Un
prieten de-al nostru, dr. Sam Brisbane, a murit recent. Era un doctor liberian şi
a murit din cauza Ebola, o boală oribilă, de coşmar. Informaţia provenind din
Liberia a fost sărăcioasă. După moartea doctorului Brisbane, am aflat că şi alţi
medici şi asistente cu care am lucrat au contractat, de asemenea, infecţia şi
au murit sau sunt trataţi în facilităţile rudimentare pe care le vedem la ştiri.
Trăind cu teamă de fiecare apel telefonic, ne apasă întrebări despre cum murim şi
despre motivele pentru care am fi dispuşi să murim.
Anticii
aveau conceptul unei morţi bune – de
pildă, a muri pentru ţara ta, sau glorios, pe câmpul de bătălie. Solon, înţeleptul
Atenei, susţinea că nu poţi judeca fericirea unei persoane până ce nu afli
maniera în care a murit. Grecii spuneau că suntem cu toţii predestinaţi morţii şi
că nu putem decât spera la o moarte care să fie în beneficiul familiei noastre
sau al umanităţii. Pentru clinicienii din medicina de urgenţă, cum suntem noi,
conceptul morţii bune poate fi abstract, intangibil. Rar vedem morţi bune sau în
beneficiul cuiva. Vedem tineri care mor în chinurile traumei, bunici care mor în
urma unei suferinţe lungi, debilitante, oameni care se sinucid sau care pier
din cauza propriilor excese: de alcool, mâncare, tutun.
Anul
trecut, ca parte a unui program de fellowship
pe medicina de dezastru, am dezvoltat un parteneriat cu John F. Kennedy Memorial Medical Center în Monrovia, Liberia,
singurul spital cu caracter universitar din Liberia. Am colaborat cu administraţia
spitalului pentru a dezvolta programe de planificare şi răspuns la dezastru şi
am făcut echipă cu personalul departamentului de urgenţă pentru a îmbunătăţi
pregătirea medicală şi pentru a pune bazele unor studii epidemiologice pentru
traume. Aşa l-am cunoscut pe dr. Brisbane, şeful departamentului de urgenţă,
afectuos şi profan, în acelaşi timp, acum calm şi relaxat şi, în clipa următoare,
intens. Un bărbat scund, chel, cu pielea îmbătrânită şi ochelari cu rame
groase, care vorbea deschis, cu uşurinţă. Râsul lui semăna cel mai mult cu un
chicotit şi înjura frecvent.
Când
am făcut o analiză iniţială a vulnerabilităţii pentru spital, am discutat
grijile noastre cu privire la lipsurile grave de materiale şi personal medical,
constantele întreruperi ale furnizării de energie electrică şi ocazionalele
incendii electrice. Pe dr. Brisbane îl speria cel mai mult potenţiala izbucnire
a unei epidemii cu o febră hemoragică virală. Era justificată teama lui.
Fusesem martor la raţionalizarea mănuşilor, ştiam că există un stoc foarte
limitat de săpun pentru mâini şi o ezitare instituţională în faţa punerii în
practică a măsurilor universale de precauţie, probabil tocmai din cauza
resurselor limitate. Spitalul nu era pregătit pentru genul de epidemie cu care
se confruntă în prezent – după cum nu era pregătit nici oraşul de 1,5 milioane
de locuitori.
În
timpul perioadei petrecute de noi la JFK, am devenit prieteni cu dr. Brisbane.
Am aflat că se pregătise în Germania în anii ’70, se întorsese în Liberia să
muncească şi a decis să rămână acolo în timpul războiului civil şi guvernării
despotice a lui Charles Taylor, continuând să se îngrijească de pacienţii săi în
pofida băii de sânge din jurul său. A primit cu entuziasm noua conducere
democratică a ţării şi un nou manager, femeie, la spital – o premieră.
Administra cu succes o plantaţie de cafea şi ne dăruia pungi de cafea de fiecare
dată când îl vizitam. Era tatăl a opt copii biologici şi şase adoptaţi şi avea
numeroşi nepoţi în întreaga lume.
• Conform celor mai recente date OMS, numărul
total al cazurilor din Liberia, Guineea şi Sierra Leone este de 4.963, din care
2.453 au fost fatale.
• Comisia Europeană a anunţat un ajutor de
150 de milioane de euro pentru ţările afectate de epidemia de Ebola.
• În perioada 19–21 septembrie, guvernul din
Sierra Leone va recurge la o carantină generalizată. Aproape nimeni nu va avea
voie să îşi părăsească locuinţa timp de trei zile. Guvernul încearcă, astfel, să
câştige timp în bătălia cu epidemia.
• Cuba a trimis 165 de cadre medicale în
Africa de Vest. Guvernul chinez a trimis un laborator mobil în Sierra Leone,
pentru a spori capacitatea de diagnostic, şi o echipă de 59 de medici şi
asistente.
• În Senegal, unde primul caz de Ebola a
fost confirmat la 29 august, situaţia rămâne stabilă. Contactele apropiate ale
cazului index sunt atent monitorizate şi niciun alt caz nu a mai fost confirmat.
• Peste 80 de angajaţi în domeniul sanitar
au protestat la un mare spital regional din Kenema, Sierra Leone, din cauză că
nu şi-au primit salariile în ultimele două săptămâni. Personalul medical acuză şi
condiţiile proaste de lucru şi rata înaltă a infecţiei printre colegi.
• Conform aprecierilor experţilor,
probabilitatea apariţiei unui caz cu Ebola pe Otopeni este de 0,04% (datorită
absenţei unor conexiuni aeriene directe cu zona afectată de epidemie). Prin
comparaţie, pe aeroportul londonez Heathrow este de 3,8%.
• În România există un grup de lucru special
pentru monitorizarea epidemiei de Ebola, format din reprezentanţi ai
Ministerului Sănătăţii, ai Ministerului de Interne, ai Ministerului Afacerilor
Externe, ai Institutului Naţional de Sănătate Publică şi ai Institutului de
Boli Infecţioase „Matei Balş“.
• OMS recomandă izolarea pacienţilor suspecţi
sau infectaţi cu virusul Ebola în camere speciale de izolare cu presiune
negativă. România nu deţine în prezent o astfel de cameră, autorităţile din sănătate
urmând să înainteze guvernului un memorandum prin care vor solicita achiziţionarea
acestui echipament.
• România nu are, în prezent, nici
suficiente echipamente personale de protecţie, astfel că spitalele desemnate să
se ocupe de posibilele cazuri de Ebola vor achiziţiona curând capacitatea
necesară. (A. N.)
La
câteva zile după întoarcerea noastră în Monrovia în iunie 2014, primii pacienţi
cu Ebola s-au prezentat la Redemption, spitalul local, şi curând am aflat că un
doctor şi mai mulţi asistenţi de-acolo au murit. Zvonurile erau puternice, aşa
că personalul medical a abandonat curând spitalul. La JFK, colegii noştri erau
din ce în ce mai nervoşi. Existau tensiuni între administraţia spitalului şi
ministerul sănătăţii publice. Nu exista un plan clar de acţiune pentru situaţia
în care un pacient suspect de Ebola ar fi ajuns la spital. Cum se puteau
proteja medicii şi asistentele? Cum puteau izola pacientul? Cum puteau muta
pacientul la unul dintre centrele de izolare ale ministerului? Dr. Brisbane era
o epavă. Pălăvrăgea nervos, zâmbetul lui dispărea când credea că nimeni nu îl
vede, şi se întreba deschis cum s-ar putea proteja pe sine. Ne-a spus direct: Părăsiţi
Monrovia!
Apoi,
într-o dimineaţă, am ajuns în spital în jur de ora şapte şi ne-am întâlnit cu
dr. Phillip Zokonis Ireland, unul dintre tinerii medici cu care ne împrietenisem.
Era agitat, frica i se putea citi pe faţă: un pacient din departamentul de
urgenţă era suspect de Ebola. Pacientul zăcuse timp de şase ore într-un pat
aflat într-o zonă de tratament mică şi aglomerată, înconjurat de asistente şi
alţi pacienţi, până când cineva a identificat corect simptomele. Ne-am grăbit
spre salonul respectiv, unde i-am întâlnit pe dr. Brisbane şi dr. Abraham
Borbor, şeful secţiei de medicină internă. Ceilalţi simţeau că ceva nu este în
regulă, aşa că pacienţii şi rudele lor au dispărut rapid, iar asistenţii stăteau
ascunşi pe hol.
Prima
noastră prioritate a fost să scoatem pacientul din zona comună şi să îl ducem
spre o zonă de carantină, dar patul pe care stătea era prea mare pentru a încăpea
pe uşa salonului. Aşa că dr. Brisbane, dr. Borbor şi doi custozi s-au echipat în
grabă cu haine de protecţie, mănuşi şi măşti, au ridicat pacientul şi l-au cărat,
cu tot cu saltea, spre zona de izolare, aproape scăpându-l pe drum. Omul
aproape că nu mai respira şi, în pofida eforturilor lor, în cinci minute a
murit. Mai târziu, în aceeaşi zi, testele de laborator au confirmat că era într-adevăr
infectat cu virusul Ebola. Corpul său a rămas în departamentul de urgenţă, acum
golit, până când, câteva ore mai târziu, a fost recuperat de ministerul sănătăţii.
Am
rămas în Monrovia în următoarea săptămână şi am încercat pe cât posibil să ajutăm.
Dr. Brisbane şi-a adus propriul termometru şi îşi verifica temperatura cu
religiozitate, temându-se de instalarea subită a febrei. În spital, purta o pălărie,
ca talisman protector. Şi totuşi glumea cu noi, demonstrând un real talent
pentru umorul macabru.
La
câteva zile după întoarcerea noastră în SUA, am primit un telefon de la un
prieten din Monrovia, care ne-a spus că dr. Brisbane era în carantină, deoarece
contractase Ebola. Următorul telefon ne-a informat de moartea lui şi de înmormântarea
rapidă pe plantaţia sa. Până la sfârşitul lui august, dr. Ireland şi una dintre
asistentele despre care aflasem că fuseseră infectaţi şi că se luptă pentru
supravieţuire, precum şi dr. Borbor şi un alt cadru medical care lucrase în
departamentul de urgenţă muriseră cu toţii din cauza virusului.
Dr.
Brisbane nu era nevoit să rămână la JFK şi să continue să îngrijească pacienţi.
S-ar fi putut retrage cu uşurinţă pe plantaţia sa de cafea, alături de soţie,
copii, nepoţi. Era îngrozit de Ebola şi, cu toate acestea, puteam conta pe
faptul că, în fiecare dimineaţă, când intram în departamentul de urgenţă, urma
să îl găsim acolo, ocupându-se de pacienţii lui.
Medicii
şi asistenţii au datoria grijii faţă de pacienţii lor*. Pe baza pregătirii
noastre şi a unui contract social nescris, este de aşteptat ca noi să ne îndeplinim
acea datorie chiar şi în circumstanţe departe de a fi ideale – de exemplu, în
faţa resurselor limitate sau a unor pacienţi mai puţin dezirabili. Dar avem şi
o datorie faţă de noi înşine şi faţă de familiile noastre, iar atunci când
munca noastră ne pune în pericol viaţa, trebuie să ne decidem care va fi
beneficiul pe care îl aducem pacienţilor şi ce preţ va trebui să plătim pentru
a face asta.
Într-un
context ca acesta, nu ne poate fi impusă aceeaşi datorie a grijii. Dar în
timpul celei mai mari epidemii de Ebola pe plan internaţional, clinicieni ca
dr. Brisbane sunt în prima linie de front – şi mor ca rezultat al acestei
implicări. Îşi îngrijesc pacienţii în pofida riscurilor la care se expun, a
resurselor limitate, a infrastructurii nepotrivite şi a pregătirii lor
insuficiente în controlul infecţiei.
Moartea
doctorului Brisbane ne face mai mici, ca popor. Dar, cu scuzele de rigoare
pentru soţia şi familia lui, care l-au văzut murind în chip nedrept şi oribil, şi
în ciuda durerii profunde pe care o simţim, credem că a fost o moarte bună – ca
şi a medicilor şi asistentelor care s-au sacrificat pentru a-i îngriji pe
pacienţii care au contractat această boală oribilă.
*Sokol DK. Virulent epidemics and scope
of healthcare workers’ duty of care. Emerg Infect Dis 2006; 12: 1238.
| După Mugele J, Priest C. A Good Death
– Ebola and Sacrifice. N Engl J Med. 2014 Sep 3. Copyright © 2014 Massachusetts
Medical Society. Retipărit cu permisiune. Traducere din limba engleză de
Alexandra Nistoroiu. |
