E o
duminică de decembrie. Una blândă. N-am nimerit din prima blocul turn din Balta
Albă, așa că profesorul mă ceartă glumeț. „N-ai și tu Google Maps pe telefon?“.
Poartă o cămașă sport, cu pătrățele colorate, lăsată lejer peste niște
pantalonii de casă kaki. Înainte să ajung, a dat cu mopul în jumătate de
apartament. Intrăm în camera în care lucrează. 15 metri pătrați de istorie care
încă se scrie, îmbuibați de volume de cărți de știință și filozofie, atlase și
enciclopedii, aparate electronice de ieri și de azi, fotografii alb-negru
rezemate pe geamurile bibliotecii bătrâne. Și două birouri. „Unul pentru
scrisul la calculator, unul pentru scrisul cu pixul și creionul“. Ne așezăm la
acesta din urmă. E păzit de portretul tatălui, un domn sobru, cu mustață
asimetrică. Și de harta Republicii Socialiste România. Între noi, pe masă, se
află manuscrisul viitoarei sale cărți. „Bazele teoretice ale anesteziologiei“ o
să apară în ianuarie. Are nu mai puțin de 2.823 de referințe bibliografice.
George
Litarczek împlinește 90 de ani la 22 decembrie 2015. De 65 completează
capitole din istoria anesteziei românești, după ce tot el a scris primele
pagini. Povestește despre toate lucrurile astea simplu, fără frământări
inutile. A făcut ce a fost nevoie. Tonul urcă puțin numai când își amintește
nervos de aberațiile pe care uneori le scrie presa de probleme medicale
insuficient documentate. În rest, rămâne egal. Blajin, dar ferm. Din când în
când, mă întreabă dacă vreau să-mi arate probe pentru câte o poveste: o
fotografie, o carte, un document pe calculator. Biroul său e haos ordonat:
îngrămădește mii de lucruri mai mici sau mai mari, dar totul pare așezat, în
logica matematică a posesorului, la locul lui. Și totul poate folosi oricând
aducerii aminte și dovedirii. Din când în când, profesorul își cuprinde fața cu
mâna stângă, într-un gest care pare menit să fixeze narațiunea în tot concretul
ei. Ore în șir, dă detalii despre viața și munca lui cu precizia unui cronicar
care nu are nimic de pierdut. Asumarea e prima regulă a unei povești bune și,
dacă nu și-ar fi asumat riscuri cu mulți-mulți ani în urmă, nu el ar fi spus
povestea bună a anesteziologiei românești.
Pe
pile, altminteri cum?
– De
ce ați optat pentru chirurgie la începutul carierei?
–
Chirurgia am ales-o după primul stagiu de externat. În anul trei am dat
concursul de externat și primul stagiu a fost la Spitalul Panduri, la prietenul
tatălui meu și al meu, profesorul Theodor Burghele, un tip colosal. Deștept și
cu o personalitate... Unde punea piciorul, toată lumea era cu două etaje mai
jos. Pe Burghele l-am cunoscut de fapt, în ʼ39, când am fost operat de rinichi,
de profesorul Hortolomei, Burghele era asistent. La contravizită el venea să mă
vadă. Pe mine mă durea plaga, el făcea glume și eu râdeam. Ne-am simpatizat de
la bun început. Pe urmă am făcut un stagiu de externat la el, de jumătate de
an, în ʼ47, în mai. Apoi îi plecase un intern, nu prea avea personal, Panduri
de-abia se deschisese, era încă un spital confesional, cu capelă. Și mi-a
propus să fac pe internul. Din primul stagiu de externat, am locuit în spital
și am făcut pe internul. Alături de viitorul profesor Neagu, aveam un etaj
întreg, cu 50 de bolnavi.
– Cum
a fost această perioadă?
– Bineînțeles
că de operat opera numai Burghele, ceilalți nu apucau nimic la vremea aceea. La
șapte dimineața era în sală, trebuia să fii spălat, aranjat, pregătit. Opera
foarte repede și frumos, însă foarte traumatizant pentru bolnavi și trăgeam
dup-aia în zilele următoare de ei de mă apuca amețeala. Așa am intrat în
legătură și cu Hortolomei și cu Burghele. Și m-am legat de chirurgie, mi-a
plăcut mult. Așa că a fost prima opțiune deja din facultatea de medicină. Am
absolvit în ʼ50, dar nu am dat examenul de stat. Trebuia să fiu numit undeva.
Hortolomei pusese ochii pe mine, taică-meu s-a dus să îi spună că am terminat
facultatea, să vedem ce facem. Bineînțeles, pe pile, că altminteri cum să faci
treaba? Hortolomei era bine cu Gheorghiu-Dej, avea ușă deschisă la el. La
momentul acela preferam ortopedia, dar probabil că mi-ar fi plăcut orice, numai
un sector de medicină în care să fii prea pasiv, contemplativ nu.
– Cum
ar fi?
–
Dermatologia. Până la urmă a trebuit să învăț și dermatologie. Viața m-a
obligat să învăț și oftalmologie, și ORL, și dermatologie. Ca intensivist,
vrând-nevrând, ai de-a face cu toate. Ca anestezist încă, deja ai de-a face cu
toate. Pentru că bolnavul îți vine, de exemplu, să își facă o colecistectomie.
La rece. Are calculi, trebuie scoși. Examinezi bolnavul, care are o vârstă, e
de un sex, are un bagaj de boli cu care vine din timp, trebuie să știi câte
ceva din fiecare boală și de modul în care interferează cu anestezia pe care
i-o dai tu și cu chirurgia pe care i-o face chirurgul. Trebuie să apreciezi:
rezistă, nu rezistă? Ce trebuie să îi faci ca să reziste?
– Când
ați început, era mai simplu ca medicii să aibă această viziune de ansamblu, să
știe câte puțin din celelalte specialități?
–
Nu era simplu deloc. Anestezistul, la începuturile mele, era de obicei cel mai
tânăr venit în clinică. Uneori făceau chiar surorile anestezie, alteori – am
auzit, nu am văzut – și portarul se pricepea la anestezie. Când m-am apucat de
asta, am făcut-o pentru că profesorul Hortolomei a avut ideea să cumpere un
aparat de anestezie. Și aparatul deja implica o complexificare a modului de
gândire. Anestezia nu e o specialitate simplă, pentru că trebuie să știi toată
medicina. Iar după anii ʼ60, când s-a dezvoltat și cu terapia intensivă, era
clar că trebuie să știi absolut toate specialitățile. Și neurologie, și
respirație, și circulație, și digestie, și metabolism – tot ce vrei. Plus că
trebuie să știi toată tehnica întregii aparaturi. Asta îi dă intensivistului
capacitatea de a interveni. Vine bolnavul în stare critică, cu insuficiență de
mai multe organe. Când repari pe unul trebuie să știi cum să le repari și pe
celelalte. Sau să le protejezi. De reparat se repară singure. Vindecarea nu e
un proces pe care îl face medicul, ci organismul bolnavului. Bolnavul vine cu
bagajul lui de patologie și mai ales cu imunitatea lui. În fața traumei – indiferent
de ce tip e, infecțioasă, mecanică, electrică, termică – imunitatea se
prăbușește.
Toată
viața am lucrat neavând chiar tot
– În
cazul Colectiv, cum a răspuns sistemul medical românesc?
–
Faptul că, într-o oră, șaptezeci de bolnavi în cinci spitale erau intubați și
respirați înseamnă că a funcționat tot sistemul de culegere a bolnavilor pe loc
și de transport, tot sistemul de menținere în viață de la locul accidentului
până la spital și în spital treaba a funcționat perfect, pentru că bolnavii au
ajuns pe respiratoare. Au murit pentru că unii pur și simplu nu putea
supraviețui din cauza gravității leziunilor. Era triplă leziune: piele lezată,
plămân ars, plus leziune chimică. Ai inhalat fumul? Se duce în sânge și se duce
în toate organele, îți dă dintr-odată lezare multiorganică. Din start pacienții
aceștia erau într-o stare gravissimă. Nu au nici imunitate, și-atunci mulți
dintre ei se infectează. Indiferent câte măsuri...
– Totuși,
la infecții nosocomiale suntem „campionii“ Europei.
–
Acuma, noi știm de infecția spitalicească apărută la penicilină, din anii ʼ50.
Și colaborarea dintre chirurgie și bolile infecțioase și monitorizare de
germeni o făceam încă de la Colțea, din ʼ50. De atunci până în ziua de astăzi e
același lucru: o bătălie continuă. Iar victoria ține de o mulțime de chestii
simple. În primul rând, circulație mică în jurul bolnavului. E prima regulă. Nu
vine să-l vadă ruda, prietenul. Nu îl vede nimeni, doar doctorul. Iar doctorul,
la un astfel de bolnav, e îmbrăcat steril și nu pleacă de lângă bolnav. Iar
când se duce la alt pacient, se spală bine, se îmbracă iar steril și se duce la
bolnavul celălalt. În anii ʼ50, totul stătea sub semnul: faceți economie. Și
unde se făcea propagandă de partid să faci economie? La săpun! Eu am trăit apariția
infecțiilor nosocomiale și a germenului de infecție nosocomială, care la
început era rezistent numai la penicilină. Toți au fost omorâți de alte
antibiotice și s-au obișnuit cu ele. Acum, dacă faci monoterapie și distrugi
flora concurentă, riști să faci rău. Treaba este foarte complicată și când văd
cum este tratată la televiziune mă apucă groaza. Și doctorii, sunt unii care
văd situația cum trebuie și alții care vorbesc în bobote. Și bineînțeles că
intervine politizarea. E de vină ministrul cutare, prim-ministrul cutare... Nu
e așa. Este foarte greu să găsești o soluție organizatorică viabilă în
condițiile în care chiar nu sunt bani. Pentru că medicina e o treabă foarte
scumpă. Să ai pretenții de la medicina românească să îți asigure un standard de
îngrijire ca în Statele Unite, unde costă 20.000 de dolari ziua de internare în
terapia intensivă, iartă-mă, nu se poate, că nu ai de unde. Cât e punga goală,
nu ai de unde să faci. Nu cereți lucruri imposibile. Cereți ce e posibil și
uitați-vă la ce fac oamenii cu ce au. Cât îți trebuie să dotezi toate spitalele
din țară, unde poate apărea o boală sau un traumatism în masă, să aduci
aparatură de top la nivelul lui 2015? Câți bani îți trebuie? Și pe urmă, cu
aparatura aia ce faci? Îți stă. Pentru că accidentul vine precum cometa: când
vrea el, nu când vrei tu. Tu poți să fii pregătit, el nu vine. Și atunci ai
cheltuit nu știu cât degeaba pe niște sectoare, banii trebuindu-ți și în alte
sectoare: de epidemiologie, de terapie în cancer... Sigur că bolnavii implicați
în fiecare dintre sectoarele astea țipă și acuză. Dar un stat, indiferent cine
și cum îl conduce, nu poate să asigure un nivel al asistenței medicale mai mult
decât îi permit banii. Pe mine m-a revoltat ce s-a spus la televizor.
– Dar
chiar o parte dintre medicii care au participat la intervenția din cazul
Colectiv au criticat din interior sistemul.
–
Doctorul de la care a plecat totul a spus că nu a avut cu ce să lucreze. Sunt
convins că nu au avut tot ce le trebuie. Pentru că eu toată viața mea am lucrat
neavând chiar tot ce mi-a trebuit. Am făcut chirurgie cardiacă în anii ʼ50, am
făcut hipotermie cu cord deschis, cu oprire circulatorie în anii ʼ50, la
începutul anilor ʼ60 am dat drumul la circulația extracorporală. Rezultatele au
fost proaste la început. Proaste din diferite motive, unele ținând de
chirurgie. Dar niciodată nu pot să acuz că mi-a lipsit ceva și din cauza aceea
s-a întâmplat. Mai mult din neglijență și din necunoaștere umană s-au întâmplat
lucruri decât din lipsă materială. Noi a trebuit să improvizăm în anestezie
groaznic de mult. Poate nu atât eu, că lucram la Fundeni și la Elias, dar ce
era prin țară... Îmi spuneau elevii mei cum au trebuit să improvizeze și totuși
treaba a mers. Unde nu a mers au fost deseori grave erori de comportament din
partea medicilor. Un bolnav postanestezic trebuie să stea sub urmărire într-un
fel sau altul. Nu îl trimiți din sala de operație direct în salon și nu se mai
uită nimeni la el.
Să o
iei razna pe drumul cel bun
– Ce
faci însă atunci când lipsesc resursele, când știi că nu ai la dispoziție tot
ce trebuie?
–
Improvizezi. Trebuie să ai circumvoluțiuni să vezi ce poți să faci. Vrei să
bați un cui și nu ai ciocan, ce faci? Omul primitiv a luat o piatră. Altul
poate folosește cleștele pe post de ciocan. Se poate bate cu o mulțime de alte
instrumente utilizate în mod corespunzător. Asta înseamnă a improviza
inteligent.
– Dar
să improvizezi astăzi, când vorbim de medicină bazată pe dovezi, de ghiduri, de
protocoale standardizate?
–
Ghidul e valabil când dulapul de medicamente și cel cu instrumente sunt
întregi, când ești dotat cu tot ce trebuie. E foarte bun ghidul atunci. Dar
(râde) când nu ai, ce faci? Improvizezi sau nu faci. Sari punctul ăla și, dacă
l-ai sărit, s-ar putea să fie vital. Sunt imanențele medicinii făcute în
condiții de organizare sanitară centralizată. Dacă lipsește un medicament, de
exemplu, în cazul meu, ani de zile a lipsit noradrenalina, trebuie să știi
farmacologie, să vezi cum poți să înlocuiești una cu alta. Sigur că nu e sută
la sută același lucru, dar tu trebuie să faci o treabă, care uneori nu suferă
amânare. Faci ce poți. Ce te taie capul.
– Contează
mai mult medicul decât resursele?
–
Un medic mai prost, dar cu resurse complete și cunoscător al protocoalelor este
eficient. Un medic deștept însă se poate descurca și în afara protocoalelor.
Iar pe medicul deștept protocoalele nu ar trebui să îl împiedice să fie
creativ. Întotdeauna protocolul e un consens: se strâng la un congres și
hotărăsc că așa trebuie să fie treaba. Dar dacă vine unul mai deștept și arată
că nu așa trebuie să fie treaba, ci că, făcând altfel, e mai bine, trebuie să
îi dai în cap? Unde lași creativitatea și inventivitatea să lucreze? Evident că
omul, dacă aplică pe om treaba asta, trebuie să-și ia și răspunderea. Or, din
punctul acesta de vedere, eu am avut tot cursul vieții mele numai inițiative
luate pe răspundere proprie.
– Dar
răspunderea și-o asumă puțini.
–
Asta depinde genetic de cum ești construit, mai dotat sau mai puțin dotat cu
capacitatea de manipulare a informației.
– Nu
ține și de teama medicilor?
–
Da, bine, acum le e frică de avocați. De malpraxis. Și devin ineficienți prin
această frică. Adică medicul nu îi face bolnavului ce trebuie pentru că nu e în
protocol, chiar dacă el știe. Eu știu, de exemplu, o mulțime de chestii care nu
sunt în protocol și, dacă e nevoie, le fac cu inima deschisă, că am zeci sau
sute de cazuri făcute în direcția respectivă, dar alții nu le fac. Protocoalele
astea nu sunt decât niște indicatori generali și, dacă te abați foarte grav de
la ele și bolnavul pățește ceva, în justiție expertul o să spună: „da, ai avut
un protocol și îndepărtându-te de protocolul ăsta ai luat-o razna“. Însă
deșteptul care face inovația o ia el razna dar o ia pe un drum bun. Aici e
toată afacerea. Și când improvizezi, depinde cum improvizezi.
Anestezia
e ca alpinismul, nu poți greși de două ori
–
Și să nu lași frica să te oprească.
–
Eu am făcut alpinism. Și anestezia e ca alpinismul. Cu un bolnav nu poți greși
decât o dată. Dacă l-ai omorât s-a terminat. Și în alpinism, dacă ai greșit o
priză și ai scăpat jos, mai ai coarda în care ești legat. Dacă nu e bine
asigurată, te-ai dus, două sute de metri în jos, faci clac și ai crăpat. Nu
poți greși de două ori. O singură greșeală ajunge. Din nefericire, această
greșeală este de cele mai multe ori nesupravegherea bolnavului. Câte dosare am
avut eu cu anestezist plecat de lângă bolnav? Se deconectează sonda de
intubație, nu mai e ventilat, bolnavul vede sângele negru, se alarmează, sună,
dă-i, dă-i, vine personalul, îl reconectează, dar e prea târziu: s-a
decerebrat, intră în comă și moare. Au fost nenumărate cazuri. Sau un bolnav,
operat la ORL, trezit și trimis la salon și nimeni nu l-a mai văzut până
după-amiază, când l-au găsit mort. De ce? Tot plămânul era plin de sânge, a
făcut hemoragie secundară, s-a înecat cu sânge și a murit. În terapia intensivă
și în anestezie, una din regulile cele mai dure care trebuie respectate este
nedespărțirea de bolnav. Nu te baza nici pe monitoare. Trebuie să fii prin
preajmă întotdeauna. Bolnavul trebuie astfel situat încât cineva să fie lângă
el. Și dacă i-ai pus un monitor... Monitoarele dau și alarme false și asta în
general enervează personalul medical. Și se tot duc și îi sting alarma, dar la bolnav
nu se uită. Nu! Întâi uită-te la bolnav, că poate aparatul nu a greșit.
Mortalitatea în primele 24 de ore o dă cel mai frecvent nesupravegherea
bolnavului.
– Dar
medicii sunt din ce în ce mai puțini și mai aglomerați.
–
Treaba e că nu avem doctori. Îi plătim prost, în cadrul sărăciei generale.
Poate dacă nu s-ar fi furat cât se vede că se fură, și probabil că ce se vede e
doar o fracțiune din ce s-a furat... Ne-am tot plâns că nu sunt bani, dar ce se
putea face cu banii ăia? Toată treaba are o relație cu politica. Și cu această
politică postrevoluționară în care toată treaba a mers strâmb. S-o spunem pe
șleau.
– Să
revenim la începuturile ATI în România. Spuneați că toată povestea a început cu
Hortolomei cumpărând un aparat de anestezie.
–
Da, întâi a fost ideea lui Hortolomei să cumpere. Pe banii lui s-a dus la New
York și, în loc să-și cumpere pantofi și cravate, a luat un aparat de
anestezie, care numai ieftin nu a fost. Costa niște mii de dolari bune. Și s-a
adresat și unui specialist, că aparatul a venit cu tot ce îi trebuia.
– Cum
ați învățat să îl folosiți?
–
În primul rând, trebuia să văd ce era cu fiecare piesă, ce funcționalitate
avea. Eu spirit tehnic aveam, și acum îmi repar tot felul de gadgeturi – cele
care se pot repara. Nu, nu, asta nu a prezentat o dificultate. Dar trebuia să
știu care e nivelul de cunoștințe, nu puteam să îmi imaginez eu. Și am găsit
suficientă informație în niște cărți rusești, care la rândul lor erau copiate
după alea americane. Numai că nu îi pomeneau pe americanii și pe englezii care
făcuseră metodele. Nu știam rusă, dar știam literele chirilice, le învățasem în
liceu. Mi-am luat Nina Potapova (n.a.: manual de limba rusă pentru începători)
– o am și astăzi, pot să îți arăt. Și am învățat rusește suficient cât să pot
înțelege. Acuma, un text tehnic e mult mai ușor de citit decât un text literar,
pentru că intervin neologisme, nume de instrumente, nume anatomice, nume de
boli. Te orientezi și îți trebuie numai cuvintele de legătură să înțelegi ce
vorbește despre instrumentul respectiv.
Întotdeauna
am găsit soluțiile de moment
– Pe
vremea aceea, când traduceați manualul rusesc și mai apoi, când ați început să
folosiți aparatul și să faceți primele anestezii, v-ați dat seama că veți pune
bazele unei întregi școli?
–
Nu, nu, nu. Nu am avut perspectiva asta niciodată. Întotdeauna eu am găsit
soluțiile de moment. A fost genial Hortolomei. Nu mai e pe-aici, ba uite-l colo
(n.a.: întinde mâna și îmi arată o poză din bibliotecă). El era chirurg, dar în
clinica lui de chirurgie își făcuse laborator de biochimie, laborator de
radiologie, laborator de medicină experimentală.
–
Și el a pus ochii pe dv.
– A
pus ochii pe mine după primul stagiu de externat pe care l-am făcut la el.
– De
ce?
–
Omul a văzut în mine ceea ce eu însumi nu vedeam la ora aia. Cum am venit,
primul lucru mi-a pus aparatul în brațe. De fapt, el îi rugase înainte pe Dan
Setlacec și pe Traian Ștefănescu să se ocupe de el. Îl adusese din august și eu
am venit în clinică în noiembrie. Din august și până în noiembrie nu făcuseră
nimic. Adică nu adormiseră niciun bolnav cu aparatul respectiv. Eu nu știu dacă
mi-a trebuit o săptămână până am dat anestezie pe mască cu aparatul. În martie
am făcut și intubație, deci rezolvasem problema la nivelul anului 1951. Imediat
s-au apucat de chirurgie pulmonară și, la scurt timp după, de chirurgie
cardiacă, în așa fel că în 1953, în decembrie, am făcut prima stenoză mitrală,
prin divulsie digitală. Apoi, chiar în 1951 am avut acces la biblioteca lui
Dorel Burghele, care avea un frate la Paris și îi trimitea cărți, așa că avea o
bibliotecă de volume recente și am găsit o serie de cărți englezești și
americane. Și Juvara mi-a dat una franțuzească. Așa că din 1951 am început să
am literatură și așa am putut să dezvolt treaba să meargă trăsnet. Și a mers
bine. Când ne-am apucat de chirurgie pulmonară, Voinea (n.r.: Marinescu) nu era
încă ministru, era secretarul Academiei, și în chirurgia pulmonară am fost puși
în situația de a construi în cadrul laboratorului de explorări funcționale un
aparat de explorări respiratorii și am făcut la atelierele de la Măgurele, pe
vremea aceea ale Academiei, unul formidabil și pentru timpul respectiv, chiar
mai bun decât ce se găsea din import. S-au putut face foarte multe chestii în
niște condiții în care aproape nu îți poți închipui că s-ar fi putut face.
– De
ce e greu de închipuit?
–
Pentru că am avut acces prin Voinea și prin Hortolomei la sursele primare, la
ce se mai găsea prin țară. Și se mai găsea. Lumea capitalistă dinainte nu mersese
pe ideea „lasă că merge și așa“, nici pe promovarea nonvalorilor. De fapt asta
a fost catastrofa societății noastre: inversarea valorilor.
– Să
lucrați ca medic în sistemul comunist nu a venit însă și cu anumite limitări?
–
Drept să-ți spun, eu am fost avantajat. Că am lucrat cu Voinea și cât a fost el
ministru am cam avut noi tot ce trebuie în Fundeni. După Voinea, au început să
ne dea mai puțin, dar tot ne-au dat. A venit cutremurul din ʼ77 și pe relațiile
mele am luat două milioane de mărci ajutor pentru secția de anestezie din
Fundeni de la Crucea Roșie Germană. Și mi-am dotat secția muc și sfârc cu tot
ce vrei și practic cu astea s-au dus, din ʼ78, când s-a făcut treaba, când s-a
renovat spitalul și până în ʼ89, cu asta am lucrat. Am avut noroc. Toate
lucrurile astea pe care zice lumea că le-am făcut, pentru care mă apreciază, eu
nu mi-am dat seama că ar fi fost niște obstacole formidabile de trecut și că
fac cine știe ce eforturi deosebite. Le-am făcut din mers. Trebuia să le fac,
le-am făcut.
Curiozitatea,
reflex de supraviețuire
– Dar
privind în urmă, sigur realizați...
–
Da. Dar îți spun cum am lucrat eu. Am făcut ce era nevoie și căutând mereu
senzația lucrului bine făcut. O idee preluată de la tatăl meu și de la un alt
neamț, Herr Jakob. Două veri în timpul liceului am fost ucenic în atelierul
auto al lui Herr Jakob, de dimineața până seara. De fapt, din fiecare loc am
învățat câte ceva. Și pentru că am avut ceva care pe mine m-a mirat la alții
când lipsea. Îi spui cuiva un lucru și spune din start: „Asta nu mă
interesează“. Eu până nu știu despre ce e vorba nu dau verdictul că mă
interesează sau nu. Pe mine m-a interesat orice și apoi am filtrat ce păstrez,
ce studiez, ce dau mai departe. Dar nu am spus: „Asta nu mă interesează“. Iar curiozitatea
este un instinct care duce la supraviețuirea speciei. Toate animalele sunt
curioase. Și gândacul de bucătărie e curios. Nu zice niciodată că nu-l
interesează. Umblă de colo-colo și totul îl interesează, dar apoi filtrează:
„Asta e de mâncare, asta nu e de mâncare“. Eu, ca om, să fiu lipsit tocmai de
reflexul ăsta, de curiozitate, nu îmi folosește.
–
În medicină cu atât mai mult e adevărat.
–
Curiozitatea în medicină este absolut esențială. Te uiți la bolnav și trebuie
ceva să îți atragă atenția. Dezbracă-l și uită-te la el. Și când l-ai dezbrăcat
și te-ai uitat la el, diagnosticul la foarte mulți îl știi precis, nu îți mai
trebuie niciun fel de analiză. Or, dacă te duci azi la doctor, nici nu se uită
la tine, te trimite direct la analize.
– Ați
făcut de patru ori anestezie pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, de două ori pentru
Elena Ceaușescu, jumătate din CPEx v-au fost pacienți...
–
La un moment dat mă vaccinasem, mă obișnuisem (râde).
– Dar
la început vă temeați?
–
Cum să-ți spun? Niciodată nu am făcut la un bolnav decât un lucru pe care eu
logic îl consideram sigur. Și atunci întotdeauna m-am simțit foarte sigur pe
ceea ce îmi propun să fac. Așa de sigur încât la prima anestezie a lui Dej, în
1962, când m-au pus să scriu exact ce urmează să fac și ce situații pot să
apară și cum le-aș aborda, am scris vreo patruzeci de pagini, iar una dintre
eventualități de care eram foarte sigur era că nu va prinde rahianestezia, cum
avea de gând chirurgul. I-am făcut niște teste de alergie cu picături în ochi,
la unul s-a umflat ochiul. I-am spus chirurgului că nu o să prindă, dar el a
vrut morțiș să facă rahianestezia. Nu a prins. Dar eu eram bine pregătit cu
varianta: perfuzia pusă, bolnavul întins, medicația pregătită. L-am adormit și
bolnavul a mers anesteziat de mine.
– Nu
ați avut totuși momente de nesiguranță?
–
Întotdeauna când am făcut ceva m-am documentat. Și restul a venit din mine, din
capul meu: completările. Apoi, dacă vorbim de personajele astea, eu nu i-am
cunoscut la nivelul de politic și de conducere, ci la nivelul personal. Nu m-am
uitat la rangul lor, ci i-am tratat ca pe niște pacienți. Jurământul hipocratic
asta îți cere. Eu i-am tratat pe toți normal ca pe niște pacienți de-ai mei. Și
asta m-a scutit și de emoție și de nervi.
– Mulți
dintre ucenicii dv. au plecat din țară.
–
Da, până în ʼ89 plecaseră deja 160–170. Aveam 120 numai în Germania,
predominant sași.
– Pe
dumneavoastră ce v-a ținut aici? Cum de nu ați plecat?
–
M-au întrebat mulți. Cetățean american sunt și la ora actuală, origine germană
am. Aș fi putut să plec și am avut și oferte de plecat. Dar știi cum e? Când
găina face un ou, ce face cu el? Se așază pe el să îl clocească. Ei, cam asta
am făcut eu. Am avut senzația că am făcut un ou aici în țară. Și, pe urmă, eram
într-o poziție în care nimic nu mă forța. Eu am fost, dacă vreți, un fel de
preferat al epocii socialist-comuniste. Fără să o accept, însă ei probabil că
au avut nevoie de mine și eu nu m-am manifestat niciodată drastic împotriva
lor. Pe principiul că trebuie să vorbești ce trebuie, dar poți să faci ce vrei.
Exact asta am făcut. Am vorbit ce trebuie, cu măsură, nu prea mult, dar de
făcut am făcut ce am vrut eu. Nimeni nu m-a împiedicat să fac ceva. Și dacă
știi că ai făcut o treabă bună dormi liniștit.
Medicamente
de... import
– Dar
a fost totuși un compromis, nu au fost situații când ați fi vrut să spuneți?
–
A, am și spus, să știi! Eram într-un curs de perfecționare la Satu Mare și nu
era insulină. Am văzut bolnav murind în spitalul județean în comă diabetică din
lipsă de insulină. Și i-am scris o scrisoare de protest ministrului sănătății.
Și i-am arătat-o și securistului de la noi de la spital. Și am mai zis eu în
diferite contexte, dar mereu legat de profesie. Când a ajuns cuțitul la os, mai
cârâiam. În rest, preferam să fac. Am avut ocazia să călătoresc destul de mult
în afara țării, pentru pregătirea mea. Mai ales în Germania, Austria. Când mă
duceam pe-acolo, oamenii aveau kilograme de mostre, pe vremea aia nu era
reglementată toată treaba cu cercetarea medicamentului, comisii de etică, ANM.
Te angajai să faci lucrarea, îți trimitea mostrele pentru atâția bolnavi. Și
ăștia aveau mostre de la toate casele care riscau să se supradateze. Și atunci
îmi umpleau mașina cu mostre. Și am avut medicamente de ultim strigăt, în
cantități semiindustriale, veneam cu mașina plină. Toată mirarea mea a fost că
la vama românească – unde de obicei erau foarte drastici – le spuneam doar că
am medicamente pentru spital și mă lăsau să trec de fiecare dată cu un
portbagaj întreg de medicamente.
– Ce
sfat le dați tinerilor medici care își încep azi cariera în anestezie?
–
Să își vadă de meserie, să învețe, să se informeze și să își găsească
maeștri-model. E cel mai greu lucru: să știi după cine te iei, pentru că
civilizația se obține prin imitație. Trebuie să faci ce au făcut și alții. Până
la inovație, învață foarte bine ce-au făcut și alții. Și după ce știi, de bine,
de rău, ce au făcut alții, poți să intervii cu inovații.
