Corelaţii
între alimentaţie, hormoni şi longevitate
Congresele europene
de endocrinologie nu au „o temă“. Cu toate acestea, subiectiv privind, am
considerat că tema centrală de anul acesta a celui de al 15-lea Congres
European de Endocrinologie a fost îmbătrânirea, rolul hormonilor (sau al
receptorilor hormonali) în îmbătrânire, acţiunile anti-aging ale unor hormoni puternic
implicaţi (somatotropul şi testosteronul), precum şi relaţia cu alimentaţia şi
obezitatea.
Mâncarea
şi longevitatea
Prima conferinţă plenară cu tematica de mai
sus a fost susţinută de prof. dr. Linda Partridge, directoarea Institutului Max
Planck pentru Biologia Îmbătrânirii, din Köln (Nutrient-sensing pathways in ageing).
Punctul de plecare a fost... mâncarea! Adică
modul în care este stimulată de mâncare axa insulină – factor de creştere (insulin growth factor 1), în relaţie cu
viaţa, cu longevitatea.
În
relaţia amintită, sunt implicate numeroase căi intracelulare (în figură, cu roşu),
cea mai importantă fiind dfoxo.filo
Manipularea
genei dfoxo ar conduce la mărirea sau
scurtarea vieţii. Unul din mijloace ar fi limitarea alimentării.
Surprinzător pentru ceea ce cred mulţi,
speranţa de viaţă a antecesorilor noştri, care mâncau puţin, era mică (maximum
35 ani). Gândiţi-vă că primul program guvernamental pentru alimentaţie a fost
„lansat“ în jurul anului 1600, de regele Franţei, Henric al IV-lea de Bourbon,
care ar fi afirmat: „Voi face de aşa natură ca în regatul meu să nu existe
familie (de francezi/ţărani) care să nu aibă, la sfârşitul săptămânii, pe masă,
o pasăre“.
Lungul
drum spre umanitate
Aici vreau să scot în evidenţă afirmaţiile dintr-un
articol din Nutrition Research Reviews
(Kuipers şi colab. A multidisciplinary reconstruction of Palaeolithic nutrition
that holds promise for the prevention and treatment of diseases of
civilisation. 2012 Jun), în care se face o trecere în revistă a argumentelor
prin care se poate dovedi ce fel de alimentaţie a avut genul Homo şi speciile înrudite şi motivul
pentru care Homo a devenit om.
De fapt, legătura dintre cercetările Lindei
Patridge şi cele ale grupului olandez al lui Kuipers sunt complementare şi
pozitiv coroborative. Antropologic, se poate considera că omul s-a definitivat
genetic acum 1,2 milioane de ani. Atunci a avut loc procesul de creştere a
craniului şi a creierului. Tot atunci se observă o schimbare în alimentaţia
speciilor umane. Cercetătorii au corelat mărirea creierului cu modificarea
alimentaţiei. Se admite că atunci omul, din maimuţă, şi-a schimbat „regimul“.
Acesta a devenit mai carnivor. Dovada este modificarea mărimii intestinului
gros (care se micşorează, la ierbivore fiind mai mare, precum la cimpanzeu şi
gorilă), corelativ cu cea a intestinului subţire (care se măreşte, carnivorele
au intestinul subţire mai lung). Corelaţiile au mers mai departe: creierul uman
este mai „gras“ decât al primatelor, adică el conţine mai multe grăsimi extrem
de specializate. Pentru ca creierul uman să crească de la 340 g la naştere la
1.300 g la 3–4 ani, este necesară acumularea de astfel de grăsimi în creier.
Aceste substanţe se găsesc în vegetale, dar în cantitate insuficientă. De aceea
s-a considerat că, pentru a creşte de trei ori, alimentaţia umană a folosit
aportul de carne. Studiile izotopice de raport Ca:Br:St:O:C arată că proteinele
animale mâncate de omul primitiv erau din apă, din lacuri şi din mare. Trecerea
la proteinele terestre (animale obţinute prin vânătoare) este de dată mult mai
recentă, probabil, pentru Homo sapiens,
nu mai mult de 12.000 de ani! Pentru H.
neanderthaliensis s-a dovedit că vânătoarea (terestră!) a început acum
100.000 de ani. Se admite astfel că, în urmă cu circa 10.000–12.000 de ani, Homo sapiens mânca aproximativ 50%
proteine din animale legate de apă şi 50% vegetale crude dure (rădăcini,
frunze). Atunci, speranţa de viaţă era de 45 de ani.
A urmat perioada numită „revoluţia agricolă“,
prin care specia Homo devine om
preistoric din paleolitic. Creşterea vegetalelor, în principal a cerealelor,
are însă un efect paradoxal asupra speranţei de viaţă: ea scade spre 25 de ani.
Cu toate acestea, numărul populaţiei creşte prin acest tip de alimentaţie.
Reintroducerea cărnii în alimentaţia curentă
(vezi şi afirmaţiile lui Henric al IV-lea), introducerea zahărului şi a
ciocolatei, apărute după revoluţia industrială, au condus la creşterea treptată
a speranţei de viaţă. Totodată, a crescut („secular“) şi înălţimea speciei.
Decalajul
genelor cu alimentaţia
Faptul că apar boli degenerative legate de
alimentaţie arată, totuşi, că există un important decalaj între gene, care se
formează în milioane de ani, şi viaţa actuală modernă, care are circa 100 de
ani. Omul modern nu are genele care să-i permită să trăiască normal până la
sfârşitul vieţii cu 
alimentaţia modernă. Sau, cu alte cuvinte, alimentaţia
modernă este inadecvată genelor omului modern. Grupul Kuipers afirmă: „Fie ne
întoarcem la trecut, fie ne schimbăm genele!“.
Dar, cum se ştie, decalajul dintre gene şi
alimentaţie a apărut de-abia în ultimii 50 de ani. Până atunci, acest decalaj
nu exista (vezi speranţa de viaţă limitată de acum 100–200 de ani).
Revin
la noile cercetări despre longevitate. Studii recente sau mai vechi arată că
drosofilele, viermii şi şoriceii care mănâncă mai puţin trăiesc mai mult. Ce
vrea să spună Linda Patridge este că viaţa poate fi prelungită prin acţiuni
experimentale la nivelul genelor care influenţează axa insulină–IGF.
Dar
aceeaşi restricţie calorică duce şi la scăderea aterosclerozei, atât la om, cât
şi la maimuţe.
Mecanismele
intime intranucleare şi intracitosolice prin care manipularea genei dfoxo produce prelungirea vieţii ţin de:
expresia mai redusă a genelor replicative, scăderea transportului
intracelular, scăderea macromoleculelor catabolice, amplificarea procesului de
reparare ADN, amplificarea procesului de reglare negativă a transcripţiei.
La
nivelul observaţiei organice experimentale, notăm scăderea degradării neuronale,
menţinerea activităţii neuronale mai mult timp.
Îmbătrânirea este o boală
Poziţia
Lindei Partridge este că medicina se concentrează pe diagnostice de organe şi
sisteme care se degradează şi tratează implicit. Există numeroase boli
degenerative dependente de vârstă: cancerul, bolile cardiovasculare, diabetul,
Alzheimer, Parkinson etc.
Fiecare dintre ele este tratată corespunzător de
specialiştii corespunzători.
Linda
Patridge afirmă că această abordare este greşită. Nu trebuie tratat cancerul, diabetul
etc., ci trebuie tratată îmbătrânirea.
De
aici, o concluzie de filozofie a medicinii: bătrâneţea nu este un „proces“ sau
o „stare“, ci este o „boală“. Orice boală se tratează cu mijloacele specifice.
Bătrâneţea, ca boală, se va trata prin intervenţii asupra genelor care conduc
la creşterea longevităţii.
Testosteronul
şi efectele sale benefice
Alt
mijloc prin care îmbătrânirea şi urmările ei pot fi blocate sau întârziate, cu
legătură între bolile cardiovasculare, obezitate şi rezistenţa la insulină
(boli ale vârstei) este testosteronul (Zitzmann, Jones şi Channer: Testosteron deficiency – a risk factor for
cardiovascular disease?).
Se ştie
că testosteronul acţionează la nivel nuclear, prin receptori specifici cu acţiune
genică. Se ştie că speranţa de viaţă este legată de nivelul de testosteron: cei
cu testosteron puţin trăiesc mai puţin. Şi: cei cu testosteron puţin sunt mai
graşi şi mai diabetici, fapt care îi face să trăiască mai puţin. De aceea,
testosteronul trebuie administrat la obezii şi diabeticii cu hipogonadism cu
debut tardiv. În plus, o altă concluzie a simpozionului amintit a fost că
primul tratament în bolile cardiovasculare ar trebui să fie... testosteronul.
Efectul este benefic în hipertensiune, în angină şi în insuficienţa cardiacă. Vechea
paradigmă, cum că bărbaţii fac infarct pentru că au testosteron, iar femeile
sunt protejate pentru că au estrogeni, este falsă. Fac infarct bărbaţii care nu au testosteron!
S-au discutat două căi de abordare: cea
britanică/engleză (cu gel de testosteron) şi cea germană (tratamentul
injectabil). Jones şi Channer consideră că, prin doze zilnice de 50 mg, se
poate controla testosteronemia, mai ales la vârstnici, la care se pune problema
de a nu creşte prostata. În momentul în care apar primele reacţii negative
posttestosteron, se opreşte tratamentul. Zitzmann administrează o injecţie de
testosteron-depot de 1.000 mg, care acoperă trei luni. Complianţa este mai mare
la acest gen de terapie. În plus, transformarea testosteronului în dihidrotestosteron
(caracteristică a pielii, ca organ sexual) este mai redusă prin injecţie. DHT
apare din testosteron numai în organele sexuale, acolo unde este nevoie de
acest compus. De remarcat că testosteronul acţionează ca atare în proporţie de
60%, în muşchi şi ficat, circa 25% prin aromatizare la estradiol, în creier şi
hipofiză, şi numai 15% prin „sexualul“ DHT.
La acest congres (ca şi la altele), am arătat
că, prin această injecţie cu absorbţie lentă, nu se produce creşterea prostatei
şi nici creşterea PSA (Pereţianu şi colab.: Testosterone undecanoat does not
increase PSA; Analysing by decade, TUD-depot does not increases prostate
volume). Mai mult, am observat că introducerea terapiei în „fereastra optimă“
conduce chiar la scăderea volumului prostatei.
Reîntoarcerea la somatotrop
Al doilea hormon despre care s-a discutat ca
fiind implicat în longevitate şi anti-aging a fost somatotropul (STH) Aici aş
dori să fac o paranteză, derivată din chiar poziţia expertului care a prezentat
subiectul, Christian Strasburger (Adult
GH deficiency replacement). Hormonul este cu acţiune largă, somatotrop, dar
este numit după acţiunea sa limitată, cea de creştere. Sunt de acord că numele
„de creştere“ nu este adecvat. Cercetătorul 
german îl numeşte „hormon de menţinere
a homeostaziei“. Ar trebui ca medicii şi medicina să se întoarcă la maeştrii
care au definit hormonul: Virchow, Pierre Marie, Marinescu, Parhon – şi anume
somatotrop.
S-a arătat că deficitul de STH conduce la
mortalitate prematură. Administrarea acestui hormon la adultul care nu are
suficient STH are efecte benefice evidente: creşte masa musculară şi scade masa
adipoasă, creşte densitatea osoasă şi previne osteoporoza, scade
LDH-colesterolul, creşte calitatea vieţii, creşte nivelul de oxid nitric prin
creşterea proceselor GMP-dependente (anabolice), creşte capacitatea de efort
fizic, îmbunătăţeşte somnul.
Toate aceste acţiuni pozitive au fost
dovedite la bolnavii cu deficit de STH. Ele nu au fost probate (prin medicina
bazată pe dovezi) la persoanele la care nu există deficit, adică la sportivi.
Cu toate
acestea, adică deşi nu s-a arătat că STH este pozitiv în a creşte
performanţa sportivă, hormonul este interzis la sportivi de World Anti-doping
Agency. Faptul a fost scos în evidenţă în cadrul discuţiilor pe marginea
prezentării.
La congres s-a mai discutat despre terapiile
imune noi în oftalmopatia Graves-Basedow, despre cancerul tiroidian şi despre
managementul nodulilor tiroidieni benigni, despre receptorii promiscui ai
mineralocorticoizilor şi despre multe alte subiecte.
