Unul din primii
doctori despre care am scris la începutul anilor 2000 a fost doctorul Corneliu
Rotariu, medic de familie la Ungureni, judeţul Botoşani. Reportajul a stârnit
multe reacţii la vremea aceea, cei mai vizaţi fiind protagoniştii: medicul de
familie şi eu.
Cea mai rapidă reacţie
s-a exercitat asupra doctorului, el fiind asaltat de ocupanţii câtorva gospodării
de romi din comună, nemulţumiţi că dădusem în vileag implicarea lor în traficul
de carne vie. Alţii, mai puţin coloraţi, se supăraseră că au fost prezentaţi
altfel decât credeau ei că sunt. S-a supărat şi soacra doctorului, iar câteva
ONG-uri s-au trezit din adormire găsindu-şi teme de anchetă despre conflictele
de familie sau cazurile de sifilis, transmis la beţie de la tată la propriile
fiice, de la fete la fraţi şi de la fraţi la mamă şi, apoi, prin mecanisme uşor
de bănuit, către „lumea bună“ a satului.
Dornic să văd unde
poate duce perseverenţa acestui medic care realmente face apostolat, am trecut
prin Ungureni de mai multe ori. De fiecare dată am făcut popas şi la cabinetul
său, asistând la consultaţii, iar când aveam două–trei zile la dispoziţie,
mergeam împreună prin sate, pe la casele unor pacienţi.
Când au
de lucru la câmp, nu vin nici prinşi cu arcanul
– La una din venirile mele aici, m-aţi dus la
un bătrân, undeva deasupra dispensarului, pe deal…
– A murit, a murit! 96 de ani avea când a murit. Când am
pierdut vechiul dispensar – ştiţi, atunci când aţi venit, dispensarul era
într-un conac, acolo aveam şi locuinţa de serviciu, şi tot ce era necesar.
Între timp, dispensarul a fost reabilitat cu sprijinul Ambasadei SUA şi, de
bine ce a fost reabilitat, au venit moştenitorii fostului proprietar să-l
revendice.
– Nu v-a fost greu să construiţi o altă clădire?
– Nimic nu-i uşor, însă trebuie să mergi mai departe. Nu poţi
sta cu mâinile încrucişate şi să aştepţi să te scoată bunul Dumnezeu din situaţie.
Discuţia aceasta îmi aduce aminte de o situaţie în care, de asemenea, trebuia să
fac ceva: o femeie bolnavă de cancer a venit la mine să-i fac perfuzia lunară
de citostatice. Se ştie, medicii de familie au printre cei înscrişi pe liste şi
bolnavi cu tumori maligne. De regulă, ei se tratează la Oncologie, pentru că
sunt proceduri ceva mai complicate şi spitalele au posibilitatea să intervină
dacă apare vreo complicaţie. Noi, dacă e să scriem o reţetă, copiem pur şi
simplu cele scrise de medicul specialist. Ei, a venit la mine acea femeie, care
spunea că îi e greu să meargă până la Botoşani să-şi facă perfuzia, pe care
trebuia s-o facă în fiecare lună. La început, mi-a fost frică, dar ea m-a
încurajat, „Vă rog eu, încercaţi, nu se întâmplă nimic“. Era o fire optimistă,
a şi dus mult timp boala pe picioare. La prima perfuzie mi-a fost mai greu, dar
pe urmă a mers.
– Aţi mai făcut şi altora „cure de
citostatice“?
– Nu mă hazardez să fac eu intervenţiile care se fac la
spital. Acolo au toate condiţiile să le facă. Ştiu care sunt bolnavii cu tumori
maligne, îi am în evidenţă, la fel şi pe cei cu boli psihice sau cu accidente
vasculare. Le mai scriu câte o reţetă, însă respectând recomandările date de
neurolog, psihiatru, internist.
– Revin la bătrânul acela de pe deal, care
spuneţi că a murit la 96 de ani. Ce am reţinut eu de la acea vizită era
atmosfera din familie: deşi cei tineri aveau de lucru, bătrânul nu era pus
într-un colţ, îi acordau atenţie, mai făcea şi el ce putea să facă…
– Da, oamenii sunt buni gospodari şi buni familişti. Odată
cu vârsta, se schimbă rolurile în familie, însă cei bătrâni sau bolnavi nu sunt
abandonaţi. V-am dus atunci la ei acasă deoarece avea nevasta cu vreo patru
accidente vasculare şi mergeam frecvent să o văd, să mă asigur că-şi ia
medicamentele. La ceva timp însă, a decedat, săraca.
– Mai sunt oameni care să trăiască 90–100 de
ani pe aici?
– Mai sunt. Destul de mulţi. Ajung la 80, 90 sau chiar la
100 de ani şi încă sunt în putere, lucrează pe lângă casă. Au fost activi toată
viaţa, au lucrat pământul, au săpat, au secerat, au prăşit. Activitatea şi
regimul alimentar – majoritatea produselor sunt ecologice – i-a ţinut cumva în
formă. Este acum unul, Iancu Biciuşcă, a împlinit de curând 102 ani, pe care
l-a sărbătorit însuşi prefectul, l-au decorat, l-au dat la ziar. Se ţine încă
bine, e lucid, povesteşte. Până acum vreo doi ani, era chiar vioi, mai sărea şi
gardul.
– Câte consultaţii aţi înregistrat în anul
2013?
– (Îmi arată un registru) Iată: 8.258, dintre
care 5.892 pentru adulţi şi 2.366 pentru copii.
– Şi dacă tot suntem la cifre, care e situaţia
bolnavilor cronici pentru anul trecut?
– Vi le citesc din raport, nu le ştiu pe dinafară. Pe
bolnavi îi ştiu. Ştiu pe unde stau, am în minte gospodăriile lor, vecinii. Aş
putea face din memorie harta întregului sat, om de om şi casă de casă. Sunt
aproximativ 1.600 de persoane cu boli cronice, din care cu hipertensiune
arterială – 860, cardiopatii hipertensive – 320, boală pulmonară cronică obstructivă – 213, boală ulceroasă – 75,
diabet zaharat – 70, tulburări mintale – 58, tumori maligne – 40, tuberculoză – 37, ciroze şi hepatite cronice
– 33, boli cerebro-vasculare – 22, cord
pulmonar cronic – 20, epilepsie – 19, insuficienţă
renală cronică – 9.
– Şi când aveţi timp să mergeţi pe la toţi?
– Merg pe la ei doar când este nevoie, când omul nu se
poate deplasa. În rest, vin ei la dispensar, îi mai aduc cei din familie sau
vecinii.
– Când spuneţi „merg doar când este nevoie“
sună oarecum lejer.
– Vedeţi, asta este o problemă. Din păcate, o înţeleg greu
chiar şi forurile noastre locale sau judeţene. Există o parte a activităţii mai
uşoară: programarea la consultaţiile periodice, unde oamenii îndeobşte vin.
Pare uşor. Depinde însă cum faci programarea asta. Dacă e primăvară, vară sau
toamnă şi au de lucru la câmp, de arat, de semănat sau cules, nu vin în timpul
săptămânii la consultaţii nici să-i prinzi cu arcanul. Omul trebuie să se
asigure că are ce să mănânce peste iarnă. Vin duminica, ori dacă au drum la
moară sau la primărie, trag o fugă şi pe la dispensar. E cu totul altceva când
au o problemă serioasă de sănătate. Atunci vin, chiar dacă e viscol, zi sau noapte,
când e năcazul, vin. Întreabă, găsesc un vecin care să-i ajute cu o căruţă, cu
o maşină. Ştiu sau caută să afle dacă sunt la cabinet sau undeva pe teren. Sunt
foarte pricepuţi în a-şi aranja priorităţile. La ţară, dacă nu eşti chibzuit şi
nu pui răul înainte, ajungi să mori de foame. Ştii că vine vara şi-apoi toamna şi
iarna, da’ nu poţi ştii niciodată când plouă şi te prinde cu fânul abia cosit,
ori când vine îngheţul şi tu n-ai strâns încă recolta de pe câmp. Şi, apropo de
remarca dv. privind relaţiile din familie, dacă nu te porţi la timpul potrivit
cum trebuie cu copilul tău, vine o vreme când se-ntoarce roata – bătrâneţea,
bolile – şi-atunci… Şi poveştile lor sunt cu bătaie pe aceste situaţii de viaţă.
La oraş, la bloc, existenţa noastră se desfăşoară în spatele uşilor închise. În
satele din Moldova însă, aproape tot ce faci e la vedere. Vezi şi tu ce face
vecinul, vede şi el ce faci tu, mai schimbi peste gard o vorbă, două cu el.
Se mai întâmplă şi aşa
– Vă loviţi şi de situaţii mai delicate, când
vă apucă disperarea?
– Desigur. Nu mai
departe de ieri, un cetăţean a chemat salvarea ca să o interneze pe mama lui de
86 de ani, care avea o problemă. A venit salvarea, a dus-o la spitalul din Săveni,
care are statut de secţie – Medicală III – a Spitalului Judeţean şi a
internat-o. Medicii de la Săveni au constatat că femeia nu are nicio problemă şi
au trimis-o acasă. Atunci cetăţeanul a sunat la noi la cabinet, că vrea
numaidecât bilet de trimitere pentru internare la Săveni. Eu i-am explicat că
nu-i mai pot da bilet de trimitere, atâta vreme cât transportul şi raportarea
s-au făcut deja de Ambulanţă, în baza apelului său la 112. Ar fi fost o
raportare dublă. Vine pe urmă Curtea de conturi şi plătesc eu serviciul
respectiv. Nu vă mai spun cât scandal a făcut cetăţeanul aici, că se duce şi mă
reclamă la Colegiul Medicilor. Am sunat eu la Săveni la spital să vorbesc cu
doctoriţa care primise pacienta, dar aceasta mi-a zis: „Domnule doctor, nu este
urgenţă! Nu o pot interna, avem şi noi un regulament“. Până la urmă, l-am lămurit
şi pe om că nu se poate. Nu de alta, dar mai erau şi ceilalţi pacienţi care aşteptau.
I-am spus atunci: „Am înţeles că ai chemat Ambulanţa pe post de taxi, dacă
veneai la mine de la început, îţi dădeam un bilet de trimitere şi dacă chiar nu
aveai nicio altă posibilitate vă duceam eu până la Săveni la spital. Este
aproape. Acum însă e deja tardiv. A venit maşina, trebuie să deconteze şi ei
plata combustibilului, echipajul dislocat, timpul. Nu-şi permite nimeni să se
joace“.
Coexistenţa vechiului cu noul
– Cum staţi cu vaccinările?
– Aici nu am avut probleme, îi cunoaştem pe copii, ştim câţi
sunt – 573 în total (60 de sugari şi nou-născuţi şi restul copii de şcoală) – şi
mergem pe teren să facem vaccinările. Şcolarii îi rezolvăm pe clase, acolo e
mai uşor, iar pentru ceilalţi, chemăm mamele cu ei la dispensar.
– Câte şcoli sunt în satele din comună?
– 12. Una dintre ele, cea din Ungureni, este liceu, cu 12
clase. Înainte era şcoală generală cu zece clase, dar de ceva vreme a devenit
liceu.
– Mai spuneţi-mi odată, vă rog, satele din
comună.
– Sunt 12 sate: Ungureni (reşedinţa de comună, format prin
unirea localităţilor Ungureni, Epureni şi Sapoveni), Vicoleni, Plopenii Mari,
Plopenii Mici, Mihai Viteazu, Borzeşti, Mândreşti, Călugărenii Vechi, Călugărenii
Noi şi Durneşti.
– Cel mai îndepărtat de dispensar care este?
– Călugărenii Noi, cam la 13–14 km, iar în cealaltă extremă
a comunei este satul Vicoleni, la vreo 11 km. Cele mai multe sate sunt grupate
de o parte şi de alta a râului Jijia. Călugărenii Noi către nord-vest,
Vicolenii către sud-est, distanţa între ele fiind de vreo 25 de kilometri. Unul
singur, satul Mihai Viteazu, este pe drumul către Săveni, cum ar veni către
nord-est.
– Există şi gospodării mai înstărite pe aici,
cu grup sanitar în casă, de exemplu?
– Sunt destul de multe. Poate chiar sute.
– Comuna este mare? Câţi locuitori are?
– 6.600 de suflete, deşi numărul lor s-a mai redus. Acum 13
ani erau peste 7.200 de locuitori, unii însă s-au mai dus prin Italia, Spania, Germania
să lucreze. Este una dintre comunele mari ale judeţului, alături de Vorona.
– Îmi amintesc că am trecut odată prin Flămânzi
şi am văzut aproape numai căruţe. La prima vizită la Ungureni, de asemenea, am
văzut lângă dispensar numai căruţe.
– Aşa este, sunt foarte multe căruţe la noi. Cei care
locuiesc aici şi lucrează pământul au nevoie de căruţă, să poată intra pe
dealuri, să-şi aducă recolta acasă. Pe drumuri de ţară sau pe câmp nu poţi să
intri cu maşinile. S-au mai schimbat lucrurile între timp, unii şi-au cumpărat
maşini, ca să poată merge la oraş mai uşor. Şi dacă o au, vin şi la dispensar
cu ea, sau mai aduc un vecin bolnav, care e într-o situaţie critică. S-a
dezvoltat cât de cât şi sectorul privat. Mai vezi prin câte-o ogradă şi un
tractoraş… Nu mai e ca în 1989 sau acum 13 ani, când aţi venit prima dată la
noi. Pe atunci, lângă dispensar erau doar căruţele care aduceau pacienţii şi maşina
doctorului. Cea despre care aţi scris că nu pornea decât împinsă. Acum, după
cum aţi văzut în faţa dispensarului, jumătate sunt căruţe, jumătate maşini. S-a
făcut şi canalizarea în comună, cu sprijin financiar din Franţa. Cu ocazia
aceasta, mulţi dintre ei şi-au făcut şi câte o baie şi grup sanitar în casă. La
un moment dat, cu ocazia nu ştiu căror lucrări, s-a rupt pe undeva o ţeavă şi
au rămas fără apă. Mulţi, cum de altfel am făcut şi eu la dispensar, şi-au pus
o pompă, un puţ de adâncime şi şi-au făcut sursă proprie de apă. S-au construi
case noi, unele chiar frumoase. Mai sunt şi cele vechi, pe care le ştiţi, făcute
din chirpici, dar mai toţi dintre cei care au lucrat prin străinătate s-au
întors cu maşini, şi-au făcut case noi. Nimeni nu pleacă definitiv acolo. Unii,
nu puţini, şi-au luat şi copiii cu ei, i-au dat la şcoli în Italia, Spania şi
cu toate astea vin înapoi, îşi organizează altfel gospodăriile. Văd o schimbare
în atitudinea lor şi faţă de problemele de sănătate, faţă de doctor. „Se caută“
din ce în ce mai mult: vin la consultaţii, unii cer din timp trimitere la
spitale din oraş, pentru analize, de regulă la Botoşani, mai rar la Iaşi. Sunt,
cum se zice acum, „consumatori de servicii de sănătate“. Mulţi au copiii prin ţară,
la Bucureşti, la Timişoara, la Cluj-Napoca, care îi duc la doctori „să se
caute“. Este o schimbare.
– Provocată şi de medicii de familie?
– Eu aş spune că noi, medicii de familie, încercăm să răspundem
solicitărilor. Schimbarea aceasta e provocată de viaţă, de ieşirile în afara
graniţelor, de copii, mai ales de cei care au plecat de aici. Fără să vrei,
vezi, înveţi, faci şi tu ce poţi face. În momentul de faţă, coexistă vechiul cu
noul.
Apa neîncepută, care îi place doctorului
– Ce anume vă ţine în putere?, o
întrebasem acum câţiva ani pe Valeria D., o femeie care se născuse la 16 martie
1907, anul când s-a pornit răscoala de la Flămânzi.
– „Păi, iacă, bunu’
Dumnezeu“, îmi spunea ea. Şi, cu sfială, de parcă s-ar fi ruşinat, ridică uşor
sprâncenele către o icoană, încadrată de un ştergar frumos, poate lucrat chiar
de ea, în tinereţe. „Şi-apoi, în grădină mai am câteva găini, nu trebuie să le
dau eu de mâncare, râcâie prin pământ de dimineaţa până seara, una din ele a chicat cloşcă şi o să am şi pui. Nu mor
de foame. Şi mă ţine şi domn’ doctor, că tare-i bun. De câte ori trece, vine şi
mă întreabă ce fac, stă oleacî di
vorbă cu mini, îmi mai măsoară o tensiune şi îmi zice, aşa, în glumă, că am
tensiune de aviator. Iar când mă doare ceva, ajunge să-l văd pe domn doctor, e
de ajuns să mă gândesc şi nu trece mult, că-l văd la portiţă şi-mi trece
durerea.“ Să ştiţi, intră în discuţie şi doctorul, nu e singura care-mi spune
asta, că dacă mă văd pe mine, pe jumătate se vindecă ori că le trece durerea de
inimă sau cine ştie ce mai au.
– O fi vorba de un alt fel de efect placebo?
– N-aş merge aşa
departe. Mai degrabă, cred că e un sentiment de siguranţă. Când ştie că
doctorul e aproape şi, mai important, e popular sau, cum zic oamenii, „te bagă
în seamă“, şi starea omului se schimbă. Eu dacă intru aici să văd ce-mi face bătrânica,
uitaţi-vă numai ce curat e la ea în casă, la plecare schimb o vorbă două şi cu
vecinul de peste drum. Altfel, cine ştie ce crede.
– Ce-i daţi doctorului când vine la
dumneavoastră?, am întrebat-o pe Valeria.
– Apă neîncepută din
fântână. Colo-n grădină, am un izvor cu apă curată. Nu are mai ştiu eu ce otrăvuri,
cum au găsit prin altele. Şi tare mult îi place apa asta domnului doctor.
Consultaţia şi pogonul de hârtii
Doctorul Rotariu
tocmai se pregătea să plece cu maşina să-şi viziteze câţiva bolnavi cronici.
„Nu veniţi cu mine?“, mă întreabă. „Aveţi ce vedea. S-au schimbat multe de când
aţi trecut ultima dată. Puteţi rămâne peste noapte la mine.“ Am acceptat
bucuros. Una este ce-ţi povesteşte medicul şi cu totul altceva să asişti la
discuţiile cu oamenii, pe drum sau în ogradă, acasă la ei. O gospodărie sau o odaie
şi chipul unui om arată mai mult decât un pogon de vorbe.
– Cum vă descurcaţi cu bolnavii psihic?
– Când e vorba de recomandări medicale, prefer să nu mă
bag, practic copiem şi noi indicaţiile date de specialişti – reţeta, scrisoareamedicală –, în cazul în care bolnavul nu mai are posibilitatea să meargă la
spital. Pe urmă, sunt din sat, pe unii îi ştim încă de când nu făcuseră boala şi
erau oameni de toată isprava.
– „Îi ştim“? La plural?
– Da. Nu sunt singur. Am un coleg mai tânăr, angajat, doctorul
Petru Marius Sapariuc. Şi-a făcut specializarea în Medicină generală şi acum
face şi Medicină de familie. Am şi două asistente noi, din generaţii diferite,
una din ele a făcut liceul sanitar, cealaltă este absolventă a Facultăţii de
Moaşe. Colaborez şi cu fostele asistente, care s-au pensionat între timp, însă
fiind din comună cunosc bine oamenii. Formăm o echipă care ştie cum să-i ia pe
bolnavi – ştim ce vor să audă. Cei cu tulburări mintale sunt altfel decât
restul bolnavilor. Noi nici nu putem face mare lucru. Le putem scrie o reţetă –
fireşte, compensată – însă pe baza scrisorilor medicale şi recomandărilor
psihiatrului, mai nou şi a neurologului. Un fel de mers al hârtiilor. Să ştiţi
că asistenţa medicală primară o să moară de prea multe reglementări. N-avem ce
face, mergem înainte. Câteodată, cu umor, vorba unei colege de-ale mele: „După
ce-ţi scriu un pogon de hârtii, mai vrei şi consultaţie!“
– Aţi terminat studiile cu rezultate foarte
bune. De ce aţi rămas la ţară şi nu v-aţi îndreptat către o clinică, ori spre
un spital judeţean?
– Mie chiar îmi place să fiu medic de ţară. Oamenii mă ţin
aici, pe unii i-aţi şi văzut. Aţi mers cu mine la acea bătrânică, la casa aceea
îngrijită, care mai avea puţin şi ajungea şi ea la o sută de ani. S-a prăpădit
sărăcuţa, cu ceva timp în urmă. Am suferit. Şi ea, ca şi ceilalţi pacienţi ai
mei, mame care au copii mici şi vin să îmi ceară un sfat, toţi, îmi sunt
aproape. Ei îmi dau putere să merg mai departe. Simt că rostul meu, mare sau
mic, este să fiu aici, lângă ei.
Satul românesc necosmetizat
În satele din
Ungureni, gospodării precum cea din imaginea de mai sus sunt rare. Vara, pe
caniculă, abia ce i-ai trecut pragul, simţi răcoarea din interior. Iarna, o poţi
încălzi uşor, punând în sobă câţiva coceni de porumb sau beţe uscate de
floarea-soarelui, noaptea poţi auzi prin pereţi cum respiră pământul. Locuind
într-o astfel de casă – nu doar ca vizitator – ţi se schimbă felul de a fi, de
a simţi pământul. Trăieşti altfel. Poate fi vorba chiar de o anume mentalitate,
datorată condiţiilor în care locuieşti.
Casa din fotografie –
imaginea necosmetizată a realităţilor din satele noastre – ar putea fi,
metaforic vorbind, un portret – chiar un autoportret –, care să sugereze şi
activitatea medicului de familie şi toate acele legături subtile, greu de văzut
când vii din afară, cu oamenii locului, cu natura, cu satul.