Am rămas mai multe zile la Borşa. Vizitarea spitalului, interviul cu managerul actual şi cu alte cadre medicale, scurtele dialoguri cu pacienţi şi aparţinători nu mi-au luat prea mult timp, dar nici nu-mi aduseseră răspunsurile aşteptate. Nu ştiam exact ce anume caut, aveam doar nelămuriri. Undeva, între zidurile unităţii sau în afara ei trebuia să fie şi un punct de plecare, un loc de unde spitalul, pacienţii, medicii să se poată vedea. L-am căutat pe internet, dar n-am găsit decât informaţii seci, relatări de presă lipsite de viaţă. Am parcurs rapoartele de activitate şi textele unor proiecte care nu aşteptau decât sprijin de la forul tutelar ca să poată fi derulate. Or, această „undă verde“, din motive necunoscute, a fost şi este încă mereu amânată. Ministerul Sănătăţii are alte priorităţi. Am vizitat iarăşi spitalul, mai atent de această dată la reacţiile pacienţilor şi aparţinătorilor, la gesturi şi expresii aparent mărunte, surprinse pe memoria digitală a camerei. Am făcut fotografii, am înregistrat frânturi de dialog între personalul din spital şi pacienţi, le-am reexaminat pe îndelete în răcoarea nopţilor, la pensiunea unde fusesem cazat. Fereastra era deschisă, televizorul în surdină transmitea puhoi de nenorociri, se auzea în apropiere susurul râului Vişeu, ce-şi vedea de curgerea lui tulbure. Nicăieri în ţară nu auzisem un râu susurând astfel. Parcă apa lui învolburată ar fi curs chiar prin sufletul meu, antrenând zgura perioadelor de timp obositoare petrecute în Capitală. Şi deodată, s-a făcut lumină. Numitorul comun al celor trăite sau înregistrate era liniştea. O linişte adâncă, aşa cum n-am mai întâlnit până acum în nicio altă aşezare din ţară. Poate că şi dincolo, în zona frecvenţelor joase pe care de obicei nu le percepem conştient, era linişte. Or fi importanţi munţii din jur, ce ecranează oraşul, m-am gândit.

   Sigur, mulţi au rezerve asupra „concubinajului“ între spitale şi administraţia locală. Dar, judecând la rece, este imposibil ca bunul-simţ şi interesele comunităţii să nu triumfe, şi consilierii locali să nu înţeleagă că este în avantajul întregii comunităţi să asigure buna funcţionare a unui spital. Ce om, fie el primar, parlamentar sau consilier nu are nevoie de un medic?! Şi într-o ţară cum este acum România, unde toţi au nevoie de recuperare, o unitate medicală cum este cea de la Borşa este pe drept cuvânt o mină de aur. Aşa încât, aşteptăm cu interes deznodământul acestei poveşti despre recuperarea unui spital de recuperare.

Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.