu răspunde, trebuie să
crești doza. Acum știm că a fost o abordare greșită și
celelalte țări ar trebui să nu repete greșeala.
–
Situația din SUA ar trebui să fie caz de manual. Ca să putem
învăța din greșeli.
–
Orice medic care vrea să prescrie opioide trebuie să fie educat în
acest sens, care sunt dozele, cum se selectează pacienții, care
sunt factorii de risc ai pacientului pentru o evoluție nefavorabilă.
–
Ar trebui să fie mai restrictivă prescrierea de opioide?
–
Asta depinde de țară, de sistemul juridic și de sistemul de
sănătate. Cert este că medicii trebuie să fie educați în
privința medicației opioide, să înțeleagă cu adevărat
farmacologia și factorii de selecție a pacienților, ce înseamnă
riscul crescut de a dezvolta dependență. Care sunt indicațiile
corecte, cum trebuie prescrisă medicația, cum previi riscurile.
–
Dar și pacienții ar trebui să fie educați.
–
Bineînțeles! Este la fel de important și pentru medic, și pentru
pacient să înțeleagă riscurile acestei medicații, la ce să aibă
grijă, cum să își administreze tratamentul în siguranță, cum
să reducă riscul unui eveniment nedorit.
Prevenția
durerii
–
Cum credeți că se va reflecta campania educațională a IASP de
anul viitor în calitatea tratamentului și în calitatea vieții
pacienților?
–
Speranța noastră este că oamenii vor continua să se informeze
despre durere și despre modul în care poate fi crescută calitatea
vieții. E un drum lung.
–
Pe lângă campania privind educația, vor mai fi și altele
realizate în nota aceasta pozitivă și nu împotriva unei probleme?
–
Una dintre ideile discutate este de a organiza cândva o campanie
pentru prevenția durerii, în care accentul să cadă pe ce pot face
oamenii pentru a evita apariția durerilor odată cu avansarea în
vârstă: să facă mai multe exerciții fizice, să-și controleze
greutatea. Iar aceste măsuri nu previn doar durerea, ci și bolile
cardiovasculare sau diabetul. Pentru a fi eficientă, prevenția
trebuie să înceapă precoce. Este interesant și modul în care
astfel de măsuri preventive sunt implementate în diverse țări:
unele favorizează urcatul scărilor, mersul pe jos către casă,
mersul pe bicicletă; în SUA, e mult mai ușor să iei liftul decât
să urci pe scări. Sunt importante elementele de design al mediului
de lucru care să promoveze comportamentele sănătoase.
Cum
faci să fii un medic mai bun
Interviu
cu Chris Wells, fost președinte EFIC
–
Care este cea mai bună metodă de pregătire în medicina durerii?
–
Cea mai bună metodă de pregătire în medicina durerii este să
urmezi curricula publicată de Federația europeană de durere
(EFIC), acesta este rostul ei. Tot ce trebuie să știi, pentru a
trata durerea, este cuprins în curricula europeană. Nu are rost să
separăm lucrurile pe specialități, ar însemna să complicăm prea
mult situația. Pe baza acestui curriculum, organizăm examenul
pentru diploma în medicina durerii – toți medicii români
interesați ar trebui să citească întâi curricula și apoi să
dea examenul.
–
Credeți că ar fi o idee bună să se organizeze un examen similar
în România?
–
Nu. Nu aveți expertiza necesară. Cine ar fi examinatorii? Aveți
nevoie de douăzeci sau treizeci de oameni. Unde îi găsiți în
România? Cine îi validează? Noi, EFIC, am făcut deja asta. Nu mai
bine vin medicii români să dea examenul european și apoi
dezvoltați un examen în România cu cei care vor promova examenul
european?
–
În acest caz, câți medici ar putea da examenul european?
–
Toți cei care vorbesc limba engleză.
Formarea
nu e asigurată
–
Până la acest moment, EFIC a organizat o singură sesiune de
examen, la care au participat – câți, cincisprezece oameni?
–
Pot veni oricâți, facem față și dacă vin cinci sute.
–
Dar, înainte de a da examenul, ar trebui să fie formați, într-un
fel sau altul. Examenul este doar pentru certificare. Formarea însă
nu este asigurată.
–
Cum formezi medicii? Asta e mai dificil. Personal, cred că ar trebui
să se realizeze prin intermediul societății române pentru durere.
În ceea ce privește terapia durerii, EFIC a dezvoltat curricula
europeană tocmai pentru ca toți medicii care tratează pacienții
cu durere să știe clar care sunt noțiunile pe care trebuie să le
stăpânească. Dacă nu le știi, atunci nu trata pacienții!
–
Aveți dovezi că dobândirea unei astfel de certificări te face un
medic mai bun?
–
Nu există dovezi, dar noi așa credem. Nu există dovezi nici că
absolvirea unei facultăți de medicină te face un medic mai bun...
–
Întrebarea era una serioasă, având în vedere că sunt mai multe
niveluri de pregătire în medicina durerii. Sunt țări ca SUA în
care se poate obține o specializare în acest domeniu.
–
Și câți medici români se duc la specializare în SUA? Câți
locuitori are țara dv.?
–
Douăzeci de milioane.
–
Deci aveți cam două milioane de persoane cu durere cronică. V-ar
trebui douăzeci de mii de medici specializați în terapia durerii.
Unul sau doi specializați în SUA nu vor fi suficienți. În schimb,
douăzeci de mii ar putea da examenul european.
Noțiunile
de bază
–
Credeți că promovarea acestui examen e la fel cu obținerea unei
specializări?
–
Nu, dar nu poți forma un obstetrician pentru terapia durerii așa
cum formezi un medic specializat doar în medicina durerii. Sunt
medicii de familie, de exemplu, care văd și tratează pacienți cu
durere. Nu o fac însă așa cum trebuie, pentru că nu stăpânesc
noțiunile de bază. Curricula europeană cuprinde foarte clar aceste
noțiuni. Acum, dacă vrei să faci medicina durerii ca specialitate,
atunci sigur vei avea nevoie de o pregătire specifică. Dacă însă
vrei să fii un medic mai bun în specialitatea ta și să știi să
tratezi durerea, atunci trebuie să cunoști noțiunile de bază.
–
Dincolo de aceste noțiuni de bază, cum ar trebui să fie pregătiți
medicii?
–
Ar trebui să capete experiență lucrând cu pacienți cu durere.
Dar, vedeți, aici e problema: se va duce un reumatolog să lucreze
într-o clinică pentru durere? Vă spun eu că nu.
–
Oare ar fi posibilă existența unei supraspecializări, la care să
aibă acces medicii din diferite specialități?
–
Sigur, dar atunci ar trebui să existe programe diferite și examene
pentru fiecare specialitate, ceea ce ar fi foarte dificil de
realizat. Dacă puteți realiza acest lucru, foarte bine. Noi, la
nivel european, sigur nu putem și nici nu avem de gând să încercăm
asta în 37 de țări.