Jumătate
dintre rudele pacienților aflați în moarte cerebrală au refuzat în ultimele
luni donarea de organe. Printre cauze se numără lipsa educației pacienților și
eșecul autorităților de a crea un registru funcțional. În tot acest timp,
sistemul de transplant are probleme cu corupția și se află sub lupa justiției
și a jurnaliștilor
Vine de pe șosea. Accident de mașină, de motor, nu avea cască?
Sau poate era la birou, lucra în concentrare mută, când s-a instalat spontan
hemoragia cerebrală. Ambulanța gonește la spital. Medicii se luptă, dar se
recunosc învinși. Nu le rămâne decât să confirme diagnosticul de moarte
cerebrală. Protocolul e clar și trebuie aplicat cu rigoare nemțească. Examen
neurologic, EEG repetat la șase ore, test de apnee. Pacientul nu aude, nu
vorbește, nu respiră, nu înghite, nu sughiță. E pe ventilație mecanică. Viața
lui nu a putut fi salvată, dar el ar putea să salveze până la alte șase vieți.
Coordonatorul de transplant începe discuția cu familia. Oamenii sunt furioși,
neagă pierderea. Le explică cu răbdare ce se întâmplă. Dar decizia familiei trebuie
să vină înainte ca organele să își piardă viabilitatea. Nu se întâmplă mereu
așa. Poate dura ore, chiar zile. Dacă răspunsul este pozitiv. La Oradea, rudele
unei donatoare au luat decizia după patru zile, povestește Carmen Pantiș,
coordonatoarea centrului de transplant. E un miracol că organele au mai putut
fi folosite. La Timișoara, lui Dan Ilincariu i s-a întâmplat de câteva ori ca,
în timp ce oferea informații rudelor, prelevarea să devină imposibilă.
În România, întreaga povară a informării familiilor cade pe
umerii coordonatorilor de transplant. Până la începutul lui 2017, România se
mândrea cu o rată mică de refuzuri din partea familiei, sub 25%. Aceasta s-a
dublat însă în primul trimestru din acest an, cel mai slab din ultimii șapte
din punctul de vedere al numărului de vieți salvate în România prin transplant
(doar 15 transplanturi hepatice, 33 renale, niciunul de inimă). Suspiciunile de
natură etică în domeniul transplantului au crescut însă și mai mult în ultimele
luni, după ce jurnaliștii au scris extensiv despre scandalul pe tema
transplantului pulmonar de la Spitalul „Sf. Maria”, controversa din jurul
transplantului de pancreas realizat la Cluj și perchizițiile care au vizat unul
din cei mai proeminenți chirurgi de transplant din România.
Consimțământul informat
După filosofia privind consimțământul pentru donarea de organe
post-mortem, sistemele naționale de transplant sunt opt-in (consimțământ
informat, pacientul își exprimă dorința de a deveni donator în cunoștință de
cauză) sau opt-out (consimțământ prezumat, pacientul este considerat din
oficiu donator, cu excepția cazurilor în care își exprimă refuzul). România
este opt-in. Deși educația privind transplantul sau donarea de organe
face parte din conceptul mai amplu al educației pentru sănătate, în România
conceptul este doar pe hârtie.
Despre donarea de organe s-ar putea vorbi în mass-media, în
cabinetele medicilor de familie și în școli. Programa opționalului de educație
pentru sănătate din licee cuprinde și un capitol dedicat transplantului și
donării de organe, dar nu există vreo colaborare instituțională sau măcar
informală între oamenii care fac transplant și cei care vorbesc despre el în
școli. Victor Zota, coordonatorul Agenției Naționale de Transplant (ANT), s-a
arătat chiar surprins că există această temă în curricula pentru liceeni.
Relatările din presă pendulează între reportaje care prezintă
ipostaza romantică a transplantului și materiale de investigație din tenebrele
rețelei de transplant. Între acești poli, nimeni n-a măsurat nivelul de
conștientizare din populația generală privind noțiunile de transplant sau
moarte cerebrală ori atitudinea față de donarea de organe.
Nici Ministerul Sănătății, nici ANT nu investesc în programe sau
campanii de comunicare adresate publicului larg, menite să crească nivelul de
conștientizare sau chiar numărul de donatori înregistrați. O filosofie pe care
conducerea ANT o enunță răspicat, fără urmă de dubiu. În urmă cu câțiva ani, la
introducerea cardurilor de sănătate, proiectul original prevedea ca pe acestea
să fie trecută și opțiunea pacientului privind donarea de organe. Cu toții am
primit, odată cu cardul, o scrisoare în care era formulată și întrebarea legată
de opțiunea privind donarea, la care a trebuit să răspundem în cabinetul medicului
de familie, la activarea cardului. Aproape imediat însă, CNAS a renunțat la
înscrierea calității de donator pe cardul de sănătate. „M-am luptat pentru
chestia asta”, se mândrește Victor Zota. „Ca omul să aibă o opțiune corectă în
privința donării, trebuie să fie informat. Atâta timp cât medicul de familie nu
are cunoștințele necesare și suficiente ca să îi poată da o informație corectă,
decizia acestor persoane ar fi fost absolut în necunoștință de cauză luată
(...) Preferăm situația actuală, pentru că informația este transmisă corect de
coordonatorul de transplant”.
Deși e convins că medicul de familie ar trebui să facă parte din
„medicina de transplant”, Radu Deac, director executiv ANT, se opune vehement
înregistrării opțiunii de donator în cabinetul medicului de familie sau în urma
dialogurilor cu acesta. „E mult prea departe pentru România așa ceva”, spune el
– din cauza miturilor care circulă pe tema transplantului, precum și a
nivelului scăzut de cunoștințe în rândul medicilor de familie. Crede că ar
trebui început cu informarea acestora, pentru ca apoi ei să poată oferi
pacienților informațiile necesare, fără însă ca rezultatul să fie înregistrarea
opțiunii. Chiar și această strategie i se pare momentan utopică. „La încărcarea
pe care o are medicul de familie, va răspunde negativ la orice subiect pe tema
asta. Dar aceasta ar fi calea de mers înainte”.
„Sigur că medicina de familie reprezintă resursa cea mai
cost-eficientă a oricărui sistem de sănătate și o poți folosi în diferite
scopuri, în funcție de prioritățile pe care le stabilești. Necazul este că
medicina de familie este cronic subfinanțată. Și întrebarea este: ce să facă
mai întâi medicul de familie? (...) Inițiativa nu poate să îi aparțină
medicului de familie, trebuie să fie o politică de sănătate”, susține Cătălina
Panaitescu, medic de familie în București.
Momentan, medicina de familie și cea de transplant sunt complet
rupte una de cealaltă. Nu există o colaborare instituțională între ANT și
Societatea Națională de Medicina Familiei (SNMF) și nici vreun document al
ministerului care să menționeze rolul pe care îl pot juca medicii de familie în
educarea populației pe tema donării de organe.
„Suntem pe lângă subiect. Nu există în clipa asta niciun resort
care să mă facă să includ discuția despre donarea de organe la consultarea
pacientului sau la fișa medicală pentru medicina muncii, examenul de bilanț,
deci cu ocazia unui examen mai amănunțit”, explică Sandra Alexiu,
vicepreședinte SNMF. Cu toate acestea, în rândul medicilor de familie pare să
existe un consens: ar fi deschiși să participe la informarea pacienților, chiar
să-i ajute să aleagă informat dacă vor să devină donatori de organe, dar numai
după ce se va stabili împreună cu ei cea mai potrivită formulă: „Să fim
consultați, să nu fie băgat pe gât încă ceva care trebuie făcut de medicul de
familie”.
Registrul de care nu ține nimeni cont
Acum cinci ani și vreo șapte miniștri ai sănătății, a fost creat
registrul național de evidență a donatorilor de organe, țesuturi și/sau celule
umane. Datele sunt centralizate la MS. Accesarea registrului o pot face doar
angajații centrului operativ pentru situații de urgență al MS, la solicitarea
coordonatorilor de transplant. Ca să fii trecut în acel registru însă, trebuie
să depui un efort considerabil. Costă bani, timp, energie. Nu-ți poți exprima
opțiunea decât dacă mergi la un notar public, completezi o declarație-standard,
plătești autentificarea, aștepți ca notarul să completeze „formularul
electronic de înscriere”, să atașeze și declarația ta în format PDF, iar mai
apoi ca registrul să emită o hârtie care atestă că oficial ai devenit donator.
Dacă primul tău gând e că merită să pierzi o jumătate de zi pentru un
„testament” salvator de vieți, mai gândește-te. Acea jumătate de zi e mult mai
bine să o investești în a-ți anunța cele mai apropiate rude de această intenție
și a te asigura că îți înțeleg decizia. Chiar dacă te numeri printre puținii
care au parcurs anevoioasa procedură, ești înscris în registru și se întâmplă
să ajungi în moarte cerebrală, până la urmă decizia va aparține tot familiei.
Iar dacă ea refuză să-și dea consimțământul, totul a fost degeaba.
Majoritatea țărilor cu un registru al donatorilor adună
informații fie despre persoanele care doresc să își exprime refuzul, fie și despre
acestea, și despre donatori. România nu contabilizează refuzurile. „Or, pe mine
mă interesează, de fapt, cei care nu vor. Ca să nu cheltuiesc bani cu ei. Poate
să coste și cinci mii de euro declararea unui pacient în moarte cerebrală”,
spune Victor Zota. Acesta afirmă că ministerul a conceput registrul fără a
consulta ANT. „Câți oameni se duc din proprie inițiativă la notar, ca să facă o
astfel de declarație? A, da, ai ceva în mod deosebit împotriva donării, foarte
bine, te duci și declari!”, e de părere și Dan Luscalov, coordonator de
transplant la Cluj.
Calitatea de donator nu e înscrisă nici pe spatele cărții de
identitate, nici pe carnetul de șofer, nici pe cardul de sănătate, iar dosarul
electronic de sănătate adună aceste informații mai degrabă în scop statistic
decât pragmatic. Registrul donatorilor ar fi fost singura cale de-a interoga
direct și rapid opțiunea persoanei ajunse în moarte cerebrală, numai că felul
în care acesta a fost conceput la noi îl face mai degrabă inutilizabil. Cu așa
o procedură cronofagă, nu-i de mirare că numărul donatorilor înscriși este, la
cinci ani după crearea registrului, de ordinul zecilor. Doar 22 de persoane
s-au înregistrat ca donatori în primul an și jumătate de funcționare a
registrului.
În aceste condiții, educarea publicului larg nu poate viza decât
generarea cât mai multor conversații în familie pe tema transplantului și
donării de organe. Astfel, rudele persoanelor în moarte cerebrală ar lua
decizia mai ușor. În practică, această cronologie rămâne una ideală. „Dacă
familia cunoaște gândurile mortului, e mult mai ușor pentru ei. Dar 80% din
familii n-au discutat niciodată despre asta”, arată Carmen Pantiș.
Educarea educatorilor
„Bineînțeles că, dacă medicii de familie ar coopera, probabil că
și numărul de refuzuri din România ar fi mai mic față de cel pe care îl
înregistrăm la ora actuală. Această latură de educație sanitară din medicina
familiei ar trebui mai bine accentuată de cei care finanțează, să li se
solicite medicilor să facă o educație sanitară mult mai insistentă, mai
coerentă”, consideră Victor Zota. „Medicul de familie ar trebui să fie capabil
să ofere informații legate de transplantul de organe, țesuturi și celule, de
modalitatea legală prin care se poate face acest lucru, despre conceptul de moarte
cerebrală, de tipurile de transplant care se pot face la noi în țară”, admite
el. În 2016 concepuse un proiect cu care ANT urma să aplice la fonduri
europene. Urma să organizeze, pentru două-trei mii de medici de familie,
cursuri de o săptămână pe acest subiect, dar spune că n-a reușit să obțină
sprijinul asociațiilor profesionale și al catedrelor de medicina familiei.
Cu excepția medicilor direct implicați în activitatea de
transplant, niciun medic nu beneficiază în România de pregătire formală solidă
în acest scop. Nici în facultate, nici în rezidențiat, medicii de familie „nu
prea primesc informații în zona asta, învățământul e foarte conservator”, spune
Adrian Restian, profesor consultant la catedra de medicina familiei de la UMF
„Carol Davila” București, unul din cei care au contribuit la curricula actuală
de rezidențiat în medicina familiei.
Există, într-adevăr, un modul de bioetică și uneori aici se
discută și problema transplantului – dar nu din perspectivă medicală. „Discutăm
ce informații trebuie să primească pacientul sau familia în anumite situații,
ce înseamnă consimțământ informat, ce înseamnă definiția morții”, îmi explică
Liviu Oprea, care predă în cadrul acestui modul la UMF „Gr. T. Popa” Iași.
„Imensa majoritate a medicilor de familie nu au cunoștințe nici
măcar elementare despre conceptul de moarte cerebrală și despre transplant”,
declară Victor Zota. De cealaltă parte, medicii de familie recunosc că nu se
simt suficient de siguri pe ei pentru a iniția discuții în cabinet cu pacienții
lor pe tema donării de organe. „Nu mă simt pregătită, cu atât mai mult cu cât
reglementarea în domeniu înțeleg că necesită o actualizare”, recunoaște Raluca
Zoițanu, medic de familie în București. A citit legislația în domeniu și este
la curent cu discuțiile din presă pe tema transplantului. Răspunde întrebărilor
pe care i le adresează pacienții referitor la donarea de organe, dar „subiectul
nu este prea des adus în discuție”.
„Nu poți să oferi informații fără să știi niște lucruri. Noi ar
trebui să fim instruiți mai întâi după un ghid referitor la această problemă”,
crede Sandra Alexiu. „Sincer, eu nu știu cum funcționează rețeaua asta [de
transplant] și am pretenția că-s mai informată decât alții”.
Chiar dacă ar avea toate informațiile necesare, medicilor de
familie nu le-ar veni ușor să pornească această conversație. „Dacă pacientul nu
inițiază el însuși discuția, este lipsit de delicatețe să o inițieze medicul.
Pacientul s-ar putea gândi că medicul i-a descoperit vreo suferință care să-l
facă în scurt timp donator”, argumentează Cristian Sever Oană, fost președinte
SNMF. Au existat însă cel puțin două pretexte numai bune pentru inițierea
acestor conversații: activarea cardului de sănătate și, mai recent,
inițializarea dosarelor electronice de sănătate. Deși informațiile culese de
medicii de familie la activarea cardurilor nici n-au fost centralizate,
experimentul a fost revelator pentru unii medici de familie: și-au dat seama că
nu cunosc suficient de bine cum funcționează sistemul de transplant în România.
De pildă, Liviu Oprea spune că i se par mai degrabă ascunse criteriile după
care se face alocarea de organe, în vreme ce Cătălina Panaitescu a constatat
mirată că întrebarea din scrisoarea care însoțea cardul n-avea nicio valoare,
pentru că trebuia făcut un act notarial. Așa că „le-am spus pacienților
interesați că trebuie să meargă la notar, moment în care interesul lor a
dispărut”. Alți medici de familie, precum Sever Oană, au remarcat că pacienții
„nu au încredere în sistemul național de distribuire a organelor pentru donare.
Îngrijorarea generală, dar rar exprimată de pacienții anxioși, este să nu
devină victime ale traficului de organe. (...) Nu vor ca organele lor să fie
donate unor piloși, cu complicitatea interesată a doctorilor. Înainte de a cere
oamenilor să doneze, va trebui să-i convingem de deplina corectitudine și
transparență a sistemului de alocare a organelor pentru transplant”.
Argumente pentru implicarea medicilor de familie
În Vest, ideea implicării medicilor de familie în educația
pacienților pentru transplant și donarea de organe e departe de a fi nouă. În
Canada, preocuparea pentru această idee poate fi identificată încă din 1990,
când Canadian Family Physician publica editorialul semnat de Walker și
McGrath, despre rolul medicinii de familie în donarea de organe. Aceștia
argumentau că „este necesară o mai mare implicare a medicilor de familie atât
în sprijinirea aparținătorilor în unitatea de terapie intensivă, cât și prin
promovarea activă a donării de organe în activitatea lor de zi cu zi”. Cei doi
subliniau că o soluție pentru creșterea numărului de donatori este aceea
oferită de cardurile de donator. Un sondaj făcut la vremea aceea în rândul
medicilor din Ontario arăta că mulți nu inițiau discuția cu aparținătorii
persoanei în moarte cerebrală tocmai fiindcă nu cunoșteau dinainte dorințele
pacientului. Cardul de donator poate ajuta atât anesteziștii, cât și familia să
depășească această barieră, memorând opțiunea pacientului, iar medicii de
familie sunt cei care pot să încurajeze semnarea cardurilor – arătau autorii
canadieni.
Sunt mai multe motive pentru care discuția cu un medic despre
donarea de organe poate fi în beneficiul pacienților, argumentau, în 2012,
Ladin și Hanto, de la Harvard. Mai întâi, există o relație de încredere între
medicul de familie și pacient, construită de-a lungul anilor prin numeroase
discuții pe subiecte medicale delicate. Prin urmare, medicii de familie cunosc
mai bine preferințele morale și culturale ale pacienților și pot să adapteze
optim informația la pacient și să se implice în luarea deciziei. Apoi,
profesioniștii din asistența medicală primară au reușit de multe ori să poarte
conversațiile dificile cu pacienții despre îngrijirea terminală, crescând
numărul de pacienți americani care și-au exprimat opțiunea în documente
oficiale. Alegerea statutului de donator sau non-donator le permite pacienților
să își păstreze independența, documentând și comunicând dorințele lor pentru
eventualitatea în care vor fi puși în situația de a nu mai putea alege pentru
ei înșiși. Le permite să aibă încredere că îngrijirea la sfârșitul vieții va fi
consistentă cu propria viziune asupra vieții și cu dorințele lor.
În Germania, responsabil de educația populației generale în
domeniul donării de organe este, conform legislației, Centrul federal de
educație pentru sănătate. În plus, de la introducerea în 2012 a așa-zisei Entscheidungslösung
(reglementarea privind consimțământul), companiile de asigurări sunt obligate
să informeze toate persoanele asigurate de posibilitatea donării de organe și
țesuturi și de legislația în vigoare. „Obiectivul acestei noi abordări este de
a invita toate persoanele adulte să ia o decizie în timpul vieții privind
disponibilitatea lor față de donarea de organe post-mortem”, mi-a explicat Axel
Rahmel, directorul medical al Agenției germane de transplant (DSO). În timpul
procesului legislativ, nemții au luat de mai multe ori în calcul posibilitatea
implicării medicilor de familie, însă aceasta nu a devenit o obligație statuată
în lege.
Un studiu efectuat de Centrul federal de educație pentru
sănătate a arătat că 95% din medicii de familie ar fi dispuși să discute despre
donarea de organe cu pacienții lor. CFES a creat o broșură pentru medicii de
familie, ca să le vină în ajutor. Din păcate, nici nemții nu au rezolvat încă
problema rambursării acestor servicii de consiliere, destul de cronofage, mi-a
mai explicat Axel Rahmel, astfel că se fac de obicei în regim de voluntariat.
Ca să vină în sprijinul medicilor de familie dispuși să discute cu pacienții
donarea de organe, DSO a dezvoltat o platformă de e-learning disponibilă
gratuit pentru medici.
Secretul spaniolilor
De 25 de ani încoace, Spania este liderul mondial în transplant,
iar în 2016 și-a bătut propriul record la numărul de transplanturi efectuate:
4.818, față de 4.769 în anul anterior, conform raportului publicat în ianuarie
de Organizația națională de transplant (ONT). Sunt 40 de donatori post-mortem
și peste 100 de transplanturi efectuate la un milion de locuitori. Pentru
comparație, în 2016, în România au fost efectuate 123 de prelevări de organe.
Pe spanioli i-a ajutat nu atât implementarea unui sistem opt-out, cât
alocarea profesioniștilor potriviți (în special ATI, dar nu numai) în unitățile
medicale-cheie, pentru a se asigura că donarea se produce rapid, atunci când un
pacient moare în condiții care permit prelevarea de organe.
Ca să înțeleg de ce funcționează așa de bine sistemul spaniol de
transplant, am stat de vorbă cu Maria Valentin, nefrolog și expert ONT.
Sistemul este organizat la trei niveluri: național, regional și spitalicesc.
Coordonatorii de transplant, numiți de directorii medicali ai spitalelor,
lucrează independent de echipele care fac propriu-zis transplantul și, deși au
ca principală sarcină detectarea potențialilor donatori, sunt implicați și în
promovare, training și educație, relații media, management al resurselor și
cercetare, spune experta din Spania. Un accent important este pus pe educație
și formare, având ca public țintă diferite categorii de profesioniști în
domeniul sănătății, implicați în diferite grade în procesul de transplant.
Spaniolii acordă o atenție sporită colaborării cu mass-media în diferite
proiecte, însă nu investesc în campanii de comunicare proprii menite să crească
numărul de donatori. „Nu credem în eficiența lor. În schimb, petrecem destul de
mult timp lucrând cu mass-media, fiindcă sunt cei mai buni aliați ai noștri în
dezvoltarea culturii donării de organe. Scopul nostru nu este să avem multe
carduri de donatori, ci donatori reali. Cheia modelului spaniol este rețeaua
extensivă de coordonatori de transplant, care vorbesc cu familiile”, a spus
Matilde Duque, ofițer de presă ONT. Coordonatorii de transplant organizează
diferite conferințe și cursuri, inclusiv pentru medicii de familie. Pentru a
facilita comunicarea cu publicul larg, ONT are și o linie telefonică
disponibilă 24 din 24 pentru persoanele care vor să pună întrebări legate de
transplant și donarea de organe.
Beneficiind și de încrederea foarte mare a populației în
sistemul de sănătate și în ideea de transplant, spaniolii salvează anual peste
patru mii de oameni prin chirurgia de transplant. Într-un studiu publicat în
2004 în jurnalul spaniol de medicină primară, coordonatorii activității de
transplant din regiunea Murcia au încercat să determine importanța
profesioniștilor din asistența medicală primară în educația pentru sănătate pe
tema donării de organe. Au ajuns la concluzia că: „deși foarte puțină
informație privind donarea de organe este transmisă prin intermediul asistenței
medicale primare, atunci când acest lucru se întâmplă, are un impact pozitiv
dacă informația este favorabilă donării și un impact negativ dacă atitudinea
medicului nu favorizează donarea”.
În Olanda, medicii de familie nu joacă un rol structural în educarea
publicului privind donarea de organe și studiile olandezilor spun că
majoritatea medicilor nici nu cred despre ei că ar trebui să joace acest rol,
ne-a explicat Jeantine Rieger, de la Fundația olandeză de transplant. Dacă
pacienții pun întrebări pe acest subiect în cabinetul medicului de familie,
practicianul olandez îi direcționează, de regulă, către organizații ca Fundația
olandeză de transplant.
Act de încredere
Un foarte interesant capitol din volumul „Organ Shortage” (2011)
explorează ipoteza că mai multă educație publică privind donarea de organe va
crește numărul de donatori, eliminând decalajul dintre „cerere” și „ofertă”.
Analizând eforturile făcute de britanici în promovarea de organe, autorii
demonstrează că, în contextul actual, cea mai rațională strategie este aceea de
a combina educația pentru donarea de organe cu educația pentru prevenția
bolilor cronice. Tot ei atrag atenția că numărul donatorilor de organe nu va
crește până când cei care se ocupă de comunicare nu vor recunoaște și nu vor
aborda direct incertitudinile și temerile oamenilor privind transplantul și
donarea de organe.
În ultimii ani, Spania a avut de aproape opt ori mai mulți
donatori post-mortem la milionul de locuitori decât România (40 vs. 5,65).
Decalajul e doar parțial explicat de diferențele dintre sistemele de transplant
din cele două țări, iar restul îl explică nivelurile foarte diferite de
încredere a populației în sistemul medical și în rețeaua de transplant.
Donarea de organe e, întâi de toate, un act de încredere, pe
care familia îl face când acceptă vestea morții. Moartea potențialului donator
nu e definită de criterii convenționale (rece, rigid, livid), ci de un set de
criterii clinice care stabilesc fără echivoc că trunchiul cerebral nu mai
funcționează. Pacientul are încă o culoare sănătoasă în obraji, e cald, pare să
respire normal, deși ajutat de ventilator. E nevoie de multă încredere ca
familia să accepte că pacientul chiar a murit. Primul instinct e al fricii că
medicii ar subtrata pacientul, pentru a se asigura că acesta devine donator de
organe.
La nivelul întregii societăți, să atingi o rată a refuzului de
sub 20%, cum se putea lăuda România pe final de 2016, înseamnă să ai populația
de partea ta. Dacă ajungi în doar câteva luni la o rată de refuz dublă, șansele
sunt să fi construit un castel de nisip. Așa cum reportajele care au vorbit de
viețile salvate prin transplant au adus populația de partea rețelei de
transplant, cele care au scos scheletele din dulapurile sistemului de
transplant au îndepărtat oamenii de ideea donării. Încrederea este cea mai
fragilă dintre resurse. Și trebuie hrănită prin educație. Onest, sistematic,
strategic. Iar educația pentru sănătate, într-un sistem bine pus la punct,
revine în primul rând medicinii de familie.
