Greșeala medicală este semnalată din ce în ce
mai des și mai sever, atât de presă, cât și de opinia publică. În opinia publică,
eroarea medicală se asociază cu eticheta de „medic incompetent“. S-a creat astfel
și continuă să se amplifice o stare de adversitate între bolnavi și medici și între
medici și societate. Fenomenul malpraxisului, înregistrat în toate țările și în
toate sistemele de sănătate, există; el trebuie să fie recunoscut cu obiectivitate,
nu trebuie ascuns sau scuzat, ci, dimpotrivă, trebuie analizat și explicat.
Asupra fenomenului malpraxis s-au făcut studii ample de către reputate
personalități internaționale medicale – juridice manageriale și politice. Concluziile
lor demonstrează că în până la 15% din cazurile de eroare medicală vina poate aparține
medicului, dar și că în 85% din cazuri cauza se găsește în deficiențele sistemului
de sănătate.
Sistemele de sănătate moderne, bine articulate, realiste, au cu mult
mai puține procente de deficiențe organizatorice și de dotare și, în consecință,
greșelile aparținând medicului scad cu mult sub 15% – dar nu pot dispărea complet
niciodată. În aceste țări, și proporția spețelor de malpraxis rezolvate în justiție
ajunge rareori la 2%. Acest procent redus arată eficiența sistemelor de asigurare
contra malpraxisului – care colaborează benefic cu organizațiile profesionale medicale
(sindicat, colegiu, management, universități, clinici, secții).
La o succintă privire asupra calităților și defectelor sistemului
nostru de sănătate – zona de gestație atât pentru succese cât și pentru greșeli,
observăm că funcționează: cu mai puțin de 12.000 de medici necesari (îi găsim în
străinătate); cu mai puțin de 50.000 de cadre sanitare; cu spitale arhaice sau închise;
cu peste 300 de circumscripții rurale fără medic, cu dotări tehnice perimate și,
din păcate, cu un management puternic politizat în detrimentul valorii și al priceperii
medicale. Am enumerat doar câteva aspecte privind sistemul de sănătate, pentru că
mai departe se va vedea cum aceste lipsuri pot influența sau chiar determina eroarea
medicală.
Greșelile medicale, indiferent de etiologia lor, nu trebuie ascunse.
Ele trebuie să fie recunoscute, asumate, analizate și, mai ales, să producă învățăminte,
concluzii practice și măsuri de evitare sau prevenire. În secții, în clinici, în
ședințele de confruntare anatomoclinică la nivelul managementului de spital, în
societățile savante universitare, academii, congrese, în presa medicală, se impune
analiza acestor erori.
Mulți colegi de generație au participat la congrese internaționale
de înalt prestigiu, dedicate erorilor medicale și posibilelor mijloace de prevenire
a acestora. Presupunând că sistemul oferă condițiile tehnice și de funcționare corecte,
la standardele mileniului 3, voi trece în revistă doar cauza umană a greșelii medicului
și echipei sale.
Psihologul britanic J. Reason demonstrează că, în mod natural, fiecare
individ are înclinații spre un anumit tip de greșeală. Contextul nu face decât să
le declanșeze. Rutina, graba, presiunea birocratică, aglomerația, depășirea timpului
de muncă pot fi factorii declanșatori. Raportând aceste elemente contextuale la
activitatea majorității medicilor români, putem conchide cum, în mod nefericit,
aceștia pot deveni veriga finală a unui lanț de dificultăți sau evenimente
care-l conduc pe medic spre eșec. De aici și imperativul care trebuie să fie vigilența sistemului în privința malpraxisului. Vigilența însă nu poate pretinde medicilor
să atingă perfecțiunea, ea va putea doar scădea numărul greșelilor. În schimb, vigilența
prin persuasiune va putea inculca medicilor ideea de a nu înceta să se apropie cât
mai mult de perfecțiune. Cred că este bine să se aducă în discuție aceste aspecte
atunci când se judecă public greșelile medicale.
Societatea românească trebuie să fie informată, să știe ce și cât
i se atribuie medicului și ce și cât trebuie căutat în sistem. Trăim epoca tehnicizării
fără precedent a medicinii, a informatizării ei, adică epoca industrializării actului
medical, cu avantajele și dezavantajele lui. Bolnavii trăiesc drama „tehnologie
vs. compasiune“. În acest binom interactiv, intuiția, flerul, judecata clinică a
medicului devin nu numai necesare dar și suveran decisive. Mașinile fac servicii,
ele nu gândesc. Medicului i se cere să țină cârma și să decidă. În același timp,
de la medic bolnavul cere înțelegere și compasiune. Cercetătorul R. Hertzlinger
de la Universitatea Harvard arată că: „medicina a devenit fabrica specializată în
îngrijirea sănătății, iar tehnologia, cu fiecare progres, diminuă tot mai mult latura
vital umană a medicinii“.
Bolnavii nu au doar organe și sisteme anatomo-funcționale, ci și
psihic, sensibilități, inteligență. Acestea pot fi pătrunse doar de intuiția medicului.
Intuiția și propria judecată îl ajută pe medic să înțeleagă și să interpreteze holistic
fenomenul morbid. Cu alte cuvinte, prin intuiție, experiență, fler clinic și cultură,
medicul poate scurta neprevăzutul din infinitul mister al trupului și al sufletului
uman. Nicio formulă matematică nu poate lua în calcul infinitatea de posibilități
care pot conduce la evenimente neprevăzute în medicină. Nici cea mai strălucită
minte omenească nu poate câștiga în lupta cu neprevăzutul. Așadar, nici cea mai
perfecționată minte medicală nu poate pătrunde în totalitate neprevăzutul. Acesta
poate fi doar diminuat printr-o medicină personalizată. Medicina personalizată,
principiu energic susținut și de laureatul premiului Nobel pentru medicină Luc Montaigner:
„Bolnavul caută în medicul său, pe lângă profesionistul avizat, un confident căruia
îi încredințează sănătatea, bogăția lui cea mai de preț“.
Lipsa de comunicare este cauza fundamentală a capcanelor medicale.
Capcanele de comportament medical țin, după Anders-Ericsson, de psihologia cognitivă
a medicului. Psihologia cognitivă poate avea carențe sau dificultăți în ancorarea,
disponibilitatea sau atribuirea atitudinii medicale.
Mintea medicului are tendințe de a se ancora de primele informații
sau investigații de laborator, de obicei incomplete sau superficial relatate de
pacient. Medicul superficial nu le include într-o judecată holistică, se mulțumește
doar cu faptul că ele corespund ghidurilor medicale. Acestea sunt foarte utile pentru
a-l apăra pe medic de consecințe juridice și pentru viteza impusă astăzi actului
medical, însă nu spun nimic despre intuiție și despre caracteristicile psihologice
ale pacientului. Folosite doar ca sursă de informare, ele rămân doar la statutul
unei „cărți de bucate“.
O altă capcană medicală este atribuirea: aceasta predispune
medicul la stereotipie și rutină – dușmanii cei mai periculoși ai raționamentului
medical clinic. Simbioza medicului cu computerul poate fi un atenuator al stereotipiei
și rutinării.
În sfârșit, disponibilitatea este a treia capcană a raționamentului
medical. Medicul grăbit, stresat, superficial sau cu deficiențe de studiu medical
la zi este grăbit să diagnosticheze sau să trateze un bolnav în mod identic cu un
caz anterior văzut sau citit în literatura medicală, uitând de principiul conform
căruia niciun bolnav nu seamănă cu altul și că nu există boli, ci bolnavi.
Cei care reușesc să elimine din comportamentul lor profesional aceste
capcane dispun de o remarcabilă înțelepciune medicală. Înțelepciunea medicală
este rezultanta fenomenului de metacogniție. Metacogniția ne învață să gândim și
să influențăm benefic propria noastră gândire medicală – în dinamica ei uneori extrem
de rapidă.
Metacogniția include și o doză de modestie. Prea orgolioșilor care
raportează „numai succese“ le amintesc că și cele mai strălucite minți medicale
sunt imperfecte. Marii noștri înaintași au avut puterea să-și recunoască limitele,
să-și analizeze greșelile, să învețe ei și alții din ele.
Ilustrul meu profesor Mihai Lăzeanu, eminent profesionist dar și
gânditor al profesiei, îmi spunea că, din când în când, trebuie să te oprești din
vâltoare și să îți pui întrebări: quo vadis doctore; quo vadis medicina?
PS: În ultima vreme se fac
eforturi remarcabile, curajoase pentru reorganizarea sistemului românesc de sănătate.
Sper să asistăm la o schimbare de paradigmă, de viziune managerială. Trecerea de
la viziunea actuală verticală segmentară (în care chiar excelăm în unele specialități)
la o viziune transversală a medicinii celor 4 P (predictivă, preventivă, participativă,
personalizată). Principiul actual „only one health“ poate fi o cale de urmat.