Ca să
faci, după decembrie 1989, un drum către cetăţile dacilor, aflate pe raza
comunei Orăştioara de Sus, aveai nevoie de perseverenţă, dar şi de un dram de
nebunie. Oprelişti de tot felul mă împiedecaseră ani buni să ajung la muntele
dorit, muntele sacru al românilor. Drumul de acces devenise pe alocuri albie
pentru puhoaie ori potecă mâncată de ploi, nu găseai condiţii decente de
cazare. Situaţia a dăinuit aşa până prin anul 2000. Mai mult, „turişti“
ocazionali, foarte mulţi veniţi de aiurea, care căutau, chipurile, tezaurul lui
Decebal, au răsucit indicatoarele (şi acelea strâmbe şi mâncate de rugină) în aşa
fel încât numai direcţia bună nu o arătau, „arheologi“ români (!) amatori de grătare
au considerat că sunt mai bune pregătite chiar pe altarul lui Zalmoxis. Până şi
numele fusese furat. Cetatea ridicată de viniturile romane – mercenari strămutaţi
din zona estică a Imperiului Roman de Răsărit, Legiunea a IV-a Flavia Felix –
construită dincolo de Haţeg a fost numită tot Sarmizegetusa (Ulpia Traiana).
La
sfârşit de toamnă, m-am lăsat furat de entuziasmul profesorului Dorel Săndesc,
fiu al comunei Orăştioara de Sus, şi am pornit încă o dată pe drumul către adevăratele
noastre rădăcini. Am prins zile frumoase, cum rareori pot fi în zone de munte,
am descoperit oameni ospitalieri.
Tradiţii
– Cum e structurată comuna?
– Orăştioara
de Sus este destul de mare: se întinde pe mai bine de 20.000 ha şi are circa
2.200 de locuitori. Este compusă din şase sate şi două cătune: Bucium, Orăştioara
de Sus, unde ne aflăm, Ludeştii de Jos, Costeşti, Grădiştea de Munte, Ocolişu
Mic, Ludeştii de Sus şi Costeşti Deal.
Marian Vasile Inăşescu, primarul
comunei, vorbeşte simplu, dar cele spuse capătă relief, profunzime. A lucrat o
vreme ca angajat al 
Întreprinderii de metale rare Bucureşti, ocupându-se de
prospectarea concentraţiilor de minereu de uraniu din Munţii Orăştiei. După
absolvirea unei şcoli profesionale la Deva, a lucrat ca pădurar şi, mai apoi,
ca brigadier silvic. A terminat liceul la seral şi un curs de tehnician silvic.
– Ce consideraţi că defineşte o comunitate sănătoasă?
–
După părerea mea, sunt trei factori de bază: familia, şcoala şi biserica.
Dintr-o familie sănătoasă şi copii bine educaţi nu apar probleme, oriunde s-ar
afla ei; după ce ies din casă spun un bună dimineaţa, un bună ziua, respectă pe
oricine. Dacă ei respectă, cu siguranţă, la rândul lor, vor fi respectaţi.
Poate că biserica este chiar mai importantă decât familia şi şcoala; mi-e greu
să spun care e pe primul loc, mai depinde şi de oameni.
– Se mai păstrează tradiţiile în zonă?
– La
noi încă funcţionează sistemul de întrajutorare între vecini, încă se mai fac aşa-numitele
clăci. Mai rar, se mai fac clăci şi la coasă, vara. Pe vremuri, se practicau şi
şezătorile, însă, din păcate, acum nu se mai fac. Se adunau mai mulţi la o casă,
mai ales în nopţile de iarnă, unde se lucra, se spuneau poveşti, se relatau
întâmplări, se juca. La clacă, mergeau la muncă în afara casei, la strâns
recolta, iar la şezătoare mai intervenea şi partea culturală: până se torcea
firul dintr-un caier şi se făcea ghemul era timp şi de o poveste, o discuţie,
o negociere, un cântec, o glumă. Se mai lega o prietenie, câte un fluieraş le
mai cânta, iar ei jucau. Timpul trecea uşor, dar şi cu folos.
– Ce
alte tradiţii se mai păstrează în zilele noastre?
–
Pot să vă spun că încă se păstrează, cu sfinţenie, nedeile. Fiecare sat are o dată stabilită pentru nedeie. La Bucium,
spre exemplu, este nedeie a doua zi
de Paşti, la Orăştioara de Sus, de Sf. Ilie, Ludeştii, pe 6 august, odată cu
Schimbarea la faţă, Costeşti – a doua duminică după Rusalii, Grădiştea de
Munte, la duminica Tomii, Ocolişu Mic, de Sf. Maria, Costeşti Deal, a doua zi
de Rusalii.
– Ce înseamnă nedeie aici?
–
Este un eveniment care punctează atât sărbătorile religioase, cât şi pe cele
din ciclul naturii. Dacă în zona de şes, la Bucium, să zicem, nedeia este de Paşti,
adică primăvara, cu cât urcăm spre munte, nedeia ajunge undeva spre iulie,
august. Bătrânii ştiau de ce pun sărbătorile în acea parte a anului: nu era
grabă pentru coasă, prăşit sau strângerea recoltei. Le suprapuneau cu sărbătorile
religioase, pentru că nu voiau să-şi strice o zi de lucru.
– Spuneţi că nedeile erau stabilite în aşa fel
încât să lase în primul rând oamenii „să-şi termine“ ce aveau de făcut: coasă,
praşilă, transportul recoltei acasă. Din ce văd, se pare că şi dv., trăind
aici, deşi aţi avut o altă profesie, aţi preluat, poate fără să ştiţi, o anumită
atitudine: mai întâi terminăm ce am început şi pe urmă trecem mai departe...
– Nu
m-am gândit la asta până acum. Eu aşa am învăţat acasă, din familie, şi aşa
sunt: dacă încep o treabă, îmi place să o duc la bun sfârşit. Şi numai după ce
am gătat cu una, încep alta.
– Din păcate, astăzi, ne pricepem mai bine la
ce fac alţii şi uităm să ne vedem de propria noastră profesie. Lăsăm lucrurile
neterminate şi sărim la altă treabă, renunţăm la tradiţii, nu înţelegem adevăratul
rost al acestora.
–
Vedeţi, nu trebuie să ne repezim să le schimbăm sau să renunţăm la ele. Dar nu
e nevoie nici să le băgăm oamenilor pe gât. Nu ne îmbrăcăm cu sufletul altora.
Doar înţelegând ce a fost, ce s-a schimbat, ce este potrivit locului, vom şti şi
ce avem de făcut, ce putem păstra. Este ca şi cu mâncarea. Cel care merge la
coasă mănâncă pită cu slană şi bea ginars, dar pe urmă lucrează şi arde
caloriile. Nu poţi însă impune celui care stă la birou acelaşi regim.
De nedeie
–
Când eram tânăr, erau şi balurile. E altceva. Nedeia însă are un loc aparte. Nu
este o simplă sărbătoare, ci şi întâlnirea cu fiii satului. La nedeie vin
aproape toţi cei plecaţi; vin la părinţi, la nepoţi, la rude. De multe ori îi
aud: „Venim de nedeie şi mai discutăm!“. Deapănă amintiri. De nedeie vin toţi
acasă, se strâng. Satul atunci se împlineşte, prin nedeie.
– Cum decurge o nedeie? Povestiţi-ne!
–
Pot să vă descriu nedeia din satul meu, pe care o cunosc cel mai bine, cea de
la Grădiştea de Munte, şi apoi pe cea din Orăştioara de Sus, satul ce dă şi
numele comunei. Aşa cum spuneam, de nedeie se întorc în special rudele – fraţi,
surori, cei ce sunt plecaţi, de-ai casei. Se întorc la
nedeie, se vizitează în
familie, stau la masă, discută, iar după masă, spre seară, se duc în sat la căminul
cultural sau, cum este cazul la Orăştioara de Sus, aici, în curtea şcolii. Se
cântă muzică – autentică, tradiţională, nu manele: învârtita, bătuta, haţegana.
Joacă toţi care sunt în stare, ştiu şi pot, ceilalţi stau şi se uită şi...
comentează. Încă se mai spun strigături de nedeie. Sunt multe lucruri frumoase
care se păstrează la noi în zonă.
– Şi proiectele primăriei? Contribuie şi ele
la însănătoşirea zonei?
– Vă
spun, sunt necesare, sunt tot felul de proiecte – alimentare cu apă,
canalizare, drumuri – tot ce este de strictă necesitate. Dar mai sunt şi alte
lucruri, cele care ţin de suflet – partea nevăzută din viaţa unui sat. De acolo
vine sănătatea, de-acolo vin şi bolile. Totul depinde de cât de bine ne
îngrijim sau nu sufletul. Dacă nu ne păstrăm şi nu ne îngrijim rădăcinile,
degeaba propunem şi realizăm proiecte, facem investiţii şi modernizări. E ca şi
cum am vopsi un gard putred. Punem vopsea peste el, un timp nu se mai vede, iar
la prima furtună se prăbuşeşte. Şi păstrarea tradiţiilor este una din sursele
de sănătate. Multe obiceiuri vechi sunt în cumpănă, nu numai la noi, peste tot.
Dacă ştim însă să le păstrăm, să oferim oamenilor motivaţii, atunci mai avem o şansă.
Dacă merg undeva şi reprezint comuna la o festivitate, la un eveniment, iau cu
mine şi un grup de fluieraşi; mai avem câţiva, sunt ei mai bătrâiori, dar sunt.
Pot să iau şi cinci-şase perechi de dansatori. Jocul exprimă ceva specific
zonei. Spre exemplu învârtita, doar aici se joacă aşa, spre Alba şi până spre Făgăraş.
Bătuta însă este specifică zonei de munte. Sunt îmbrăcaţi frumos, în costume
populare. E o carte de vizită. Acolo nu se mai văd drumurile, nici terenurile
de sport, ci doar cultură, tradiţie, gust, armonie, ritm.
– Cele spuse de dv. mă duc cu gândul la nişte
versuri scrise cândva de Hölderlin: „în chip poetic locuieşte omul“. Viaţa adevărată,
în armonie cu oamenii din jur şi cu natura se confundă cu poezia.
Medic în... Rai
Născut la 14 februarie 1952, la Simeria, dr. Cornel Fulga Codreanu, medic primar
de medicină generală în comuna Orăştioara de Sus, a terminat facultatea la
Craiova, în 1978, a lucrat apoi ca stagiar la Spitalul Municipal Hunedoara şi,
după trecerea prin alte specialităţi, a mers pentru ultimul stagiu la
dispensarul unde l-am găsit după 32 de ani de activitate neîntreruptă.
– De
ce tocmai la Orăştioara de Sus?
– Păi... am primit nişte informaţii că este
un loc deosebit şi, pe ultimul stagiu – trebuia să fie la circă – am venit
aici. Am ales!
– Ca şi
Adam în Rai! Dumnezeu i-a spus: Adame, alege-ţi femeia care te va iubi.
– Spre deosebire de Adam, care a fost
alungat, eu am rămas în Rai. Chiar e Raiul!
– Ştiaţi
că pe undeva, nu departe de Orăştioara de Sus, de la Cugir spre munte, există
un loc care se numeşte Porţile Raiului?
– Mi-e cunoscut toponimul, dar n-am fost
acolo. Din câte ştiu, e în amonte de Cugir, pe valea Râului Mare.
– Ce
era aici în momentul venirii dv.?
– Dacă faceţi o fotografie, se văd clădirea
veche şi cea nouă. Pe atunci era doar clădirea veche. În ea era un cabinet, o
cameră de locuit cu bucătărie. Am stat mult timp acolo. Mai târziu, prin
1987–1988, cu sprijinul primit de la Banca Mondială, am intrat într-un program
de reabilitare a dispensarelor medicale. Atunci s-a făcut această nouă construcţie,
care jos are cabinet, sală de aşteptare, sală de tratament, grup sanitar pentru
pacienţi şi altul pentru personalul cabinetului, vestiar, tot ce trebuie ca să
fim în rândul cabinetelor medicale adevărate, bine dotate, în care să-ţi poţi
îngriji pacienţii în condiţii cât de cât civilizate.
– Pe
vremuri, în dotarea dispensarelor şi în schema organizatorică se aflau un cal şi
o căruţă, sanie pentru iarnă, vizitiul, evident plătit. Şi dv., pentru a vizita
un pacient de la Grădiştea de Munte sau de la Ocolişu Mic sau Ludeştii de Sus,
aveţi nevoie de un mijloc de transport...
– Poate în noua lege a sănătăţii să se
prevadă şi posibilitatea finanţării unui serviciu de ambulanţă pe lângă
cabinetele medicale din zone izolate. Dar mai este şi problema personalului
însoţitor. Să zicem, eu sunt bărbat, dar pot fi colege, care primesc un telefon
şi sunt chemate la un caz. Nu ştii cine te cheamă sau ce probleme de sănătate
are, nu poţi să mergi fără însoţitor. Gândiţi-vă că pacientul poate avea o
tulburare psihică şi e agitat; ce faci de unul singur cu el?
– Câţi
înscrişi aveţi pe liste?
– 1.750.
– Toţi
din comună?
– În mare parte, da.
– Asistentă?
– Virginia Cimporescu. Era deja aici la
sosirea mea, am preluat-o şi lucrăm împreună. Cunoaşte localnicii, îşi cunoaşte
meseria.
Pământul
– Rezistaţi
în aceste condiţii de criză, cu restricţiile impuse de CNAS, cu dificultăţile
financiare?
– Rezist! Ca omul pe cale să se înece, doar
cu nasul afară; când şi când, mai primesc câte un val de apă şi iar mai trag o
gură de aer şi-apoi alt val...
– Cu
cât mai rămâneţi, după ce achitaţi toate celelalte costuri ale cabinetului?
– Cu 1.500–2.000 de lei.
– Cazuri
deosebite?
– Am fost chemat să merg pe munte, la Costeşti
Deal. E un drum de vreo opt ore până acolo. Era o mamă ce urma să nască şi,
fireşte, nu putea să aştepte după mine. În cele din urmă, au reuşit să coboare
ei, călare, iar salvarea i-a preluat de la Costeşti. Toată aventura s-a
terminat cu bine. Sunt cazuri şi cazuri. Veneam cu salvarea de la spital şi am
fost oprit pe drum pentru o mamă care naşte sau o altă urgenţă, uneori au născut
pe salvare; asistam naşterea, împachetam copilul, îl îmbrăcam cu ce aveau acolo
şi-i trimiteam, pe mamă şi copil, la maternitate.
– Aţi
avut cazuri de muşcături de viperă? Viperele sunt în lumea lor aici.
– Nu.
Niciun caz. Şi eu umblu pe munte. Din 1975, sunt şi vânător, cunosc toate
potecile.
– Şi
dacă s-ar întâmpla – totuşi, e o zonă viperigenă – aveţi ser antiviperin?
– Nu. Şi nici nu ştiu dacă Spitalul Judeţean
de Urgenţă din Deva are aşa ceva.
– Şi
ce faceţi dacă apare un astfel de caz?
– Garou şi trimitere de urgenţă la spital.
Ce altceva să fac?!
– Cât
de sănătoasă este alimentaţia? Sunt şi boli generate sau/şi întreţinute de
alimentaţia specifică zonei?
– E alimentaţia omului sărac: mănâncă pâine
multă şi ce are prin gospodărie. Cartofi, grăsimi – pită cu slană, oriunde şi
oricând li se face foame. Venind eu, tânăr absolvent de facultate, mă pornisem
să controlez tensiunea şi să le recomand un regim alimentar; le tot spuneam
despre slănină, despre mâncare, cum, când, cum să respecte o dietă. Iar ei îmi
răspundeau: „Domnule doctor, dv. credeţi că eu la coasă, o zi întreagă, rezist
cu mere şi cu zarzavaturi?! Păi, dacă nu mănânc o bucată de slănină şi nu mănânc
ca lumea, să mă satur, eu nu pot lucra!“. Şi-aveau 
dreptate. (...) Ce să vă
spun?! Generaţia a treia – bătrâni şi pensionari – sunt acasă; ei lucrează pământul
şi ţin gospodăria. Generaţia a doua, care şi unde mai sunt, sunt angajaţi prin
oraş, unii la Orăştie, alţii la Cugir. Apoi sunt copiii. Pe cei bătrâni, care
au apucat şi au trăit cu obiceiurile lor, nu-i mai poţi dezvăţa. Medic te poţi
face în şase ani de facultate, arhitect în şase ani de arhitectură, inginer în
cinci ani, dar să ai conştiinţa muncii pământului – ei au un cult aparte pentru
pământ – asta este foarte greu. Eu sunt aici de 30 de ani, dar nu am aşa ceva.
E aproape un dat. Ei, bătrânii, îl au. Ei ştiu: trebuie să pun sămânţă, să
lucrez pământul, dacă am avut cartofi anul trecut, acum pun nu ştiu ce, trebuie
să merg la coasă, să chem vecinii sau neamurile la o clacă, să nu mă prindă
ploaia şi să-mi strice fânul, să adun la timp recolta, să păstrez ce-am adunat
peste iarnă, să-mi ajungă pentru oi, pentru vaci, pentru ai casei, câte guri
sunt de hrănit. E un circuit întreg între natură, oameni, animale, familie şi
el, cel care simte pe umerii lui toate aceste responsabilităţi, el pune în mişcare
tot acest circuit. Este prima lor prioritate: să-şi lucreze pământul ca să-şi
întreţină familia, animalele din ogradă, să-şi asigure, cum făceau altădată,
bucatele, hainele şi casa. Indiferent ce-i voi spune eu, doctorul, poate să fie
spre binele lui, nu te du, nu fă aia, nu mânca grăsimi ori prăjeli, el se mişcă
doar în ciclurile agricole anuale: pământ, oi, vite, pomi, semănat, lucrat,
cules. Nu vine la mine decât în zilele de sărbătoare, când nu poate munci.
„Dumneata mă chemi, îmi spune, dar azi am prins o zi cu soare. Dacă nu cosesc
acum, rămân cu fânul ăla plouat şi n-am ce da la ghite“. E o muncă ce trebuie făcută,
de ea depinde existenţa lor, viaţa. Când vara sunt 39 de grade şi eu abia
rezist în cabinet şi pe drum până acasă, ei sunt în ţarină, în păşune cu
grebla, cu coasa, cu furca. Şi lucră! Şi riscă să facă un accident cerebral, să-şi
piardă viaţa. Pământul şi conştiinţa muncii pământului sunt coloana vertebrală
a existenţei lor. E formidabil.
Amintirile
– Atunci când am chert boii s-o tâmplat, grăieşte
muierea lui Dalca. Veneau tăt singuri şi nu brodeam să ştiu ce-i. Era de
Sânziene. N-am închis ochii. Tătă noaptea m-am sucit şi răsucit. Îi tăt visam
prin văgăuni, mă trezeam, da nu ştiam locu. Omu’ îmi era plecat la Simeria, la
târg, să vândă ceva vite. Aveam de făcut nuntă la fecioru cel mic. Către zi,
când o izvorât soarele, eram colo sus, la Feţele Albe. Pân’ o ajuns soarele pe
cumpănă, m-am tăt învârtit. Auzeam talanga, da’ nu-i găseam neam. Şi către
amiaz, numa ce-i văd. Atunci am călcat pe nenorocire. Eram aşa supărată că nu
mai vedeam unde pun opinca. Şi-odată m-a ars. M-am tras mai departe de chetre,
am legat picioru’ mai sus de muşcătură ş-am început: „Ce mă fac? Ce mă fac?“
Până la urmă, mi-am amintit: eram cu moşu’ pe plai. Nu se mutase încă în livadă.
Mă ţineam de iţarii lui, de parc-ar fi avut miere. Ieşise la coasă şi l-a muşcat
vipera. Şi-a tăiat o bucată din poală şi s-a legat strâns de picior, pe urmă
s-a dus şi a căutat o buruiană, i-a rupt frunzele, le-a zdrobit şi le-a pus
colo pe rană. Mă luase ameţeala şi mi se părea că se învârt munţii cu mine.
„Amu, îs gata! zâc. Mă duc să povestesc cu moşu’, sub pruni“. Şi numa ce-l văz
lângă mine pe moşu’. Ca un nor albăstrui de ceaţă. Era ca şi cum m-ar fi luat
cineva în braţe. M-a prins de mână şi cu el, mergând încet, m-am dus până lângă
o tufă, cu frunzele păroase. Asta era. Moşu’ dispăruse. Am cules frunze şi aşa
cum am putut, am căutat două chietre şi le-am zdrobit, storcând zama pe muşcătură.
Pe celelalte, le-am mestecat. Atât mai ştiu că m-am tras lângă un copac. Cred că
am leşinat. Când m-am trezit, unul din boi mă lingea pe faţă. Şi el fusese muşcat
de viperă.
– Cunoaşteţi
planta sau arbustul care v-a salvat viaţa?
– Nu ştiu cum îi zice, dar n-o mai uit. Creşte
tăt în locuri unde sunt vipere! Tăt are leac. Numa că nu trebuie să umbli de
te-a muşcat. Şi uite, domnule, până şi boul ştie! Pe unul din boi l-a muşcat, a
mestecat frunzele celea şi au stat colo, la Feţele Albe, amândoi. Cine crede că
animalul nu are minte greşeşte.
Către seară, pe drumul Orăştioarei
Coboram către Orăştioara de Sus, venind
dinspre cetatea Blidaru. Nu se întunecase încă. Rareori întâlneam câte un
localnic. Câteva văcuţe cu ugerele pline se întorceau şi ele spre casă. Ştiau
drumul. Observasem că au un mers elegant, majestuos. Am ajuns din urmă şi o
femeie în vârstă, cu un cal.
– Bună
seara! Cum vă spune dumneavoastră?
– Romoşan Sofia, vă foarte mulţumesc de
întrebare.
– Câţi
ani aveţi?
– 76.
– Mulţi
înainte! Aţi fost vreodată la medic?
– Numai când l-am născut pe cel de-al
treilea băiat.
I-am cerut
permisiunea să-i fac o fotografie. A fost de acord. Am privit-o preţ de câteva
clipe. Faţa ei, parcă dăltuită în piatră, exprima mai multe decât tot ce văzusem
în acea zi. 
