Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

Medic în România profundă

Viața Medicală
Iftimie NESFÂNTU vineri, 18 iulie 2014

   „Ce te supără, moşule?“ „Ştiţi, încearcă timid cel care tocmai intrase pe uşa cabinetului, eu mi-am îngropat pe cei morţi în grădina casei şi nu la ţintirim (n.n. cimitir). Acolo, în grădină, îs şi bunu şi buna, acolo am amu şi-un fecior, avea el o boală dulce şi nu s-a căutat.“ Medicul Grădini şi cruciîncepe să se foiască pe scaun, scărpinându-se cu pixul la ceafă, vizibil iritat: „Moşule, n-am timp de poveşti. Uită-te ce-i afară pe coridor. Dac-ai venit, spune-mi ce te doare?!“ Bătrânul s-a aşezat pe un colţ de scaun şi mai descumpănit decât intrase, cu privirile alunecând ba către asistentă, ba către medic şi, oprindu-se în cele din urmă pe un aparat care purifica apa:  „Vă rog, o cană cu apă“. Cu o încuviinţare din partea doctorului, asistenta a lăsat să se umple un pahar cu apă şi i l-a întins bătrânului. L-a băut încet, ca şi cum în pahar ar fi fost vin de împărtăşanie, şi-a şters mustaţa albă cu mâneca pulovărului, apoi a întins paharul gol asistentei şi s-a întors către doctor: „Apoi, pe mine vă rog să mă iertaţi. Am crezut că aici e doctorul nost’. Şi-a luat bastonul, s-a ridicat încet, fără să se plângă de vizibilele dureri prin oase şi fără nicio altă vorbă s-a îndreptat demn către uşă. „Cine-i moşul?“, întrebase doctorul, vizibil iritat, adresându-se deopotrivă şi asistentei şi unei femei care aproape dăduse buzna în cabinet. N-am mai aşteptat răspunsul. M-am ridicat şi eu, grăbit şi am pus încă puţin gaz pe foc: „Iertare, i-am spus doctorului, am nimerit şi eu la o uşă încuiată“. Şi am gră­bit pasul, ca să-l ajung din urmă pe bătrânul acela cu părul şi mustaţa ninse, ce părea să descindă dintr-o altă lume.

 

Somnul de veci, în grădină sub prun

 

   „Nu vindeţi câteva pogoane din pământul pe care-l aveţi aici?“, l-am întrebat pe bătrânul Stoica, momârlan din satul Arsuri. Omul m-a privit nedumerit, înnegrindu-se la faţă. Şi-a umplut nervos pipa lui cea bătrână cu tutun, a tras din ea, gânditor şi, într-un târziu, a grăit: „Cum să-l vând pe tata?“. O lacrimă mare îi alunecase pe obraz, oprindu-se în colţul mustăţii negre, răsucite în sus şi, în cele din urmă, „Pe-o gură de rai, pe-un picior de plai“începe să-mi povestească despre obiceiurile de înmormântare ale locului. „De când ne ştim, ai noştri dorm în grădină. Şi tata, şi mama, şi fratele, şi moşul şi baba (n.n. bunicul şi bunica) şi strămoşii. E câte un prun acolo, la fiecare. O livadă întreagă. Am îngrădit locul să nu intre vitele să strice“. 
   În aşezări izolate din judeţul Hunedoara, cele din zona de munte mai ales, morţii încă sunt îngropaţi în grădinile caselor. În cele 20 de sate şi cătune străbătute, rareori a întrebat cineva despre asta.
 
 
 
 

Se rupe lumea şi nimeni nu vrea să vadă

 

   Vioara Oneţ n-a mai apucat să împlinească 70 de ani. Trăia singură într-o casă săracă din Almăşel. Tinerii din familie au plecat demult la oraş, iar bătrâna a rămas să îngrijească de câteva găini, de vite şi de mormintele din grădină. Ca toţi ceilalţi, a trecut şi ea la cele veşnice. Copiii, anunţaţi de un vecin din sat, au venit cu maşina şi au luat-o la oraş. Întreb o vecină: „A fost dorinţa ei să fie înmormântată la oraş?“. „Da’ de unde? Mereu îmi spunea că ar dori să rămână aici, alături de bătrânii ei. Cine are morţi în grădina casei, unde să meargă? Nu ştiu cine o să vină şi la mine să-mi aprindă o lumânare. Că toţi s-or dus!“. Femeia oftează şi priveşte către mormintele din grădină, sub un pâlc de pruni: „Nu mai e ce-o fost. Se rupe lumea şi nime nu vrea să vadă“.
     Aprindeţi des lumânări la morminte?
     De unde nevoia atâtea lumânări?... că tare-s scumpe. Atâta că ies devreme, şi trec pe lângă tata şi moşu’ mă opresc acolo şi mă rog. Mă simt mai altfel apoi. N-aş putea să lucru de n-aş trece în fiecare zi pe la morminţi.

 

Printre pomi, urme şi cruci rupte

 

   Marius Păcurar trăieşte la Glodghileşti, comuna Burjuc. Ştiam că şi în acea zonă se mai păstrează obiceiul de a înmormânta morţii în grădina casei şi încerc… „Nu m-a întrebat nimeni aşa ceva“, spune el. Se gândeşte puţin şi continuă: „Nu, n-am văzut la nimeni. Povesteau bătrânii că aşa făceau pe vremuri, dar nu i-a mai lăsat preotul“.
     Şi nu aţi văzut în sat niciun cimitir în grădinile caselor?
     Am văzut cruci rupte, pomi, urme.

 

În cimitirul bisericii din Almaş-Sălişte sunt îngropaţi doar preoţii şi Ioan Boremisa, primar al fostei comune din 1928 până în 1946   Acolo unde preoţii au manifestat mai multă toleranţă, cum s-a întâmplat în satele din munţii Zarandului ori în zona locuită de momârlani, obiceiul străvechi a supravieţuit, însoţit de conotaţii arhaice, care trimit către începuturi de lume. Dar nu peste tot s-a întâmplat aşa. În Deva, de exemplu, unde am luat la rând parohiile, n-am găsit niciun slujitor al bisericii ortodoxe care să confirme că în unele sate din judeţul Hunedoara oamenii îşi înmormântează morţii lângă case. M-am gândit că nu ştiau despre un asemenea fenomen.
     Mai există sate unde morţii sunt înmormântaţi în grădina casei ori sub vatră? La auzul întrebării, preotul s-a încruntat. O bătrână îngenunchease în faţa uşii din stânga a altarului, sub aceleaşi priviri ale lui. Avea un acatist pe care i-l scrisese un pensionar, care aştepta în pronaos. Bătrâna şi-a făcut cruce, apoi s-a aplecat, atingând piatra rece a bisericii cu fruntea. În mâna dreaptă, ţinea o lumânare aprinsă. Deşi se sprijinea de tocul uşii, mâna îi tremura, neputincioasă. Fără motiv, mă simţeam vinovat. „Românii noştri sunt creştini, nu păgâni!“, mi-a răspuns el, a reproş: „Fără biserică nu am fi dăinuit“. S-a îndepărtat apoi, către uşile cele împărăteşti. O uitase acolo pe bătrâna din mâna căreia ar fi urmat să primească acea lumânare aprinsă.
   Pe treptele de piatră ale bisericii stau cerşetori cu mâinile întinse.
     De unde vii, mătuşă?
   – De departe, domnule, tocmai din Păroasa. De la Pogăneşti mai sus, cătră munte.
     Şi cu ce aţi venit de acolo, e autobuz?
     Am venit pe jos până în Almaş-Sălişte. E un autobuz la şase dimineaţa, care merge la Zam. Pe urmă, trenu’. Tare mai sunt scumpe toate!
 . „Tăt neamuri am în grădină: şi iarbă, şi flori, şi socrii îs, şi tata, şi mama, şi moşul.  Ei ne hrănesc“, îmi spune Paulina Farău    Şi aici!?...
   – Necazurile (oftează lung). Mi-au plecat copiii de acasă. Poate-i îndreaptă Dumnezeu şi se întorc. Măcar să mă ducă până-n grădină şi să-mi aprindă o lumânare.
     În grădină?! 
   – Păi, acolo mi-e şi bărbatu’, şi tata, şi mama. Grăiesc cu ei în fiecare dimineaţă, grăiesc şi la amiaz, şi sara. Dacă m-oi duce, nu mai are cine să le grăiască. „E un caz izolat“, tună preotul. Ieşise pe scări şi auzise discuţia: „La ei sunt doar câteva fumuri. N-au biserică, locul e pustiu. Copiii au plecat la oraş, să se facă domni. Nu le place să stea la coada vacii“.  

 

   Aveam să mă conving în zilele următoare cât de izolat era cazul. În satele Almăşel, Almaş-Sălişte, Brăşeu, Vale, Păroasa, Muşuroi, Ghelău, sunt localnici care încă îşi îngroapă morţii în grădinile de lângă case. Obiceiul nu este singular, fiind răspândit şi în alte sate din dreapta Mureşului: Săcărâmb, Vica, Boiul de Jos, Valea Câinelului, Hărţăgani. Accidental, obiceiul a supravieţuit şi pe Criş, la Gurabarza şi Crişcior. La fel, îl vom întâlni în satele Merişor, Firma, Căprăreşti, Botani, Jitoni, Arsuri, Pui, Cioclovina – spaţiul ocupat de momârlani – ori pe drumul ce duce spre cetăţile dacilor: Grădiştea de Munte, Orăştioara de Sus, Valea Rea. Sunt sate şi crânguri greu accesibile, aşezate în inima Daciei. Nu vom întâlni nicăieri în acest spaţiu sacru scorneli spăimoase despre cimitire şi morţi. Lumea celor vii şi a celor morţi este una singură. „Aici, fiecare îi şi rege, şi stăpân şi preot“, mi-a spus blând, un localnic din Valea Rea: „Omul e stâlpul lumii, o parte îngropată, cealaltă la vedere“.
     Şi care om e mai puternic?
   – E mai tare cel care are pruni mai mulţi. Care are morţi în grădină.

 

Lipsesc o cruce şi un prun

 

   Simion Han din Almăşel scria la 25 august 1940, într-un carneţel pe care îl purta în buzunarul de la piept, în dreptul inimiii: „Strămoşii noştri s-au luptat pentru noi/ În vine purtăm sângele lor de eroi/ Înfruntăm moarte şi foc/ Dar înapoi nu dăm deloc“. Un cântec învăţat în armată. Pe prima pagină stă scris doar atât: „Jurnal de război“. Ceva mai departe, găsim ciorna unor scrisori trimise iubitei de acasă, apoi mesaje codificate, tipice operaţiunilor militare din Batalionul 3 Infanterie uşoară. Pe o pagină răzleţită, un document incredibil: „Efective preluate: o manta, un veston, un pantalon, o capelă militară, o pereche bococi (probabil bocanci), o cămaşă, o ismană, un ştergar, o batistă, gamelă fără capac, peniţă, lopată, armă cu seria 8637, baionetă 8637, centură, port piele“. Cu asta a plecat un soldat român pe front. N-am citit vreodată un text mai cutremurător. A murit la Cotul Donului. Acasă i-au venit doar numele şi „Jurnalul de război“. Pentru el nu există cruce în grădina de lângă casă. Şi nici prun.

 

Vin mistreţii, tot ca hunii

 

   Paulina Farău avea 69 de ani când am întâlnit-o, însă nu se dădea pe o femeie de 30. Vremea cam întârziase şi abia atunci a putut să iasă la praşilă.
     Merge lucrul?
   – Ba! Nici sapa nu mai vrea în pământ.
   Era sfârşit de mai şi păpuşoii abia ieşiseră. „Când îi vezi aşa de plăpânzi, ţi-e şi frică să nu-i mănânce buruienile“, adaugă ea. Privesc şi eu, de pe malul celălalt al pârâului. La numai doi paşi, risipite printre pruni, câteva cruci. Unele, mâncate de vreme, căzuseră. Printre braţele lor, iarbă şi flori. „Frumoase locuri“, zic, mai mult ca să umplu tăcerea, şi privesc către pâlcul de pruni. „Seamănă cu noi. Tăt neamuri am în grădină: şi iarbă, şi flori, şi socrii îs, şi tata, şi mama, şi moşul. Ei ne hrănesc. Da’ toamna e rău tare. Că vin mistreţii. Tăt prăduiesc. Parcă-s huni“. Plec gândindu-mă la grădinile cu morţi, pruni şi bătrâni.
   „Mulţumesc că aţi grăit cu mine“, strigă în urma mea Paulina Farău. Şi mi se pare că vocea vine din prunii crescuţi din coasta grădinii.

 

Memoria câinelui

 

   Nicolae Vaţan, nepotul lui Virgil Biriş, zis şi Vanghelia, s-a mutat în Zam, centrul comunei. Când l-am întâlnit, a trecut ceva timp de-atunci, era agent fiscal la primărie. Localnicii nu-i spuneau perceptor, cum se spune în alte părţi ale ţării, ci „juguţ“. În O cruce altfel, în grădina unei gospodării din Almaş-SălişteZam, sat cu „vinituri“, obiceiul înmormân­tărilor în grădină nu s-a mai păstrat. A rămas însă, nealterat, la fel ca în străvechime, în Almăşel, satul în care Nicolae a copilărit. Mi-a povestit că acolo, „la morminţii din grădină“, l-au îngropat şi pe moşul Vanghelia, bunicul lui. Dar nepotul nu avea linişte: bunicul care şi-a petrecut toată viaţa pe vârful muntelui, între vite şi oi, a dorit să fie înmormântat „în dosul stânii“ şi nu acasă, în sat. „Duminica urcam cu baba (n.n. bunica) sus pe munte, la moşul“, îşi aminteşte Nicolae Vaţan, „îi duceam mâncare pentru toată săptămâna. Avea acolo, lângă colibă, o masă în curte şi un loc, al lui, în care îi plăcea să şadă. Tare îi mai erau dragi munţii“.
   – Cum era bunicul?
   – Semăna cu mine, avea ochi căprui. Înainte de a muri, avea el o presimţire, îşi turna un pahar cu ţuică, aşeza sticla cu mare grijă pe masa de lemn, gusta din băutură şi apoi spunea, de parcă ar fi vorbit cu pomii: „Când o să-mi vină vremea, aici să mă înmormântaţi. Să văz satul şi să ascult vântul“. Moşul a murit şi noi l-am îngropat în sat, la grădină. Avea un câine, Ursu, care o săptămână a rămas lângă mormânt şi apoi s-a aciuat la un vecin.
   Nepotul s-a întors la Zam, iar Ursu s-a apucat să facă zilnic naveta între sat şi locul de pe vârful muntelui, unde bătrânul Vanghelia a vrut să fie înmormântat. Când am ajuns la Almăşel, însoţit de Nicolae Vaţan, Ursu, bolnav şi fără un ochi, abia a mai avut putere să vină la drum şi să lingă mâna nepotului.

 

În ţânţârim nu e loc pentru toţi

 

   „Un om trăieşte atâta vreme cât are cine-şi aminti despre el. Satul românesc e la fel. Fiecare cătun e un început de lume. Fără să-ţi dai seama, creşti după chipul şi asemănarea lui“. Cuvintele lui Dorin Dura, originar din Almaş-Sălişte, cuprind o adevărată filosofie. Almăşel, Valea, Brăşeu şi Păroasa sunt sate ce par gemene cu sălbăticia. Almaş-Sălişte este altfel. Aşezarea a conservat obiceiuri străvechi, elaborate, semne ale unei culturi dispărute.
   „A fost şi un rege al dacilor cu numele Duras“, încerc eu, surprins de asemănarea între fizionomiile dacilor de pe columnă şi a interlocutorului. Dorin Dura nu s-a grăbit să-mi răspundă. Multă vreme, secretar la primăria din Zam, îşi însuşise un anumit spirit al locurilor şi vremurilor. Pornea dimineaţa devreme din Almaş-Sălişte cu bicicleta, rareori cu autobuzul. Cum se termina programul se Iacob Roman obişnuia să bea mai mult decât putea să ducă. Şi într-o noapte, a căzut în pârâu şi s-a înecat. Şi-atunci, vecinii, au pus mână de la mână şi i-au făcut o cruce chiar acolo, pe malul pârâuluiîntorcea acasă, parcurgând în jur de 15 kilometri. Părinţii i-au murit de mult şi, forţat de împrejurări, a rămas în casa părintească. Am discutat şi despre obiceiurile de înmormântare. „Într-un sat, oamenii sunt puţini“, zice el: „Când unul se duce, nu poţi rămâne rece. E ca şi cum ai pierde o bucată din tine“. În timp ce vorbea, căuta şi de stupi. Se forma un roi şi toată ziua nu avusese linişte. Ar fi în stare să stea zi şi noapte să vadă de albine.
   – De unde pasiunea pentru albinărit?
   – Nu ştiu, m-am trezit cu ea. Mulţi tineri din sat s-au mutat la Zam, centrul comunei, ori la Deva, Timişoara, Cluj, Bucureşti. Împinşi de sărăcie, au mers unde-au găsit să lucre şi au prins rădăcini pe acolo.
   „Nici aceea nu e viaţă, să fii rupt de morţii tăi“, îmi spunea un bătrân din Brăşeu: „Evreii au mers la capătul lumii cu cenuşa morţilor în valiză, romanii au venit puhoaie şi s-or dus, noi am rămas aici lângă bunici şi moşi să povestim. Fără rădăcini în pământ, nu prinzi rod. Te uiţi că e primăvară, vezi pomul şi ştii că din el apare şi rodul. Nicăieri nu vezi un măr ori o prună. Da’ ştii că-i acolo, ascuns şi că într-o zi îi vine vremea. Aşa îi şi omul. Nu sunt doar câţi se văd şi-i putem chipăi (n.n. pipăi).
   Cum vă zice?
   – Ce rost are numele omului? Tăţi într-unul merem. Călcăm pe urmele lui Zamolxe. Dumneata ce caţi aici? Vezi?
   Tac. În grădini tac, în felul lor, crucile de lemn. Multe din ele nu au niciun nume dăltuit. Aşa cum nu aveau nici stâlpii folosiţi pe vremuri şi nici prunii plantaţi la capul morţilor. „Să tot fie în sat 20 de oameni. Simion Han, altul, are 71 de ani şi nu se simte prea bine cu inima. S-a mutat la casa muierii şi stă în pat să se refacă“, completează bătrânul.
   – Şi dacă moare cineva, unde-i înmormântat?
   – Avem şi ţânţârim, da nu-i loc pentru toţi. Îi pun lângă casă.
   – Lângă casă?!
   – Păi, e acelaşi obicei. Popa (râde cu tâlc) tot aşe face slujba, ori că-i în grădină, ori la ţânţârim. Mai pun acolo câte-un pom, ori o floare.  Nu pleacă nime de-acasă. Vrei un ginars? Ştiind acum din ce prune e făcut ginarsu, am căutat repede o scuză. Gazda s-a tulburat. „Nu se cade să plecaţi aşa de la mine“.
   „Nu vă e frică de moarte?“, îl întreb pe momârlanul Stoica din Arsuri. „Care moarte?“. Îşi roteşte ochii peste livada de pruni din faţa casei şi-mi zice: „Aici suntem toţi“.

 

Locul cu verdeaţă şi flori

 

 Către seară, abia întors de la lucru, Viorel Dragoş povesteşte la portiţă cu o vecină, Persida Prisecaru, despre unde ar dori să fie înmormântat  Cobor prin Pogăneşti. Sătenii sunt cu toţii la lucru în grădinile de lângă casă. E vremea prăşitului. Ca să vorbesc cu ei, trebuie să trec pe câte o punte îngustă ori să ocolesc împrejmuiri vechi.
   Viorel Dragoş s-a întors mai repede către casă. S-a oprit la intrarea în curte să povestească cu o vecină, Persida Prisecaru. Persida are 77 de ani, dar se ţine mai bine decât Viorel. Îi întreb cum se fac înmormântările la ei la Pogăneşti. „Unde să se facă? La ţânţârim, că altfel nu-ţi dau voie. Or mai fost cari au vrut în grădină, da’ nu-i lasă popa. Zice că să-i aduci aprobare. Cine mai are putere să umble pe drumuri?“.
   – Dar la cimitirul de lângă biserică de ce nu-i bine?
   – Păi, domnule, până zice popa iertă­ciu­nea, se umple groapa de apă. Ţi-e şi scârbă când vezi că bagă mortul acolo. În grădini e loc frumos, cu verdeaţă, cu flori. Mai e un copac, mai cântă o pasăre. 
   Persida intră în vorbă amintind de o înmormântare recentă: „Au venit rudele de prin Banat, ori din Simeria, de unde erau, no, şi când or văz’t unde-l pun, or început să plângă: «Vai Doamne, da’ ce oameni în satu’ ăsta! Cin’ o mai văz’t să bagi mortul în tău?». Mai de mult nu se amesteca popa, no“.
   Ileana şi Iuliu Gomboş, care locuiesc aproape, între vecini, au trei morminte în grădină.  N-au mai întrebat pe nimeni. Teofil Adam este încă un om în putere, chiar dacă are nepoţi la oraş. S-a gândit totuşi şi la cele veşnice şi a ales un loc pe placul lui, „acolo, în deal, la umbra unui măr“: „Le-am zis copiilor, dac-o fi să mor, să mă îngroape colo, sub măr. Popa n-a fost de acord. M-am dus la ziar, la Deva, am fost la episcopie. Tăt degeaba, nu mi-or dat aprobare“. 

 

   La ieşirea din satul Almăşel, pe stânga pârâului, este o casă mică, acoperită cu ţiglă şi împrejmuită cu un gard de şipci. Pădurea s-a prăvălit aproape peste ea, gata să o înghită. Însoţitorul meu, un localnic, mă pune în temă: „Aici locuieşte familia lui Viorel Neag, miner întors din Vale (n.n. Valea Jiului). Au opt copii. Când a ieşit de la mină, în decembrie 1997, „cu ordonanţa“, a primit 16 milioane de lei (n.n. lei vechi) şi cu banii au cumpărat casa aceasta de peste pârâu, de la Florea Pătraşcu, au cumpărat haine pentru toţi câţi erau şi un porc, pe care-au dat un milion“. L-am rugat să oprească şi m-am îndreptat către capul familiei.
   – Din ce trăiţi?
   – Merg cu ziua la lucru pe la cei care au nevoie.  
   – Mai sunt şi alţi foşti mineri care să se fi stabilit aici?
   – Nu, domnule. Dacă ar mai fi douăzeci ca mine, am repopula satul.
   – Cât timp aţi lucrat la mină?
   – 21 de ani şi nouă luni, la Aninoasa. Am intrat în pământ de şapte mii de ori.
   – Localnicii nu vor să intre în pământ decât în grădina casei. Când o să vină vremea, cum o să faceţi?
   – La fel. Ne dăm şi noi după sat, nu suntem păgâni. Dacă aşa e obiceiul …

 

   E greu să ajungi până la Almaş-Sălişte. E şi mai greu să ajungi la sufletul localnicilor. Cei interesaţi de folclor mai ştiu de „dubaşii din Almaş-Sălişte“, descoperiţi de Iorga, nu acolo, ci pe străzile Capitalei. Cât priveşte obiceiul de a înmormânta morţii în grădină, acelaşi răspuns ca peste tot: „Noi aşa facem de când ne ştim. Ni se pare ceva obişnuit. Nimeni nu ne-a întrebat până acum despre asta. În cimitirul de la biserică sunt îngropaţi doar preoţii şi Ioan Boremisa, primar al fostei comune din 1928 până în 1946“.

 

Priveghiul – psihoterapie de grup

 

   Oaspete al familiei Dura, am avut prilejul de a-i asculta pe cei doi fraţi, Dorin şi Liviu Dura, într-o polemică din care ar fi putut ieşi un impresionant documentar despre actuala prăpastie între România de suprafaţă şi cea profundă. Dorin a rămas în sat. Liviu a plecat la Deva, s-a căsătorit acolo şi a lucrat în minerit.
   „Cea mai mare greşeală pe care am făcut-o este că am plecat de acasă“, îmi spunea el. „Eu, unul, am lăsat cu limbă de moarte la fratele ca, dacă mor, acolo, sus, în Trăuaş, să mă îngroape unde avem grădină. În niciun caz la Deva“.
   Dorin Dura mi-a vorbit şi despre obiceiurile legate de priveghiul morţilor. Văzute de departe, par hazlii, semănând cu cele de prin alte sate româneşti. Unul dintre participanţii la priveghi leagă în taină o sfoară de piciorul sau de capul mortului, o trece pe după grindă şi îi lasă capătul atârnat afară. Când toţi cei prezenţi sunt preocupaţi cu altceva, cineva va trage brusc de sfoară şi mortul se ridică înspre asistenţă. Speriaţi, cei mai tineri o vor lua la fugă pe scări, unde îi aşteaptă alte surprize: găleţi goale ori ciubere pline cu apă, tocmai bune pentru hazul general. Mai puţin cunoscut este un obicei numit „vişa“. Din cămaşa mortului, făcută până nu demult din cânepă, se împleteşte în patru o funie, lungă cât un stat de om. Cel care trece pe lângă grupul de jucători este „măsurat“ cu vişa, fără să poată ghici de unde vine lovitura. „Când ai norocul să te nimerească cu funia, 40 de zile rămâi cu urmele pe spate sau pe cap“. Tot Dorin Dura aminteşte şi de practicile magice. Sunt femei care pun anumite lucruri ale unui „viu“ în sicriul mortului. Există credinţa că cel astfel „legat“ nu mai are niciun fel de spor. Se întâmplă şi după ce mortul a fost îngropat, în cimitirul comun nelegiuiţii se pot strecura mai uşor. Nopţile şi zilele de priveghi cer o vigilenţă ieşită din comun din partea familiei celui decedat, seninătatea obiceiului fiind umbrită de insinuarea răului.

 

Puterea cultului strămoşilor

 

   „Ce i-a ţinut atât de curaţi pe oamenii din Almaş-Sălişte?“, l-am întrebat pe părintele Gavril Costan. Venit dintr-un sat românesc al judeţului Arad, părintele Costan făcuse apostolat la Almaş-Sălişte între anii 1952 şi 1963. Cunoştea şi obiceiul locului de a înmormânta morţii în grădină. Deşi a primit multe  porunci de la cei de sus, i-a lăsat pe oameni în pace. „Ştiu, în zonă, până şi puii de la găină“, a început el: „Oamenii aceştia au o mare dragoste de pământ şi de animale. Când mă duceam Poarta  (un momârlan din Cimpa, Hunedoara, privind către morminţii din grădină  – o prelucrare după o fotografie proprie, realizată de pictorul Vali Kolesnikov)iarna cu crucea, de Crăciun şi de Bobotează, îi găseam cu viţelul în casă. Nu-l lăsau în grajd să nu îngheţe. Ei au rezistat la toate birurile. Au dat şi lapte, şi carne şi ouă. Numai pe timpul lui Ceauşescu au ajuns să-şi vândă vitele. Nu mai puteau să le ţină. Cunosc încă o mulţime de proceduri arhaice pentru unele boli şi pentru recuperarea celor accidentaţi. Boli au fost mereu. E trist că lucrurile acestea nu sunt cercetate  aşa cum ar trebui. Procedeele terapeutice actuale se opresc mai toate la poarta sufletului. Şi din păcate nu se înţeleg legăturile, uneori subtile, între obiceiurile legate de cultul morţilor şi o serie de boli“. 
   – Ce vreţi să spuneţi cu asta?
   – Nu sunt fenomene despre care să se scrie în cărţi. E nevoie să trăieşti printre oameni ca să le poţi observa. Am vorbit cu doctori, unii păreau interesaţi de folclor. Păreau. Eu le-am spus, eu am auzit. Prin natura profesiei, sunt aproape de oameni. Am fost preot şi în sate unde acest obicei nu mai este. În schimb, sunt frecvente boli pe care nu le-am văzut niciodată în zonele unde morţii sunt îngropaţi în grădina casei. Poate că omul, aşa cum se crede, nu are nicio legătură cu morţii lui. Sau poate că da. Ca un stâlp, partea vie la vedere şi partea cealaltă sub pruni. „Căci din pământ ne-am născut şi în pământ ne vom întoarce“, citez eu din slujba pe care o ţine preotul la înmormântare, fără să amintesc de viziunea străveche a populaţiilor agrare, care observaseră că orice sămânţă pusă în pământ dă naştere unei alte vieţi. „(…) Am mai prins vremea când la femei nu le puneau cruce la cap, ci numai un stâlp. Nu era nimic fără rost. La Brăşeu, aproape de Almaş-Sălişte, când scoteam mortul din casă, cineva din familie rămânea să închidă uşa pe dinăuntru apoi umplea o oală de lut cu păsat şi o spărgea de podea. Mai târziu păsatul a fost înlocuit cu boabe de porumb. Pe urmă, obiceiurile s-au pierdut. Şi-au apărut bolile“, mai spune părintele Costan. 

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.