Profesorul
George Litarczek privea agasat, prin hublou, fragila boare de nori de sub aripa
dreaptă a avionului care cobora lent, dar hotărât către pista aeroportului
Otopeni. Prin norii ca un geam aburit, pădurile de dedesubt i se înfățișau calde,
policrome, neliniștite, îndrăgostite. Din păcate, pomii galbeni, arămii și
roșii nu-i puteau desprinde gândul de la mortalitatea mare din chirurgia
cardiacă de la Fundeni. Mor prea mulți, se gândea profesorul. Să fie numai
aerul din cavitățile cardiace stângi de vină? Să nu știe ei, chirurgii, cum
să-l scoată ca să nu mai embolizeze creierul cu tot cortegiul lui de semne,
comă și apoi penibilul și durerosul deces? Discutase mult la Düsseldorf pe tema
asta cu prof. dr. med. Martin Zindler Arzt für Anästhesie, după titulatura
germană, prietenul lui. Dar un răspuns sigur tot nu avea, deși de câte ori
circula prin Europa, și circula mult, se interesa de subiect. Erau perioade
când stătea cu lunile în străinătate la diverse schimburi de experiență, la
congrese, ba adesea ținea și cursuri ATI în Germania. Discutase cu toți
specialiștii despre problemele chirurgiei cardiace din Fundeni, dar o concluzie
comună nu aveau încă. Convingerea lui, doar a lui, era că nu se scoate aerul
din cord cum trebuie. Asta trebuie să fie cauza emboliei cerebrale și a
deceselor atât de frecvente, atât de chinuitoare din perioada 1970–1980.
În
ziua aceea de toamnă, cu decor multicolor și cald, urma să dau anestezie unui
bărbat de vreo 30 de ani, brunet, frumos, genul Burt Reynolds; dacă-i puneai
mustață și pălărie de cowboy, ziceai că intră pe platoul de filmare să joace înSmokey and the Bandit. Bolnavul meu avea o boală relativ simplă pentru
un chirurg experimentat, maladie mitrală, iar operația care urma să i se facă
era o protezare mitrală cu valvă Ionescu-Shiley.
Totul
a mers bine până la sfârșitul intervenției, când a trebuit să-l defibrilăm. Îmi
amintesc ca azi; nu auzeam din plagă decât comanda „Șoc“. Șoc, șoc și iar șoc
îmi cerea chirurgul principal, iar eu, lângă defibrilator, administram
exasperată doza terapeutică de energie electrică, doar, doar o intra în mult
doritul ritm sinusal. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori … Nimic.
Inima se încăpățâna să rămână în fibrilația aceea ventriculară mică și
deslânată ca și cum nu voia nimic altceva decât să-și bată joc de noi și de
eforturile noastre. Mi-am mai aruncat o dată privirea spre monitorul de
biochimie al sălii de operație. Toate analizele sosite cu câteva minute în urmă
erau normale. Chiar și ecranul care indica temperatura era prietenos, arătând
că de la 30 de grade, cât indicase în perioada de hipotermie, ajunsese la 37
grade. Celsius. Atunci de ce? De ce nu pornea?
–
Șoc, îmi strigă iar chirurgul, strângând cordul încrezător între palete. Mai dă
un șoc. Nimic.
–
Ce se întâmplă? Ce faceți voi aici? aud în degringolada aceea vocea
profesorului Litarczek lângă mine.
Când
intrase în sală? Venea destul de rar la „cardiaci”. Nimeni nu-i remarcase
prezența, atât eram de concentrați pe bolnavul care părea a se îndrepta spre
catastrofă.
–
Defibrilăm și tot defibrilăm. Nu merge, i-am răspuns, privind neputincioasă
inima aceea flască.
–
De ce? mă întrebă cu o voce ușor cântată, cum întrebi un copil răsfățat de ce
nu vrea să mănânce. Apoi schimbă tonul. Cu cel autoritar de șef peste toate
departamentele de anestezie, de șef responsabil cu ATI din chirurgia generală,
chirurgia cadiovasculară și din cea urologică, în care nu era bine să existe
erori, neglijențe sau incorecte ori incomplete informații științifice.
– Dragă
Dora, mi se adresă privindu-mă în ochi, dar destul de tare ca să audă toată
sala, o inimă în fibrilație ventriculară care nu pleacă la defibrilarea
electrică „are“ ceva. Ce? Ce are?
Recunosc,
ataca fără milă problema în miezul ei. Știam și eu că există o cauză a
nondefibrilării, eram doar șefa ATI din Chirurgia cardiacă și lucram de zece
ani cu tot felul de bolnavi cardiaci. Și mai ales cu tot felul de chirurgi, mai
abili sau mai puțin abili. În ziua aceea lucram cu un chirurg din categoria a
doua… Dar tot nu mă ducea mintea. Nu găseam cauza și pace. Și o căutam cu
îndârjire chiar și în timp ce descărcam defibrilatorul în bietul om.
–
Luați puțin mâna de pe inimă, îi ceru profesorul Litarczek chirurgului șef.
–
Păi, dom’ profesor, facem masaj cardiac...
–
Văd și eu ce faceți. Dar vreau să văd cum arată cordul. Bine, am văzut. Reluați
masajul. Părerea mea este că inima asta e goală. Nu are pic de sânge în ea.
Unde e sângele? De ce-i goală, oameni buni?
Nu
a răspuns nimeni. Abia atunci m-am uitat și eu în plagă. Așa era.
–
Dom’ profesor, e un monovalvular, e operat relativ rapid în evoluția bolii, e
tânăr… Poate are o inimă mai mică de felul ei, încercam eu să inventez ceva
care să stea în picioare.
–
Te-ai uitat pe radiografia cardiacă? Uite-o, îmi indică profesorul din cap
negatoscopul din dreapta mea. Inima era mare pe radiografie… Explicația mea
cădea în neant.
–
Părerea mea, dacă vreți s-o auziți, este că valva mitrală este montată invers,
le spuse profesorul Litarczek, profesorul meu de ani de zile, care-mi dirijase
pașii din prima mea zi la Fundeni.
–
Nu, asta e imposibil, sări chirurgul. Am pus până acum zeci de valve…Chiar mă
jigniți, ripostă el. Era roșu la față, un roșu stacojiu care se observa și pe
puținul tegument facial care-i ieșea de deasupra măștii plasate sus, deasupra
nasului.
–
Haideți să verificăm, sugeră cu jumătate de glas mâna a doua din plagă.
Profesorul
Litarczek se îndreptă spre ieșirea din sală cu pași liniștiți. Când ajunse la
ușă spuse tare, mai mult pentru sine: „Eu l-aș repune pe circulația
extracorporală și aș vedea ce e cu valva aia“.
M-am
uitat după el. Îl vedeam prin geamurile de sticlă ale sălii de operație. Pe
hol, se întâlni cu dr. Dan. Dădu mâna cu el, apoi râse cu poftă la ce-i spunea
acesta. Era o glumă, mai mult ca sigur. Apoi se îndreptă spre ieșirea din
blocul operator cu mersul acela al lui, ușor într-o rână.
–
Liniile venoase și cea arterială sunt libere? mă trezi Radu cu vocea lui
poruncitoare, colegul meu de la Circulația extracorporeală. Și, Dora, vezi și
tu cum stăm cu heparinizarea. Apoi am auzit tare și clar anunțul de fiecare zi:
„Pornit circulația!“
Ce
a urmat a confirmat opinia profesorului Litarczek. Au redeschis cordul, au
găsit valva montată pe dos, au descusut-o și au repus-o în poziția normală.
Când a venit momentul să descarc iar defibrilatorul pe inima lui Burt Reynolds,
aceasta a pornit din primul șoc, veselă, zglobie, tonică. Omul își revenea la
viață.
În
ziua aceea, profesorul Litarczek nu doar a salvat un om, ci a lansat și un
proverb în clinică pe care aveam să-l utilizăm ani în șir: „Invers, dom’
profesor!” Așa ziceam la orice ezitare
tehnică a vreunuia din noi, indiferent de grad. Putea să fie și brancardierul.
Dacă punea bolnavul cum nu trebuie pe pat sau pe masa de operație, se alegea
imediat cu ordinul: „Invers, domʼ profesor!“.
Regula
nescrisă în chirurgie este că spre sfârșitul operației, cam cu 10–20 de minute
înainte de ultimul fir la piele, chirurgul principal părăsește și plaga, și
sala de operație. Maurul și-a făcut datoria…
Am
rămas în sală ca de obicei, până la pansament. Chirurgii care închideau
pacientul erau meditativi, respiratorul pufăia calm, pielea pacientului era
roz, iar somnul lui, adânc și reparator. Erau momentele noastre numai bune de
comentarii.
–
Spuneți-mi și mie, cum și-a dat seama șeful meu de eroarea voastră? E
anestezist, nu chirurg cardiovascular, vine pe la noi doar din când în când,
așa, în vizită și nu se mai interesează de mult de operațiile pe cord oprit.
Dar, cu toate astea, știe foartă multă chirurgie cardiacă. A lucrat încă de la
începuturile ei în acest domeniu, dar sunt ani de atunci. Apoi, a pus umărul la
implementarea circulației extracorporale pentru operațiile pe cord deschis. Și
în ultimul rând, „el“, nu unul din voi, a sugerat că mortalitatea mare în chirurgia pe cord oprit este embolia
gazoasă cerebrală. De ani de zile vă vorbește, și voi nu vă lăsați convinși,
despre embolizarea circulației cerebrale prin evacuarea defectuoasă a aerului
din inima stângă. Azi ne-a demonstrat că știe și la valve… Dumnezeule, ce fler
a avut! Nu m-ar fi dus capul la un asemenea diagnostic. Nu mi-aș fi imaginat
nici în cele mai pesimiste scenarii că puteți pune o valvă pe dos… Domnule, e o
valvă monosens, te uiți la ea și vezi cum se deschide! La mitrală ar fi bine să
se deschidă spre ventriculul stâng, nu? întrebai eu cât mai ironic cu putință.
–
Formidabil domʼ profesor! A găsit cauza fibrilației ventriculare atât de
rapid…Și da, valva era în poziție greșită… Și ce calm era! Deh, e doctor mare,
dar parcă are și jumătate de creier de inginer. Ceea ce se vede și din faptul
că manevrează atâta aparatură medicală de performanță.
–
Nu numai o „manevreză“. O și repară, la nevoie… Și cu cât calm o face… Cu
calmul cu care tratează și un bolnav în șoc, și unul în oprire cardiacă, și un
politraumatism. Cu calm și cu capul limpede. De asta l-am și poreclit „kaltes
Hertz“ (n.r., în germ.: inimă rece).
–
Asta așa e, îmi răspunse rezidentul care instrumenta. Toți îi spunem „kaltes
Hertz“. Nici nu știu de unde i se trage porecla asta. Dumneavoastră i-ați zis
așa?
–
Eu…
