În anul când se împlinesc ceva ani de când Ovidiu a fost exilat la Tomis, am vizitat Constanța. M-am îndreptat a doua zi de la sosire înspre piața care îi găzduiește statuia. Doream să găsesc și vreo carte despre cunoscuta-i artă de a seduce. Am constatat însă, cu tristețe, că totul în jur se duce. Până să ajung la statuie, am trecut prin zone centrale ale urbei care mi-au produs un gust amar.
Privind centrul vechi al Constanței, gândul mi s-a îndreptat la Havana cărților lui Pedro Juan Gutiérrez. „Am străbătut centrul Havanei de parcă mergeam printr-o zonă de dezastru. (...) Orașul în ruine murmură, foșnește”, scrie autorul cubanez în a sa „Trilogie murdară la Havana” (traducere din limba spaniolă Ana-Maria Tamaș, Editura Trei, București, 2007, pp. 255–375). Ovidiu, în a sa operă, recomanda îndrăgostiților câteva monumente, ridicate de împăratul Augustus și de familia sa ca popasuri numai bune pentru a seduce tinere. În timp ce străbăteam străzile prăfuite, pline de oameni cu interese diverse, zgomotoase și arse de soare, îmi tot roteam privirea spre a afla un loc potrivit unde să mă opresc și să găsesc energia inspiratoare de vorbe meșteșugite și gesturi pe măsură, pentru persoana cu care mă însoțeam. Spre disperarea mea de moment, până la statuia-simbol a orașului, nu s-a ivit nicio clădire din care să susure vreo muză încastrată între ziduri, nici măcar o firidă mai acătării, ce să mai zic de vreun monument care să mă atragă cu a sa tainică autoritate...
Ajuns în fața statuii lui Nasone, cum îi zicea Delavrancea, citesc, înainte de a-mi ridica privirea înspre chipul său: „Sub această piatră zace Ovidiu, cântărețul iubirilor gingașe, răpus de-al său talent”. Textul plăcii de marmură continua cu un îndemn la rugăciune pentru sufletul aceluia care avea nu numai o poveste tristă a reprezentării sale în bronz, de-a lungul vremii, ci și o maculare dizgrațioasă, urmare a survolului constant al păsărilor din piață... Răpus de talent și de posteritate... zăcând în soare și în nepăsare. Muzeul din spatele lui Ovidiu nu avea niciun pliant, ce să mai zic de vreo carte, din care să mă inspir pentru a-mi consolida arta seducției. Cei din incinta muzeului erau preocupați să adăpostească sculele ce urmau a fi montate pe scena ce se ridica și care avea să susțină trupe care urmau să glăsuiască, la ceas de seară.
După ce am mai dat o dată roată statuii, m-am îndreptat spre mare. Străbăteam în sens invers centrul vechi al Constanței. Într-un colț de stradă, sub o jumătate de umbrelă, doi bătrânei jucau șah. De capătul de sus al balustradei roșii, ce susținea scările în dreptul cărora își desfășurau meciul gândirii, erau agățate niște cămăși colorate. Când vântul adia, acestea fluturau și, pentru că trebuia să mă alin cu ceva, s-a întâmplat să zăresc, între două zbateri ale pânzeturilor, numele străzii: Dr. Aristide Karatzali. Am fost tentat să-i întrerup pe combatanți și să le cer informații despre cel al cărui nume îl purtau ei sau vreo rudă a lor, pe cărțile de identitate. Dar mi-am continuat drumul. Nu am făcut mulți pași, că mirarea mi s-a dublat: pe partea dreaptă era casa medicului grec, acum monument istoric. Pe o plăcuță oficială, agățată de peretele de la stradă al imobilului, era scris în trei limbi următorul text: „Monument istoric. 1890–1906. Casă. Str. Aristide Karatzali. Nr. 7. Stil eclectic, francez, cu mansardă. Cod LMI 2004–2010 – CT-II-m-A-02813”. Cifrat și ruinat. Sub plăcuța ministerială, cineva lipise două hârtii în fața cărora erau adunați trei bărbați. Una roz, mai mică, și sub ea alta mai mare, albă. Ambele cu antet, oficiale, cu ștampile multe și semnături. Rezemat de stâlpul de iluminat, ținându-și tricoul în jurul brâului, unul dintre megi­eși le citea, silabisind, celorlalți: „Pro-ces verbal de în-de-pli-nire a pro-ce-du-rilor de comuni-care. Înche-iat astăzi...”. Am terminat înghețata cât timp s-a dat citire procesului verbal-mural de contravenție, întocmit de un polițist local, în prezența unui martor-asistent, ambii prezenți pe document prin semnătură, în timp ce contravenientul, A.R., era doar menționat și trecut la zidul-monument-istoric al infamiei.
Brusc, dindărătul gardului din tablă lucitoare, au sărit câțiva copii, fugăriți de o femeie ce arunca în ei cu pietre, căzute din pereții măcinați ai casei doctorului Karatzali. Peste drum, mai jos puțin, pe stânga străzii, mai înspre mare, era mare frământare. Soția, pesemne, îi aducea soțului infidel tot felul de acuze și fiecare își folosea mâinile pe corpul celuilalt, după forță, pricepere și implicare emoțională. Extenuată, femeia a cedat și s-a retras în casă, soțului necredincios rămânându-i să înfrunte privirile și ridicolul situației. Pentru soție ridicol, că el dădea semne de împăunare, după ce și-a oprit cascada de râs lătrat. Verva acestei străzi din zona peninsulară a orașului, ce poartă numele dr. Aristide Karatzali (1873–1947), născut în Constanța, fost socialist și un revoltat înnăscut, prețuit de pacienți, mi-a amintit de un alt pasaj din cartea lui Gutiérrez, un succes internațional, dar interzisă în țara sa: „Sunt mulți. Fac tărăboi, vorbesc tare, se bat, țipă, se ceartă, se strigă în gura mare pe scară, ascultă muzica dată la maximum, râd, beau și dansează până în zori de zi. Își fac simțită prezența. Acum dărâmă pereți cu lovituri de baros și construiesc alți pereți despărțitori în apartament. Își fac mici camere. Sunt mulți și nu încap, chiar dacă apartamentul e spațios, dar sunt din ce în ce mai mulți. Și în fiecare an nasc copii” (p. 378).
Există case degradate, părăsite, în prag de prăbușire, dar care par vii. Așa am avut impresia atunci. Poate și din cauza cetățenilor cu sângele încălzit de soare și mereu dominați de instincte. Goi, cu dinții rupți, desculți, trăind în zarvă și sfadă, dar bucurându-se de viață mai mult decât cei care-i privesc cu superioritate din mașinile scumpe cu care se îndreaptă spre restaurantul din capătul străzii. După cum există și case impunătoare, strălucitoare, îngrijite, dar moarte. Locuite de oameni bine îmbrăcați, cu dinții albi și artificiali, cu botinele lucind, dar care mimează o fericire pe care cei goi apucă să o guste, fie și preț de câteva ceasuri.
Casa Karatzali stă să se prăbușească. Vântul și timpul o fărâmițează încet. Pereții între care și-a desfășurat viața acest doctor se subțiază și devin pe zi ce trece mai transparenți. Statuia lui Ovidiu zăcea singură și neprivită. Imobilul medicului grec participa la viața comunității. Copiii rupeau din el bucăți și părți invizibile din cărămizile lui le pătrundeau în corp. Devenea una cu cei de acolo.
Mi-ar plăcea să pot distribui o carte poștală care să aibă energia acelei străzi, cu oamenii, cu mirosurile și cu frământările ei. Și copii desculți ce mișună zilnic printre ruinele casei să le ofere snobilor în căutare de desfătări culinare, trecători grăbiți și orbi prin acel loc, un carton colorat, care să le retrezească vitalitatea pierdută și extenuarea stearpă.