„Ce te supără, moşule?“ „Ştiţi, încearcă
timid cel care tocmai intrase pe uşa cabinetului, eu mi-am îngropat pe cei morţi
în grădina casei şi nu la ţintirim (n.n. cimitir). Acolo, în grădină, îs şi
bunu şi buna, acolo am amu şi-un fecior, avea el o boală dulce şi nu s-a căutat.“
Medicul 
începe să se foiască pe scaun, scărpinându-se cu pixul la ceafă,
vizibil iritat: „Moşule, n-am timp de poveşti. Uită-te ce-i afară pe coridor.
Dac-ai venit, spune-mi ce te doare?!“ Bătrânul s-a aşezat pe un colţ de scaun şi
mai descumpănit decât intrase, cu privirile alunecând ba către asistentă, ba către
medic şi, oprindu-se în cele din urmă pe un aparat care purifica apa: „Vă rog, o cană cu apă“. Cu o încuviinţare
din partea doctorului, asistenta a lăsat să se umple un pahar cu apă şi i l-a
întins bătrânului. L-a băut încet, ca şi cum în pahar ar fi fost vin de împărtăşanie,
şi-a şters mustaţa albă cu mâneca pulovărului, apoi a întins paharul gol
asistentei şi s-a întors către doctor: „Apoi, pe mine vă rog să mă iertaţi. Am
crezut că aici e doctorul nost’. Şi-a luat bastonul, s-a ridicat încet, fără să
se plângă de vizibilele dureri prin oase şi fără nicio altă vorbă s-a îndreptat
demn către uşă. „Cine-i moşul?“, întrebase doctorul, vizibil iritat,
adresându-se deopotrivă şi asistentei şi unei femei care aproape dăduse buzna
în cabinet. N-am mai aşteptat răspunsul. M-am ridicat şi eu, grăbit şi am pus
încă puţin gaz pe foc: „Iertare, i-am spus doctorului, am nimerit şi eu la o uşă
încuiată“. Şi am grăbit pasul, ca să-l ajung din urmă pe bătrânul acela cu părul
şi mustaţa ninse, ce părea să descindă dintr-o altă lume.
Somnul de veci, în grădină sub prun
„Nu vindeţi câteva pogoane din pământul pe
care-l aveţi aici?“, l-am întrebat pe bătrânul Stoica, momârlan din satul
Arsuri. Omul m-a privit nedumerit, înnegrindu-se la faţă. Şi-a umplut nervos
pipa lui cea bătrână cu tutun, a tras din ea, gânditor şi, într-un târziu, a grăit:
„Cum să-l vând pe tata?“. O lacrimă mare îi alunecase pe obraz, oprindu-se în
colţul mustăţii negre, răsucite în sus şi, în cele din urmă, 
începe să-mi
povestească despre obiceiurile de înmormântare ale locului. „De când ne ştim,
ai noştri dorm în grădină. Şi tata, şi mama, şi fratele, şi moşul şi baba (n.n.
bunicul şi bunica) şi strămoşii. E câte un prun acolo, la fiecare. O livadă
întreagă. Am îngrădit locul să nu intre vitele să strice“.
În aşezări izolate din judeţul Hunedoara,
cele din zona de munte mai ales, morţii încă sunt îngropaţi în grădinile
caselor. În cele 20 de sate şi cătune străbătute, rareori a întrebat cineva
despre asta.
Se rupe lumea şi nimeni nu vrea să vadă
Vioara Oneţ n-a mai apucat să împlinească 70
de ani. Trăia singură într-o casă săracă din Almăşel. Tinerii din familie au
plecat demult la oraş, iar bătrâna a rămas să îngrijească de câteva găini, de
vite şi de mormintele din grădină. Ca toţi ceilalţi, a trecut şi ea la cele veşnice.
Copiii, anunţaţi de un vecin din sat, au venit cu maşina şi au luat-o la oraş.
Întreb o vecină: „A fost dorinţa ei să fie înmormântată la oraş?“. „Da’ de
unde? Mereu îmi spunea că ar dori să rămână aici, alături de bătrânii ei. Cine
are morţi în grădina casei, unde să meargă? Nu ştiu cine o să vină şi la mine să-mi
aprindă o lumânare. Că toţi s-or dus!“. Femeia oftează şi priveşte către
mormintele din grădină, sub un pâlc de pruni: „Nu mai e ce-o fost. Se rupe
lumea şi nime nu vrea să vadă“.
– Aprindeţi des lumânări la morminte?
– De
unde nevoia atâtea lumânări?... că tare-s scumpe. Atâta că ies devreme, şi trec
pe lângă tata şi moşu’ mă opresc acolo şi mă rog. Mă simt mai altfel apoi. N-aş
putea să lucru de n-aş trece în fiecare zi pe la morminţi.
Printre pomi, urme şi cruci rupte
Marius Păcurar trăieşte la Glodghileşti,
comuna Burjuc. Ştiam că şi în acea zonă se mai păstrează obiceiul de a
înmormânta morţii în grădina casei şi încerc… „Nu m-a întrebat nimeni aşa
ceva“, spune el. Se gândeşte puţin şi continuă: „Nu, n-am văzut la nimeni.
Povesteau bătrânii că aşa făceau pe vremuri, dar nu i-a mai lăsat preotul“.
– Şi nu aţi văzut în sat niciun cimitir în grădinile
caselor?
– Am
văzut cruci rupte, pomi, urme.
Acolo unde preoţii au manifestat mai multă
toleranţă, cum s-a întâmplat în satele din munţii Zarandului ori în zona locuită
de momârlani, obiceiul străvechi a supravieţuit, însoţit de conotaţii arhaice,
care trimit către începuturi de lume. Dar nu peste tot s-a întâmplat aşa. În
Deva, de exemplu, unde am luat la rând parohiile, n-am găsit niciun slujitor al
bisericii ortodoxe care să confirme că în unele sate din judeţul Hunedoara
oamenii îşi înmormântează morţii lângă case. M-am gândit că nu ştiau despre un
asemenea fenomen.
– Mai există sate unde morţii sunt înmormântaţi
în grădina casei ori sub vatră? La auzul întrebării, preotul s-a
încruntat. O bătrână îngenunchease în faţa uşii din stânga a altarului, sub
aceleaşi priviri ale lui. Avea un acatist pe care i-l scrisese un pensionar,
care aştepta în pronaos. Bătrâna şi-a făcut cruce, apoi s-a aplecat, atingând
piatra rece a bisericii cu fruntea. În mâna dreaptă, ţinea o lumânare aprinsă.
Deşi se sprijinea de tocul uşii, mâna îi tremura, neputincioasă. Fără motiv, mă
simţeam vinovat. „Românii noştri sunt creştini, nu păgâni!“, mi-a răspuns el, a
reproş: „Fără biserică nu am fi dăinuit“. S-a îndepărtat apoi, către uşile cele
împărăteşti. O uitase acolo pe bătrâna din mâna căreia ar fi urmat să primească
acea lumânare aprinsă.
Pe treptele de piatră ale bisericii stau cerşetori
cu mâinile întinse.
– De unde vii, mătuşă?
– De departe, domnule, tocmai din Păroasa.
De la Pogăneşti mai sus, cătră munte.
– Şi cu ce aţi venit de acolo, e autobuz?
– Am
venit pe jos până în Almaş-Sălişte. E un autobuz la şase dimineaţa, care merge
la Zam. Pe urmă, trenu’. Tare mai sunt scumpe toate!
– Şi aici!?...
– Necazurile (oftează lung). Mi-au plecat copiii de acasă. Poate-i îndreaptă
Dumnezeu şi se întorc. Măcar să mă ducă până-n grădină şi să-mi aprindă o
lumânare.
– În grădină?!
– Păi, acolo mi-e şi bărbatu’, şi tata, şi
mama. Grăiesc cu ei în fiecare dimineaţă, grăiesc şi la amiaz, şi sara. Dacă
m-oi duce, nu mai are cine să le grăiască. „E un caz izolat“, tună preotul. Ieşise
pe scări şi auzise discuţia: „La ei sunt doar câteva fumuri. N-au biserică,
locul e pustiu. Copiii au plecat la oraş, să se facă domni. Nu le place să stea
la coada vacii“.
Aveam să mă conving în zilele următoare cât
de izolat era cazul. În satele Almăşel, Almaş-Sălişte, Brăşeu, Vale, Păroasa,
Muşuroi, Ghelău, sunt localnici care încă îşi îngroapă morţii în grădinile de
lângă case. Obiceiul nu este singular, fiind răspândit şi în alte sate din
dreapta Mureşului: Săcărâmb, Vica, Boiul de Jos, Valea Câinelului, Hărţăgani.
Accidental, obiceiul a supravieţuit şi pe Criş, la Gurabarza şi Crişcior. La
fel, îl vom întâlni în satele Merişor, Firma, Căprăreşti, Botani, Jitoni,
Arsuri, Pui, Cioclovina – spaţiul ocupat de momârlani – ori pe drumul ce duce
spre cetăţile dacilor: Grădiştea de Munte, Orăştioara de Sus, Valea Rea. Sunt
sate şi crânguri greu accesibile, aşezate în inima Daciei. Nu vom întâlni nicăieri
în acest spaţiu sacru scorneli spăimoase despre cimitire şi morţi. Lumea celor
vii şi a celor morţi este una singură. „Aici, fiecare îi şi rege, şi stăpân şi
preot“, mi-a spus blând, un localnic din Valea Rea: „Omul e stâlpul lumii, o
parte îngropată, cealaltă la vedere“.
– Şi care om e mai puternic?
– E mai tare cel care are pruni mai mulţi.
Care are morţi în grădină.
Lipsesc o cruce şi un prun
Simion Han din Almăşel scria la 25 august
1940, într-un carneţel pe care îl purta în buzunarul de la piept, în dreptul
inimiii: „Strămoşii noştri s-au luptat pentru noi/ În vine purtăm sângele lor
de eroi/ Înfruntăm moarte şi foc/ Dar înapoi nu dăm deloc“. Un cântec învăţat în
armată. Pe prima pagină stă scris doar atât: „Jurnal de război“. Ceva mai
departe, găsim ciorna unor scrisori trimise iubitei de acasă, apoi mesaje
codificate, tipice operaţiunilor militare din Batalionul 3 Infanterie uşoară. Pe o pagină răzleţită, un document
incredibil: „Efective preluate: o manta, un veston, un pantalon, o capelă
militară, o pereche bococi (probabil bocanci), o cămaşă, o ismană, un ştergar,
o batistă, gamelă fără capac, peniţă, lopată, armă cu seria 8637, baionetă
8637, centură, port piele“. Cu asta a plecat un soldat român pe front. N-am
citit vreodată un text mai cutremurător. A murit la Cotul Donului. Acasă i-au
venit doar numele şi „Jurnalul de război“. Pentru el nu există cruce în grădina
de lângă casă. Şi nici prun.
Vin mistreţii, tot ca hunii
Paulina Farău avea 69 de ani când am
întâlnit-o, însă nu se dădea pe o femeie de 30. Vremea cam întârziase şi abia
atunci a putut să iasă la praşilă.
– Merge lucrul?
– Ba! Nici sapa nu mai vrea în pământ.
Era sfârşit de mai şi păpuşoii abia ieşiseră.
„Când îi vezi aşa de plăpânzi, ţi-e şi frică să nu-i mănânce buruienile“, adaugă
ea. Privesc şi eu, de pe malul celălalt al pârâului. La numai doi paşi,
risipite printre pruni, câteva cruci. Unele, mâncate de vreme, căzuseră.
Printre braţele lor, iarbă şi flori. „Frumoase locuri“, zic, mai mult ca să
umplu tăcerea, şi privesc către pâlcul de pruni. „Seamănă cu noi. Tăt neamuri
am în grădină: şi iarbă, şi flori, şi socrii îs, şi tata, şi mama, şi moşul. Ei
ne hrănesc. Da’ toamna e rău tare. Că vin mistreţii. Tăt prăduiesc. Parcă-s
huni“. Plec gândindu-mă la grădinile cu morţi, pruni şi bătrâni.
„Mulţumesc că aţi grăit cu mine“, strigă în
urma mea Paulina Farău. Şi mi se pare că vocea vine din prunii crescuţi din
coasta grădinii.
Memoria câinelui
Nicolae Vaţan, nepotul lui Virgil Biriş, zis
şi Vanghelia, s-a mutat în Zam, centrul comunei. Când l-am întâlnit, a trecut
ceva timp de-atunci, era agent fiscal la primărie. Localnicii nu-i spuneau
perceptor, cum se spune în alte părţi ale ţării, ci „juguţ“. În 
Zam, sat cu
„vinituri“, obiceiul înmormântărilor în grădină nu s-a mai păstrat. A rămas
însă, nealterat, la fel ca în străvechime, în Almăşel, satul în care Nicolae a
copilărit. Mi-a povestit că acolo, „la morminţii din grădină“, l-au îngropat şi
pe moşul Vanghelia, bunicul lui. Dar nepotul nu avea linişte: bunicul care şi-a
petrecut toată viaţa pe vârful muntelui, între vite şi oi, a dorit să fie
înmormântat „în dosul stânii“ şi nu acasă, în sat. „Duminica urcam cu baba
(n.n. bunica) sus pe munte, la moşul“, îşi aminteşte Nicolae Vaţan, „îi duceam
mâncare pentru toată săptămâna. Avea acolo, lângă colibă, o masă în curte şi un
loc, al lui, în care îi plăcea să şadă. Tare îi mai erau dragi munţii“.
–
Cum era bunicul?
– Semăna cu mine, avea ochi căprui. Înainte
de a muri, avea el o presimţire, îşi turna un pahar cu ţuică, aşeza sticla cu
mare grijă pe masa de lemn, gusta din băutură şi apoi spunea, de parcă ar fi
vorbit cu pomii: „Când o să-mi vină vremea, aici să mă înmormântaţi. Să văz
satul şi să ascult vântul“. Moşul a murit şi noi l-am îngropat în sat, la grădină.
Avea un câine, Ursu, care o săptămână a rămas lângă mormânt şi apoi s-a aciuat
la un vecin.
Nepotul s-a întors la Zam, iar Ursu s-a
apucat să facă zilnic naveta între sat şi locul de pe vârful muntelui, unde bătrânul
Vanghelia a vrut să fie înmormântat. Când am ajuns la Almăşel, însoţit de
Nicolae Vaţan, Ursu, bolnav şi fără un ochi, abia a mai avut putere să vină la
drum şi să lingă mâna nepotului.
În ţânţârim nu e loc pentru toţi
„Un
om trăieşte atâta vreme cât are cine-şi aminti despre el. Satul românesc e la
fel. Fiecare cătun e un început de lume. Fără să-ţi dai seama, creşti după
chipul şi asemănarea lui“. Cuvintele lui Dorin Dura, originar din Almaş-Sălişte,
cuprind o adevărată filosofie. Almăşel, Valea, Brăşeu şi Păroasa sunt sate ce
par gemene cu sălbăticia. Almaş-Sălişte este altfel. Aşezarea a conservat
obiceiuri străvechi, elaborate, semne ale unei culturi dispărute.
„A
fost şi un rege al dacilor cu numele Duras“, încerc eu, surprins de asemănarea
între fizionomiile dacilor de pe columnă şi a interlocutorului. Dorin Dura nu
s-a grăbit să-mi răspundă. Multă vreme, secretar la primăria din Zam, îşi însuşise
un anumit spirit al locurilor şi vremurilor. Pornea dimineaţa devreme din Almaş-Sălişte
cu bicicleta, rareori cu autobuzul. Cum se termina programul se 
întorcea acasă, parcurgând în jur de 15 kilometri. Părinţii i-au murit de mult şi, forţat de
împrejurări, a rămas în casa părintească. Am discutat şi despre obiceiurile de
înmormântare. „Într-un sat, oamenii sunt puţini“, zice el: „Când unul se duce,
nu poţi rămâne rece. E ca şi cum ai pierde o bucată din tine“. În timp ce
vorbea, căuta şi de stupi. Se forma un roi şi toată ziua nu avusese linişte. Ar
fi în stare să stea zi şi noapte să vadă de albine.
– De unde pasiunea pentru albinărit?
– Nu
ştiu, m-am trezit cu ea. Mulţi tineri din sat s-au mutat la Zam, centrul
comunei, ori la Deva, Timişoara, Cluj, Bucureşti. Împinşi de sărăcie, au mers
unde-au găsit să lucre şi au prins rădăcini pe acolo.
„Nici
aceea nu e viaţă, să fii rupt de morţii tăi“, îmi spunea un bătrân din Brăşeu:
„Evreii au mers la capătul lumii cu cenuşa morţilor în valiză, romanii au venit
puhoaie şi s-or dus, noi am rămas aici lângă bunici şi moşi să povestim. Fără rădăcini
în pământ, nu prinzi rod. Te uiţi că e primăvară, vezi pomul şi ştii că din el
apare şi rodul. Nicăieri nu vezi un măr ori o prună. Da’ ştii că-i acolo,
ascuns şi că într-o zi îi vine vremea. Aşa îi şi omul. Nu sunt doar câţi se văd
şi-i putem chipăi (n.n. pipăi).
– Cum vă zice?
– Ce
rost are numele omului? Tăţi într-unul merem. Călcăm pe urmele lui Zamolxe.
Dumneata ce caţi aici? Vezi?
Tac.
În grădini tac, în felul lor, crucile de lemn. Multe din ele nu au niciun nume
dăltuit. Aşa cum nu aveau nici stâlpii folosiţi pe vremuri şi nici prunii
plantaţi la capul morţilor. „Să tot fie în sat 20 de oameni. Simion Han, altul,
are 71 de ani şi nu se simte prea bine cu inima. S-a mutat la casa muierii şi
stă în pat să se refacă“, completează bătrânul.
– Şi dacă moare cineva, unde-i înmormântat?
–
Avem şi ţânţârim, da nu-i loc pentru toţi. Îi pun lângă casă.
– Lângă casă?!
– Păi,
e acelaşi obicei. Popa (râde cu tâlc)
tot aşe face slujba, ori că-i în grădină, ori la ţânţârim. Mai pun acolo
câte-un pom, ori o floare. Nu pleacă
nime de-acasă. Vrei un ginars? Ştiind acum din ce prune e făcut ginarsu, am căutat
repede o scuză. Gazda s-a tulburat. „Nu se cade să plecaţi aşa de la mine“.
„Nu
vă e frică de moarte?“, îl întreb pe momârlanul
Stoica din Arsuri. „Care moarte?“. Îşi roteşte ochii peste livada de pruni din
faţa casei şi-mi zice: „Aici suntem toţi“.
Locul cu verdeaţă şi
flori
Cobor
prin Pogăneşti. Sătenii sunt cu toţii la lucru în grădinile de lângă casă. E
vremea prăşitului. Ca să vorbesc cu ei, trebuie să trec pe câte o punte îngustă
ori să ocolesc împrejmuiri vechi.
Viorel
Dragoş s-a întors mai repede către casă. S-a oprit la intrarea în curte să
povestească cu o vecină, Persida Prisecaru. Persida are 77 de ani, dar se ţine
mai bine decât Viorel. Îi întreb cum se fac înmormântările la ei la Pogăneşti.
„Unde să se facă? La ţânţârim, că altfel nu-ţi dau voie. Or mai fost cari au
vrut în grădină, da’ nu-i lasă popa. Zice că să-i aduci aprobare. Cine mai are
putere să umble pe drumuri?“.
– Dar la cimitirul de lângă biserică
de ce nu-i bine?
–
Păi, domnule, până zice popa iertăciunea, se umple groapa de apă. Ţi-e şi
scârbă când vezi că bagă mortul acolo. În grădini e loc frumos, cu verdeaţă, cu
flori. Mai e un copac, mai cântă o pasăre.
Persida
intră în vorbă amintind de o înmormântare recentă: „Au venit rudele de prin
Banat, ori din Simeria, de unde erau, no, şi când or văz’t unde-l pun, or
început să plângă: «Vai Doamne, da’ ce oameni în satu’ ăsta! Cin’ o mai văz’t să
bagi mortul în tău?». Mai de mult nu se amesteca popa, no“.
Ileana
şi Iuliu Gomboş, care locuiesc aproape, între vecini, au trei morminte în grădină. N-au mai întrebat pe nimeni. Teofil Adam este
încă un om în putere, chiar dacă are nepoţi la oraş. S-a gândit totuşi şi la
cele veşnice şi a ales un loc pe placul lui, „acolo, în deal, la umbra unui măr“:
„Le-am zis copiilor, dac-o fi să mor, să mă îngroape colo, sub măr. Popa n-a
fost de acord. M-am dus la ziar, la Deva, am fost la episcopie. Tăt degeaba, nu
mi-or dat aprobare“.
La
ieşirea din satul Almăşel, pe stânga pârâului, este o casă mică, acoperită cu ţiglă
şi împrejmuită cu un gard de şipci. Pădurea s-a prăvălit aproape peste ea, gata
să o înghită. Însoţitorul meu, un localnic, mă pune în temă: „Aici locuieşte
familia lui Viorel Neag, miner întors din Vale (n.n. Valea Jiului). Au opt
copii. Când a ieşit de la mină, în decembrie 1997, „cu ordonanţa“, a primit 16
milioane de lei (n.n. lei vechi) şi cu banii au cumpărat casa aceasta de peste
pârâu, de la Florea Pătraşcu, au cumpărat haine pentru toţi câţi erau şi un
porc, pe care-au dat un milion“. L-am rugat să oprească şi m-am îndreptat către
capul familiei.
– Din ce trăiţi?
–
Merg cu ziua la lucru pe la cei care au nevoie.
– Mai sunt şi alţi foşti mineri care să
se fi stabilit aici?
–
Nu, domnule. Dacă ar mai fi douăzeci ca mine, am repopula satul.
– Cât timp aţi lucrat la mină?
– 21
de ani şi nouă luni, la Aninoasa. Am intrat în pământ de şapte mii de ori.
– Localnicii nu vor să intre în pământ decât
în grădina casei. Când o să vină vremea, cum o să faceţi?
– La
fel. Ne dăm şi noi după sat, nu suntem păgâni. Dacă aşa e obiceiul …
E
greu să ajungi până la Almaş-Sălişte. E şi mai greu să ajungi la sufletul
localnicilor. Cei interesaţi de folclor mai ştiu de „dubaşii din Almaş-Sălişte“,
descoperiţi de Iorga, nu acolo, ci pe străzile Capitalei. Cât priveşte obiceiul
de a înmormânta morţii în grădină, acelaşi răspuns ca peste tot: „Noi aşa facem
de când ne ştim. Ni se pare ceva obişnuit. Nimeni nu ne-a întrebat până acum
despre asta. În cimitirul de la biserică sunt îngropaţi doar preoţii şi Ioan
Boremisa, primar al fostei comune din 1928 până în 1946“.
Priveghiul –
psihoterapie de grup
Oaspete
al familiei Dura, am avut prilejul de a-i asculta pe cei doi fraţi, Dorin şi
Liviu Dura, într-o polemică din care ar fi putut ieşi un impresionant
documentar despre actuala prăpastie între România de suprafaţă şi cea profundă.
Dorin a rămas în sat. Liviu a plecat la Deva, s-a căsătorit acolo şi a lucrat
în minerit.
„Cea
mai mare greşeală pe care am făcut-o este că am plecat de acasă“, îmi spunea
el. „Eu, unul, am lăsat cu limbă de moarte la fratele ca, dacă mor, acolo, sus,
în Trăuaş, să mă îngroape unde avem grădină. În niciun caz la Deva“.
Dorin
Dura mi-a vorbit şi despre obiceiurile legate de priveghiul morţilor. Văzute de
departe, par hazlii, semănând cu cele de prin alte sate româneşti. Unul dintre
participanţii la priveghi leagă în taină o sfoară de piciorul sau de capul
mortului, o trece pe după grindă şi îi lasă capătul atârnat afară. Când toţi
cei prezenţi sunt preocupaţi cu altceva, cineva va trage brusc de sfoară şi
mortul se ridică înspre asistenţă. Speriaţi, cei mai tineri o vor lua la fugă
pe scări, unde îi aşteaptă alte surprize: găleţi goale ori ciubere pline cu apă,
tocmai bune pentru hazul general. Mai puţin cunoscut este un obicei numit „vişa“.
Din cămaşa mortului, făcută până nu demult din cânepă, se împleteşte în patru o
funie, lungă cât un stat de om. Cel care trece pe lângă grupul de jucători este
„măsurat“ cu vişa, fără să poată ghici de unde vine lovitura. „Când ai norocul
să te nimerească cu funia, 40 de zile rămâi cu urmele pe spate sau pe cap“. Tot
Dorin Dura aminteşte şi de practicile magice. Sunt femei care pun anumite
lucruri ale unui „viu“ în sicriul mortului. Există credinţa că cel astfel
„legat“ nu mai are niciun fel de spor. Se întâmplă şi după ce mortul a fost
îngropat, în cimitirul comun nelegiuiţii se pot strecura mai uşor. Nopţile şi
zilele de priveghi cer o vigilenţă ieşită din comun din partea familiei celui
decedat, seninătatea obiceiului fiind umbrită de insinuarea răului.
Puterea cultului strămoşilor
„Ce i-a ţinut atât de curaţi pe oamenii din
Almaş-Sălişte?“, l-am întrebat pe părintele Gavril Costan. Venit dintr-un sat
românesc al judeţului Arad, părintele Costan făcuse apostolat la Almaş-Sălişte
între anii 1952 şi 1963. Cunoştea şi obiceiul locului de a înmormânta morţii în
grădină. Deşi a primit multe porunci de
la cei de sus, i-a lăsat pe oameni în pace. „Ştiu, în zonă, până şi puii de la
găină“, a început el: „Oamenii aceştia au o mare dragoste de pământ şi de
animale. Când mă duceam 
iarna cu crucea, de Crăciun şi de Bobotează, îi găseam
cu viţelul în casă. Nu-l lăsau în grajd să nu îngheţe. Ei au rezistat la toate
birurile. Au dat şi lapte, şi carne şi ouă. Numai pe timpul lui Ceauşescu au
ajuns să-şi vândă vitele. Nu mai puteau să le ţină. Cunosc încă o mulţime de
proceduri arhaice pentru unele boli şi pentru recuperarea celor accidentaţi.
Boli au fost mereu. E trist că lucrurile acestea nu sunt cercetate aşa cum ar trebui. Procedeele terapeutice
actuale se opresc mai toate la poarta sufletului. Şi din păcate nu se înţeleg
legăturile, uneori subtile, între obiceiurile legate de cultul morţilor şi o
serie de boli“.
– Ce
vreţi să spuneţi cu asta?
– Nu sunt fenomene despre care să se scrie
în cărţi. E nevoie să trăieşti printre oameni ca să le poţi observa. Am vorbit
cu doctori, unii păreau interesaţi de folclor. Păreau. Eu le-am spus, eu am
auzit. Prin natura profesiei, sunt aproape de oameni. Am fost preot şi în sate
unde acest obicei nu mai este. În schimb, sunt frecvente boli pe care nu le-am
văzut niciodată în zonele unde morţii sunt îngropaţi în grădina casei. Poate că
omul, aşa cum se crede, nu are nicio legătură cu morţii lui. Sau poate că da.
Ca un stâlp, partea vie la vedere şi partea cealaltă sub pruni. „Căci din pământ
ne-am născut şi în pământ ne vom întoarce“, citez eu din slujba pe care o ţine
preotul la înmormântare, fără să amintesc de viziunea străveche a populaţiilor
agrare, care observaseră că orice sămânţă pusă în pământ dă naştere unei alte
vieţi. „(…) Am mai prins vremea când la femei nu le puneau cruce la cap, ci
numai un stâlp. Nu era nimic fără rost. La Brăşeu, aproape de Almaş-Sălişte,
când scoteam mortul din casă, cineva din familie rămânea să închidă uşa pe dinăuntru
apoi umplea o oală de lut cu păsat şi o spărgea de podea. Mai târziu păsatul a
fost înlocuit cu boabe de porumb. Pe urmă, obiceiurile s-au pierdut. Şi-au apărut
bolile“, mai spune părintele Costan.
