Regret faptul că, la apariţia celor două
volume importante pentru iatroistoriofili şi pentru intelighenţia remanentă de
după ultimul Război Mondial, „Despre regenerarea şi… degenerarea unei naţiuni“
(2009) şi „România fără anestezie, discurs medical şi modernitate în vremea lui
Carol I, 1872–1912“ (2013), autorul, prof. dr. Octavian Buda, realizând un
florilegiu amplu comentat de texte exemplare ale înaintaşilor, de la Anastasie
Fătu la Gh. Marinescu, n-a găsit „portiţa“ de a selecta Introducerea lui Mina Minovici la „Tratat complet de Medicină
Legală“ (vol. I, apărut în 1928)1. Ar fi fost doar o excepţie formală
de la planul lucrărilor – discursuri şi lecţii inaugurale –, pentru că cele 34
de pagini ale „Introducerii“ sunt mai mult decât un curs la început de an
universitar şi chiar mai mult decât un discurs de recepţie în Academie. Sunt
chintesenţa evoluţiei şi organizării medicinii legale în lume şi în România,
de-a lungul secolelor şi până în momentul redactării impozantului op, a
învăţământului de specialitate, înseamnă şi prezentarea rolului Institutului de
Medicină Legală şi interferenţele cu legislaţia. Başca dedicaţia care – oricât
de indiferenţi ne sugerează unii euroglobalişti că ar trebui să devenim faţă de
o Românie cândva „dodoloaţă“ (paternitatea expresiei îi aparţine lui Blaga) –,
nu poate să nu ne tulbure totuşi şi încă. De aceea, o şi reproduc în această
paranteză introductivă la textul care urmează, sublinierea aparţinându-mi: „ţării mele – pe care mi-a fost dat s’o
văd cu hotarele reîntregite, cuprinzând între ele întreaga suflare românească
(…) – îi Dedic cu recunoştinţă şi pietate
filială acest tratat, care oglindeşte rodul meditaţiunilor, observaţiunilor
şi experimentării personale în decursul unei vieţi de om.“ ţării mele, recunoştinţă şi pietate filialăa…
În partea întâi a primului volum scris de
profesorul Mina Minovici, un subcapitol a fost consacrat „şarlatanismului“, pe
care, citându-l pe Max Simonb, îl consideră o industrie, şi care „nu
e numai fapta acelora cari, fără titlu şi fără drept, practică medicina, ci şi
(…) fapta tuturor celor cari exercită medicina în dispreţul regulilor profesiunii“.
Autorul, amintind pe Richard Napierc,
care afirma că prescripţiile sale cele mai bune îi sunt inspirate de îngerul
Rafael, citează pe medicul român L. Gr., care i-a garantat unui bolnav
vindecarea de epilepsie printr-un procedeu numai de el ştiut, desigur, nu
degeaba, ci contra sumei de 25.000 de lei. După cum urma să se întâmple şi să
se afle în cursul cercetării penale declanşate de Parchetul Ilfov, la plângerea
familiei bolnavului – care nu constatase nicio îmbunătăţire a sănătăţii –, L.
Gr. se grăbise să-şi îndese în pungă o arvună de 6.000 de lei. Mai mult,
pretindea şi achitarea restului de 19.000, întrucât pentru banii primiţi,
tratamentul era… incomplet şi trebuia continuat.
Arsenic şi mercur
Motivul
pentru care a fost arestat şi condamnat dr. L. Gr. din Bucureşti (caz din prima
decadă a secolului al XX-lea) era cel al promisiunii pe care acesta o făcuse,
cu sprijinul unei extraordinare publicităţi pentru acea vreme – patru
importante cotidiene – de vindecare sigură a luesului cu medicamentul specific
„606“ Ehrlich. Laureatul premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină (1908),
medicul şi chimistul german Paul Ehrlich (1854–1915) este considerat
descoperitorul Salvarsanului (1909), medicament injectabil a cărui denumire
comercială (1910) a rezultat din asocierea prescurtată a cuvintelor salvare şi arsenicum – serul „606 Ehrlich“. Produsul s-a dovedit eficient în
infecţia cu Treponema pallidum,
agentul etiologic al sifilisului, descoperit în 1905 de Fritz Richard
Schaudinn, zoolog german, împreună cu dermatologul, de asemenea, german, Erich
Hoffmann. Era superior tratamentului cu hydrargyrum,
de care avuseseră parte atâţia bolnavi de lues. Recent, la o şedinţă a
Academiei Române, ocazionată de sărbătorirea Zilei Culturii, la 15 ianuarie (şi
zi de naştere a lui Mihai Eminescu în 1850), specialiştii diverselor domenii au
ajuns la concluzia că decesul marelui poet a fost urmarea unei intoxicaţii cu
mercur şi nu a infecţiei veneriene, după cum se credea. Revenind la cazurile
citate de profesorul Minovici, în momentul escrocheriei puse la cale de dr. L.
Gr., produsul injectabil „606“ Ehrlich
nici nu se afla în comerţ, fiind încă – vezi datele de mai sus-menţionate – în
faza experimentărilor. Prefăcuţi sau nu, anumiţi confraţi îi cereau lui L. Gr.
barem o fiolă din miraculosul medicament, pentru a-l încerca asupra propriilor
pacienţi. „După cum era şi natural, şarlatanul – care nu era lipsit de
inteligenţă şi era conştient de pericolul unei eventuale verificări clinice –
s-a ferit să satisfacă aceste cereri, eschivându-se sub diferite pretexte de la
angajamentele luate“ (Minovici). Escrocul administra bolnavilor mici doze de
xeroform dizolvate în apă! Funcţiona în avantajul său sugestia; unii dintre
suferinzi aveau impresia momentană a unei ameliorări (de exemplu, un şancru
care oricum se închide după 4–6 săptămâni şi nu lasă cicatrice).
Dezvăluirea escrocheriei nu a întârziat, Mina Minovici
arătând că „Direcţiunea generală a serviciului sanitar – «căreia, după cum
relevă ordonanţa definitivă de urmărire din 20 aprilie 1911, dr. L. Gr. îi era
cunoscut mai mult printr’o reclamă puţin demnă de un om de ştiinţă, decât prin
cunoştinţele şi practica sa medicală» – cere telegrafic informaţiuni dela
Frankfurt-pe-Main şi primeşte dela însuşi profesorul Ehrlich răspunsul
categoric că «n’a încredinţat D-rului L. Gr., nici o fiolă din preparatul său»
(subl. în textul orig.).“ La descinderea domiciliară se descoperă: două fiole
de celuloid deschise purtând inscripţia „606, I.D.O, 5“, un mojar de porţelan,
o baie de ochi din sticlă, o seringă Ricord, toate mânjite cu un praf gălbui.
Nimic altceva, după cum avea să arăte analiza chimică, decât xeroform.
Xeroformul este o substanţă medicamentoasă care se prezintă sub formă de
pulbere galbenă, folosită în diverse combinaţii pentru dezinfecţia plăgilor sau
întrebuinţată ca „antibiotic“ intestinal. Şnapanul L. Gr., în cursul unei
călătorii, se oprise la Clinica Herxheimer din Frankfurt unde, reuşind să
corupă un laborant, obţinuse de la acesta două fiole goale de celuloid(probabil deşeuri), inscripţionate „606“, care – aduse în ţară – ar fi trebuit
să îi atesteze, în faţa bolnavilor naivi, autenticitatea medicamentului!
Pedeapsa prevăzută în Codul Penal de atunci pentru sancţionarea acestei fapte:
închisoare, de la şase luni la doi ani şi o amendă consistentă în bani. Scrie
profesorul Minovici: „Acest articol de lege (334. CP, n.n.) se aplică
şarlatanilor în general, implicit deci medicului care pângăreşte cinstea
corporaţiei prin manevre frauduloase, de oarece o faptă ca aceea a D-rului L.
Gr. întruneşte cele trei elemente ale delictului: 1. a făcut să nască o amăgire
în spiritul celui înşelat, făcând pe victimă să creadă într’un lucru ireal sau
irealizabil; 2. a uzat de manopere frauduloase, prezintând o soluţie de
xeroform drept specificul «Ehrlich-Hata 606»; 3. a pricinuit victimelor
excrocheriei sale un prejudiciu de netăgăduit prin aceea că le-a stors bani
grei pentru un tratament imaginar, cu o soluţie anodină.“
Despăgubiri
Pentru un caz mai… recent (1927) citat de
profesorul Minovici, am făcut „săpături“ la Arhivele Naţionale Istorice
Centrale, obţinând o copie de pe Sentinţa penală nr. 1805, pronunţată în
Dosarul nr. 2817/1925 de la Tribunalul Ilfov, secţia I. C.C. Doctorul T. S. din
Bucureşti promite prin anunţuri în ziare că vindecă orice boală fără
medicamente sau operaţii. M. P., acum reclamantă, crede în promisiunile
şarlatanului şi, având un fiu bolnav de tuberculoză, i se adresează cu naiva
speranţă în vindecarea copilului său. „Acesta, după ce i-a luat suma de 4.500
lei, a prescris bolnavului un tratament fantezist, care, dacă n-a grăbit
moartea fiului reclamantei, în schimb nu putea să-i aducă nici o ameliorare.“
(Minovici). La apelul nominal în faţa judecătorilor Al. Vasilescu şi Leon Rădulescu
răspunde reclamanta Maria Paveliu, asistată de avocat Al. Cristescu.
Inculpatul, doctorul Toma Simionescu (T. S.) lipseşte. Faptele sunt identice cu
cele citate de Minovici, care a cunoscut cu siguranţă dosarul. Avocatul cere
condamnarea inculpatului şi despăgubiri civile în valoare de 10.000 lei. În
intervenţia sa, procurorul (N. C. Istrati) susţine pretenţiile formulate de
avocat şi aplicarea art. 332 şi 333 CP. În numele Legii, Tribunalul condamnă pe
Toma Simionescu, din Bucureşti, str. 11 Iunie nr. 7, la şase luni închisoare
corecţională şi îl obligă la plata despăgubirilor civile solicitate de
reclamantă, în valoare de 10.000 lei. Nu a existat opoziţie şi nu s-a formulat
apel2.
„Consultaţiunea“ prin corespondenţă
În aceeaşi categorie a escrocheriilor
medicale, profesorul Minovici include şi consultaţiunea
medicală prin corespondenţă, în urma reclamelor publicate în ziare şi
broşuri (citând exemple). În acelaşi capitol din tratat, autorul deplânge
„indolenţa vinovată de care dau dovadă organele chemate să vegheze nu numai la
conservarea sănătăţii publice, dar şi la ferirea prestigiului medicinii de
orice atingere compromiţătoare. Pentru că foarte greu şi foarte rar se pune în
mişcare aparatul de control şi de represiune a fraudelor din practica medicală.“
Aserţiune perfect valabilă şi astăzi, 100 de ani mai târziu, când escroci şi
vindecători închipuiţi înfloresc la tot pasul. Internetul a luat locul ziarelor
de reclamă şi cine îl cercetează are şansa să descopere tot felul de inşi care
oferă sfaturi şi se declară „pricepuţi“ în a trata boli. Deşi veneriile au
revenit în forţă în structura morbidităţii, boala canceroasă este cea spre care
se îndreaptă interesul adesea justificat al pacientului şi se „bucură“ de
incompetenţa sfidătoare şi criminală a vindecătorului. Acest serial se opreşte
cu acest ultim episod, care ar fi trebuit să cuprindă cazuri de înşelătorie şi
figuri de şnapani ai zilelor noastre. Dar autorul a realizat că, pentru un
asemenea demers jurnalistic, ar fi trebuit ca în spatele său să se fi aliniat
brigăzi de avocaţi pentru a-l asista în nesfârşitele procese ce ar fi urmat.
Şarlatanism „involuntar“
În tratatul în două volume de Medicină
legală coordonat de prof. dr. Vladimir Beliş, apărut în 1995, ultimul capitol
al celui de-al doilea volumul e destinat discutării problemelor de etică şi
răspundere medicală – din ce în ce mai actuale şi mai complicate –,
reglementărilor conduitei deontologice comune medicului şi farmacistului,
legăturilor profesionale medic–farmacist. Autorul capitolului (prof. dr. M. L.
Dressler) face referiri la preocuparea lui Mina Minovici pentru o astfel de
problematică, inclusiv pentru ceea ce profesorul numea şarlatanism medical
major. Se disting două forme de şarlatanism medical: cel practicat de medici şi
cel exercitat de persoane fără o pregătire profesională în domeniu. Se vorbeşte
totodată de un aşa-zis şarlatanism involuntar, „medici care consimt să li se
facă reclamă“. Dacă există „consimţământ“, credem că e o contradicţie în
termeni a se vorbi de şarlatanism involuntar… Prelungirea tratamentului peste
durata necesară, exagerându-se gravitatea bolii, este, în opinia autorului, o
altă variantă a şarlatanismului. Iar ceea ce se practică în prezent –
trimiterea bolnavului de la un medic la altul (a treia, a patra „părere“, deşi
diagnosticul e clar şi nu e vorba de consultul benefic intercolegial) sau
recomandarea unor investigaţii practic inutile, repetate la cât mai multe
laboratoare, îndeosebi în practica privată – e numit „comperaj“, termen ce iar ni
se pare impropriu. Mai degrabă s-ar numi
convenţie lucrativă. Şi este,
bineînţeles, o altă formă de înşelăciune. Mulţi deontologi au abordat înainte
de 1990 aspecte multiple ale eticii profesionale, dar în mai mică măsură fapte
care ar putea fi încadrabile în noţiunea de înşelăciune medicală3.
Era de neimaginat un astfel de comportament din partea celui care, teoretic,
trebuia să facă echipă cu bolnavul în efortul comun de redobândire a sănătăţii
acestuia, sănătate la un moment dat, pierdută. Şi totuşi… Astăzi, alături de
vindecători închipuţi – unii, autorizaţi să-şi exercite abilităţile, plătitori
de impozite fiind – sunt citate cazuri de medici care, încălcând Jurământul lui
Hipocrate, au pretins că au soluţii neortodoxe pentru a trata ceea ce nu e de tratat,
a îndrepta (eşuând) ceea ce nu e de corectat, a modifica la cererea
pacientului, forţând natura, ceea ce aceasta a hotărât altfel. Evident, nu de
dragul „artei“…
aArgumente în plus
pentru reevaluarea gândirii teoretice şi operei lui Mina Minovici: tratatul său
a fost premiat de Academia Română, dar el nu a fost ales membru al acestui
înalt for ştiinţific. Primul Institut de Medicină Legală din lume în momentul
punerii pietrei de temelie de Mina Minovici a fost demolat în timpul regimului
Ceauşescu. Chiar dacă vechiul edificiu nu mai era corespunzător dezvoltării şi
cerinţelor specialităţii de medicină legală, trebuia găsită modalitatea de a fi
păstrat, ca fiind o clădire de patrimoniu nu numai naţional. Profesorului Mina
Minovici i s-ar cuveni, într-un spaţiu public frecventat, o statuie. Cercetând
lucrări/tratate de Medicină legală apărute la noi înainte de evenimentele din
decembrie ’89, referirile la lucrările lui Minovici sunt dacă nu inexistente,
paupere. Abia după 1990, în cărţile prof. dr. Vl. Beliş şi în Tratatul de
Medicină legală coordonat de dsa, apar informaţii mai ample despre prodigioasa
sa activitate.
bE posibil ca
profesorul Mina Minovici să citeze din lucrările medicului, scriitorului şi
filosofului Max Simon Nordau (Maximilian Sudefeld, 1849–1923), cofondator al
World Zionist Organization (informaţii Wikipedia).
cRichard Napier
(1559–1634) – astrolog şi medic englez. Pretindea că vorbeşte cu arhanghelul
Rafael, ocazional şi cu arhanghelul Mihail. Sigur, astăzi, un psihiatru ar fi
înclinat a-i pune un anume diagnostic, la care s-ar adăuga şi informaţia că,
din pricina prea multor convorbiri purtate cu îngerii, el stând ore în şir în
genunchi, a făcut artroze, moartea surprinzându-l în această postură.