Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

O vizită într-un spital aproape corigent

Viața Medicală
Ramona BĂLUŢESCU joi, 14 noiembrie 2013

Relaţia dintre directorii de spitale şi jurnalişti a fost deseori una ciudată. În reportajul semnat de Ramona Băluţescu, directorul îl întreabă la un moment dat pe jurnalist: „Faceţi o reclamaţie acum?“ Apoi, spre sfârşitul întâlnirii, jurnalistul este nevoit să nege că l-ar ameninţa pe directorul spitalului.
Un spital care, de altfel, se află la coada clasamentului unităţilor sanitare acreditate din România.

O hârtie de la Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor, sosită în 25 septembrie, îmi arată care sunt unităţile sanitare cu paturi acreditate până acum. Unele stau prost în clasament – acolo unde, din 77 de spitale, nu e vreunul neacreditat, iar şase sunt cu nivel de încredere mediu – un fel de „aproape corigenţă“. Din cele şase spitale codaşe, două sunt din judeţul Timiş. Şi, la unul dintre ele, Spitalul de Psihiatrie Gătaia, am fost în vizită.

 

E încă întuneric atunci când pornesc prin Gătaia. Trece un copil cu bicicleta, spre şcoală – se crapă de ziuă. Spune „săru-mâna“ în dreptul meu. Aici e sat, degeaba titulatura pompoasă de oraş. Lumea salută necunoscuţi pe stradă, toţi se cunosc cu toţi şi locul îşi trage într-un fel seva din Spitalul de Psihiatrie. Gătaia însăşi, pentru bănăţeni, e un sinonim al bolii psihice.

Ies din zona caselor. Aici începe cimitirul, pe dreapta, unde dorm pentru totdeauna şi pacienţii pe care nu i-a mai revendicat nimeni. Am făcut, în ani, mii de poze aici: am crucile mele favorite, am oameni pe care îi ştiam şi acum sunt sub iarbă. Dar în curând va răsări soarele…

Ajung la linia de tren. O haltă care nu se ştie dacă există sau nu, o oprire la care nu toate trenurile opresc. „Locul unde coboară nebunii“, cum se spune. De aici nu prea ai unde să te duci altundeva, decât spre spital. E o „cruce a lui Andrei“ aici, o inscripţie cu „atenţie la tren“ şi un spital de psihiatrie imediat după, în păduricea din calea soarelui. Unii pacienţi n-au fost atenţi la tren şi au murit aici. Cornelia Elena ŞarganDar Gătaia poate fi ultima staţie a vieţii nu doar din cauza trenului. Ci pentru că dintr-un spital de psihiatrie ieşi, uneori, doar cu picioarele înainte; pentru că familia te uită, societatea te uită, uneori chiar timpul te uită, şi te prăbuşeşti aşa, neştiut, în tine, până când nu mai eşti.

   Ajung spre căsuţa portarului. Drumul e asfaltat (mai demult nu era), copacii de dinainte de intrare şi de imediat lângă căsuţă nu mai sunt (mai demult erau). Şi porţile sunt schimbate, dar şi timpurile se schimbă.

„Nu se ţine“

Las buletinul şi merg la „Primire“, locul unde se opresc toţi când intră în spital. Aş putea merge pe aici cu ochii închişi: am fost în spital vară şi iarnă, pe zi sau noapte, pe ceaţă sau soare. Ştiu unde e „căsuţa de curent“, unde se ţineau sicriele, unde e morga, unde e spălătoria, unde locuiesc cei care lucrează în spital, unde e biserica, unde e cantina, unde e ergoterapia şi chiar unde e poteca pe care pleacă pe înserat pacienţii, prin pădure, să cumpere câte o sticlă de alcool. Am îndrăgit locul acesta. Pentru că am dat aici de multă suferinţă şi, dincolo de ea, de câţiva oameni care încercau, totuşi, să o aline. Din drag faţă de ei şi faţă de pacienţi am organizat, acum o vreme, o ieşire – „Gătaia pentru presă“ – venind cu colegi din presa timişeană să petrecem aici un weekend. Ne-au primit medicii, ne-au explicat despre bolile psihice, despre legislaţie, despre problemele lor. Am dormit acolo, cu toţii, într-un pavilion. Dimineaţa am mâncat exact cum mănâncă un pacient de psihiatrie – fără cuţit, cu mierea care trebuie să ajungă cumva pe o felie de pâine prea groasă. Apoi ni s-a oferit demonstraţia unei psihodrame. Şi am fost şi la cimitir, printre cruci cu „Necunoscuta Irina“ sau „A petrecut ultimii 26 de ani în spital“.

Dar astea erau alte timpuri. Aştept frumos la „Primire“ să vină lumea. Întreb de raportul de gardă. Cică e la 9. Mai e până la 9. Pacienţii vin, momiţi de posibilitatea de a primi o cafeluţă de la automatul de aici. Începe cerşitul. Se face 9. Trece de 9. Nu vine nici dracu’. Aflasem că nu se mai ţin rapoartele de gardă. Speram să nu fie aşa. Se pare că este.

Vine doctoriţa care iese din gardă. E Constanţa Peagu, primul doctor pe care l-am cunoscut aici. Cum vin să întreb de lucruri care nu sunt bune, toată lumea va sări pe ea, aflându-se că ne cunoaştem. Deşi cunosc aproape jumătate din medici, multe asistente şi infirmiere. Dar aşa a fost norocul: ca primul medic pe care l-am cunoscut în Gătaia să fie de gardă şi de data asta. Ne pupăm, schimbăm replici benigne. Am grijă să n-o întreb nimic subversiv. E mai bine.

Pe la 10 fără câteva minute apare o doctoriţă tânără, blondă – n-o cunosc dar cei de la primire i se adresează cu apelativul de doctor. Intră, iese în mai puţin de două minute. Nu pare a fi nedumerită că nu dă de colegi. O întreb: „Dar raportul de gardă nu se ţine?“ „Nu se ţine“ – zice scurt şi sigur. Clar.

    Aflu că biroul managerului nu e aici, ci în altă clădire. Sunt condusă acolo. Şi, de aici, începe partea aprinsă a zilei.

Despre plimbatul hârtiilor

Doamna economist Cornelia Elena Şargan este managerul spitalului. Mă primeşte amabilă. Abia după prima replică, după ce spusesem cine sunt şi ce vreau şi după ce i-am aşezat reportofonul în faţă, se crispează. Dar, totuşi, discuţia curge.

– Consideraţi că este ruşinos nivelul de acreditare obţinut de spital?
– Nu, nu consider. Eu sunt mulţumită că spitalul e acreditat. Pe mine nu mă influenţează absolut cu nimic la bani. Serviciile mele medicale sunt plătite la fel pentru că banii pe care-i primim de la Casa de Asigurări de Sănătate sunt în funcţie de clasificarea spitalelor, nu de acreditare. Acreditarea spitalelor este un nivel sau o oportunitate de a mai încheia contract cu Casa de Asigurări de Sănătate sau nu. Noi, indiferent de nivel, suntem un spital acreditat. Şi avem posibilitatea, la următoarea vizită, să ne ridicăm nivelul de acreditare.

– Dar nu discutăm concurenţial? În Timiş mai există un foarte mare spital…
– Păi concurenţial… Spitalele trebuie să devină competitive pe piaţă, la un moment dat. Pentru că nu mai poţi să pluteşti aşa în sistemul sanitar. Şi asta înseamnă alceva: înseamnă dotare, înseamnă acordarea unor facilităţi sporite pentru pacienţi – să fie ceva altfel decât s-a acordat până acum. Dar acreditarea pentru noi a fost oportunitatea de a mai încheia contracte cu Casa de Asigurări. Noi n-am ştiut, în momentul în care a venit comisia, că totul se va desfăşura într-un aşa heirup. Înţelegeţi? Noi pentru asta n-am fost pregătiţi. Dar actele şi documentele le-am avut. Problema noastră a fost că spitalul este un spital de monospecialitate împărţit în cinci secţii şi cele cinci secţii sunt identice.
 
– Câte paturi aveţi acum?
– 445. Asta înseamnă că cinci oameni, cinci medici şefi de secţie, trebuiau să arate acelaşi document în acelaşi moment, deoarece Comisia a mers simultan la ei. Vizita a ţinut două zile concret, deşi pe hârtie cinci…

 

– V-aţi fi aşteptat să ţină mai mult?
– Nouă ne-a venit o hârtie scrisă: din data de… până în data de… Şi ei ne-au anunţat: venim astăzi, dar poimâine plecăm. În două zile a trebuit să arătăm documentele, dar noi n-am ştiut că trebuie să le avem pe toate îndosariate şi ţinute lângă noi, numai să le scoatem şi să le arătăm. Noi am lucrat la asta. Noi am fost echipa, noi ne-am mobilizat, noi ne-am făcut procedurile.

 

– Dar nu se ştia că în momentul în care vine acea Comisie trebuie să se prezinte acele dosare?
– Nu. N-am ştiut că trebuie să avem dosarul.
– Dar nu v-au spus înainte? Căci totuşi, spitalul a plătit acest proces de acreditare.
– Da. Am făcut eforturi foarte mari să facem rost de acei bani, să nu avem datorii – pentru că noi am încheiat anul şi fără datorii.

 

– Cum aţi reuşit să îi găsiţi?
– Cu foarte multe economii. Am avut grijă de ei, înţelegeţi? Să nu-i aruncăm pe altceva – am ştiut că, dom’le, vine acreditarea.

 

– Dar erau bani luaţi de altundeva?
– Da. N-am mai făcut anumite întreţineri. Dar am ştiut dinainte că va veni Comisia – nici nu a venit în luna respectivă, a întârziat.

 

– Nu v-au trimis o hârtie înainte, să aveţi pregătite anumite lucruri?
– Cum să nu. Am avut fişă de evaluare a spitalului.

 

– Dar tocmai spuneaţi că n-aţi ştiut cum trebuie să fie dosarele. Nu vi s-a spus procedura?
– Ni s-a spus că „noi suntem o comisie, vorbim cu dumneavoastră, ne arătaţi documentele“ şi asta a fost. Nu am stat la telefon cu ei să vedem: „Dar, dom’le, cum veţi face?“. Pe site-ul lor erau trecute vreo două comisii şi am aflat cu o lună înainte că vine cutare. Dar nu ne-am permis să-i sunăm şi să-i întrebăm ce şi cum. Noi am vorbit cu preşedintele. El ne-a anunţat că ne trimite „itemii“ pe care trebuie să-i pregătim. Am avut pe fiecare secţie dosarul cu proceduri, dar ei n-au avut răbdare să chemi asistenta de aici ci „te rog să-mi dai procedurile“. Trebuia să aibă şi medicul procedurile – păi noi n-am făcut risipă de hârtie pentru că erau bani foarte mulţi pe care i-am dat. Adică era în secţia respectivă hârtia aia, doar că nu era în biroul medicului. Era în sala de tratament, de exemplu. Nu s-a avut răbdare, înţelegeţi? Au făcut o chestie cu heirup. Hai că dă-i cu x şi zero.

 

– Credeţi că, dacă s-ar fi stat mai mult, aţi fi făcut un punctaj mai mare?
– Nu. Eu cred că aceste fişe de evaluare nu sunt pentru spitalele din România.

 

– Dar alte spitale au ajuns acreditate la un nivel superior.
– Foarte bine, felicitările mele. Eu chiar v-am spus, nu am o problemă din punctul ăsta de vedere.

 

– Dacă înţeleg bine, ideea e că această comisie şi-a fuşerit treaba.
– Nu. Nu s-a fuşerit.

 

– Aţi spus că n-au avut răbdare.
– Da, în anumite discuţii. V-am dat exemplul acesta. Noi am făcut contestaţie oricum. Au considerat ei că nu sunt concludente documentele pe care noi le-am arătat acolo. Dar n-am mai avut o discuţie cu ei – pentru că asta a fost o chestie… aşa… pe care am trimis-o noi acolo. Şi ne-au venit pur şi simplu cu un tabel în care era trecut conform sau neconform.

Spitalele şmechere

– Unde consideraţi că aţi ieşit cel mai rău? Obiectiv: adică da, ştim că acolo mai e de muncă. Şi subiectiv: acolo nu au avut răbdare.
– Eu mă bucur că suntem acreditaţi, nu mă mai interesează nivelul – atunci, în momentul respectiv, când am primit răspunsul, într-adevăr m-am simţit un pic frustrată. Dar am văzut că nu mă afectează la bani. Mai bine să fii la un nivel mediu ca, după aceea, să te ridici ori să-ţi menţii nivelul. Pentru că am posibilitatea să-l ridic. E greu pentru un spital care e acreditat la un nivel maxim, dar care nu are toate dotările corespunzătoare.

 

– Cum să fie acreditat la un nivel maxim dacă n-are dotările corespunzătoare?
– Sunt! Credeţi-mă, sunt! Sunt spitale care sunt acreditate la nivel maxim, au avut hârtii, pentru că au fost pe fază şi au ştiut cum să răspundă la momentul respectiv. Şi au luat punctaj maxim. Pentru că asta s-a verificat atunci, nu s-a verificat cum se implementează sistemul.

 

– Îmi spuneţi de bani – banii îi luaţi la fel. Dar nu începe să conteze dacă aparţinătorul îşi trimite un bolnav la Gătaia, la Jebel sau la Timişoara, pe Văcărescu? Adică nu s-a ajuns încă la nivelul concurenţial?
– Pacientul poate să aleagă. Dar dumneavoastră discutaţi acum despre două spitale care încă nu sunt acreditate. Şi atunci despre ce concurenţă vorbim? Lăsaţi să treacă şi ei prin asta, să vedem la ce nivel se acreditează.

 

– Dar este sau nu o tinichea de coadă?
– Eu nu ştiu dacă de acreditarea aceasta era nevoie în spitalele din România.

Teama de reclamaţii

– Unde aţi ieşit cel mai rău?
– Pe partea de statistică. Cum s-a răspuns pe „itemii“ respectivi – cum s-au mobilizat persoanele respective. Aici a fost vina noastră.

 

– Adică nu aţi pus X-urile cum trebuie?
– Fata care a răspuns a fost destul de superficială şi Comisia n-a mai vrut să vadă acte. Dar au avut bunăvoinţă şi au reluat ziua următoare. Nu toată lumea a avut actele lângă.

 

– Şi de ce nu le-aţi adus?
– Nu ne-au lăsat să ieşim din birou. Erau acolo, dar nu erau toate pentru că, de exemplu, procedurile pe partea medicală se suprapuneau pe cea de asistente.

 

– Deci le voiau strict printate pe hârtie?
– Da, eu asta vă spun!

 

– Dar oamenii ăştia nu s-au uitat decât la hârtii?
– Asta vă spun. Haideţi să terminăm cu subiectul – eu nu dau vina pe Comisie.

 

– Dar dumneavoastră sunteţi între 49 şi 75 de puncte – asta nu putea să fie numai de la mişcatul hârtiilor.
– Vă spun: asta văd ei la prima vizită, asta verifică. Hârtiile. Dacă există aceste hârtii. Ei ne-au spus: „Este foarte important să vă puneţi la punct partea de urgenţă, ca mulţi alţii“. E altfel decât la un UPU de la Timişoara. Nu mă aşteptam la un control atât de tumultuos, în sensul că a fost foarte repede şi cu foarte multe întrebări.

 

– Spuneaţi de urgenţă. Astăzi, când am venit, am observat că nu s-a ţinut raport de gardă. Mi s-a spus că se ţine la 9.
– Da, la 9 se ţine. În fiecare zi.

 

– Da, dar nu s-a ţinut. Am stat frumos, am aşteptat, am văzut că nu vine niciun medic. Mi s-a zis că la 9, dar n-a venit nimeni. Până la urmă a venit medicul care era de gardă. Totuşi, medicii se întâlnesc între ei?
– E comisia medicală care se întâlneşte o dată pe lună şi discută. Este registru în care se notează. Deci sunt convinsă că lucrurile decurg foarte bine.

 

– Dar un spital fără raport de gardă zilnic e destul de ciudat.
– Dar e raport de gardă, sigur că se întâlnesc medicii. În condiţiile în care există probleme… sau…

 

– Dar ştiţi de ce nu s-au întâlnit astăzi? Sau ştiţi câţi medici sunt în spital acum, într-o zi de miercuri? Ţin minte că, mai demult, lumea nu venea miercurea.
– Eu ştiu că vin. Zilnic.

 

– Păi se pare că nu vin zilnic. Şi se pare că nu se întâlnesc zilnic. Ziua de azi e o dovadă clară.
– Faceţi o reclamaţie acuma?

 

– Cum să fac o reclamaţie? Eu scriu, sunt ziarist!
– Dar dumneavoastră îmi spuneţi mie, manager, că medicii care sunt în subordinea mea nu-şi fac treaba, că nu şi-au făcut raportul de gardă.

    – Aşa e. Dar eu sunt ziarist. Nu fac reclamaţii, scriu articole.

Cum e cu „itemii“

Doamna manager o sună pe dr. Constanţa Peagu. Aş fi jurat că aşa o să fie. Trebuie să dea raportul: ea e cea care mi-a spus că nu se ţine raport de gardă sau altcineva? Explic, cu voce tare, că… ştiţi… doctoriţa blondă… Nu par a fi auzită. Doamna manager Şargan sună la dr. Dana Muţiu, directorul medical, şi o roagă să vină la noi. O cunosc pe dr. Dana Muţiu de câţiva ani, dar îmi vorbeşte azi cu „dumneavoastră“, aşa că o fac şi eu. Unele întrebări se repetă. Doar unghiul răspunsurilor diferă puţin.

 

– Aşadar, cum de aveţi acest rezultat?
– Standardele nu sunt adaptate pentru spitale de monospecialitate.

 

– Cât de mult poate schimba asta rezultatul?
– Destul de mult. Listele, din ceva obiectiv, se pot transforma în ceva subiectiv. Depinde mult de aprecierea celui care vine. Dar asta nu este numai părerea mea. Nu te poţi compara. Suntem spital care funcţionăm pavilionar. Nu ne putem compara cu un spital monobloc. şEiţ se adresează de departe spitalelor judeţene sau municipale. Eu am fost contactată, ulterior vizitei, de mulţi colegi din ţară din spitale monobloc. Erau disperaţi: nu au internet, au internet cu stickul, nu au reţea de calculatoare.

 

– Care dintre criterii au dus la depunctarea spitalului Gătaia?
– 95% din „itemii“ ce au fost neconformi au fost pe partea tehnică – de pildă, serverul să fie într-o încăpere specializată. Cum să putem asigura aşa ceva şi cu ce resurse?

 

– Şi povestea cu fişele care nu au putut fi aduse dintr-un birou?
– Aici poate a fost puţin o lipsă de comunicare. Din punctul meu de vedere mă interesează activitatea medicală. În condiţiile în care partea medicală a fost ok, partea de resurse umane, de management a fost ok – eu cred că ne-am făcut treaba. Verificaţi standardele şi, orice om, că are pregătire medicală sau nu, îşi va dea seama că mulţi „itemi“ din listele respective ţin de partea tehnică.

 

– Şi printarea acelor hârtii ar fi reuşit să vă aducă mai multe puncte?
– Da! Am trimis o contestaţie, dar este evident că nici acum, nici peste un an, nici peste cinci nu vom avea cum să băgăm serverul într-o chestie aşa cum spune legea. Vă mai spun un lucru – niciunde în legislaţia cu acreditarea nu spune cum îţi influenţează finanţarea. Noi, ca spital de monospecialitate, suntem oricum pe ultima treaptă, deci oricum bani mai puţini de atât nu putem primi. Am fost depunctaţi şi pentru că n-am avut investiţii. Păi eu sunt de vină că nu ne-a dat Ministerul fonduri? Dar asta nu înseamnă că sunt ei de vină sau că suntem noi de vină.

 

– De ce n-au fost medicii astăzi la raportul de gardă?
– Asta vă rog să nu înregistraţi.
– Bine, dar oricum voi folosi răspunsul.

Şi aflu că medicii, de fapt, ar fi. Dar de ce să se vadă ei în fiecare zi, că nu e nevoie. Mai demult se vedeau… Mai demult comunicau… Mai demult se venea pe la 10 în spital şi se pleca pe la 13, iar miercurea nu se prea venea deloc. Dar medicii se întâlneau şi discutau pe cazuri. Acum, lucrurile s-au schimbat. Doctorul Dana Muţiu spune că în bine. Eu cred că în rău. Asta e – eu nu fac reclamaţii, doar scriu.

– Care sunt punctele pozitive la Gătaia?
– Uitaţi-vă la locaţie!
 
– …care are plusuri şi minusuri: e departe de oraş dar e aer curat, e plăcut.
– Plusul e că e locat unde este, este împărţit cum este – sistemul pavilionar are rolul lui. Ca pacient psihiatric ai nevoie de linişte, de discreţie – sunt mulţi care nu vor să se ştie că au fost internaţi pe Văcărescu. Jebel e un spital care încet-încet se va umple pe coduri penale. Şi atunci unde e debuşeul?

Negociem

Vreau să plec dar am nevoie de ilustrare foto. Ştiu regulile din spital şi am zeci de mii de poze făcute aici. Dar vreau poze noi, din prezent. Negociem la sânge. Doamna Şargan a pierdut mult din dezinvoltura de la începutul discuţiei. Am senzaţia că nu e mulţumită cu ce a ieşit. Nu e vina mea, căci nu am intrat pe ascuns să pozez din copaci. Cu toate acestea, mi se spune să plec fără a mai intra altundeva.

Spun că o voi face dar că am o curiozitate: după ce voi ieşi, voi face stânga până la locul pe unde ies pacienţii din spital, noaptea, să văd dacă s-a pus gard sau nu. Managera mă întreabă dacă o ameninţ. Răspund „Nu“, dar am anunţat ce fac pentru că aşa e decent. Şi că am nevoie de ilustrare foto. Doamna Şargan izbucneşte cu năduf: „Nu e gard, pot să vă zic eu!“

Până la urmă se acceptă să merg la ergoterapie, unde propusesem de la început. Primesc o gardă de corp şi jur cu mâna sus că nu merg altundeva, prin spital. E soare de toamnă: în încăperi e genul acela de lumină de parcă ai sculpta într-un bloc de miere împietrită cu cuţitul. Nu e doar lumina de vină – sunt şi oamenii. Au trecut ani, patru sau cinci, de când n-am mai fost aici, şi oamenii sunt aceiaşi, şi fac aceleaşi lucruri. Cum stă timpul în loc, aici, şi cum de mai şi mor oamenii aceştia fără vârstă?…

Aici e totuşi şi o fată nouă. Vorbeşte – uneori e mult ca cineva de aici să poată vorbi – chiar şi citeşte. Are 28 de ani şi silabiseşte mândră, radioasă, ceva dintr-o carte cu poze mari, cu animale, pentru copii. Mă trage de mână, povesteşte, nu mai trebuie s-o întreb nimic. O viaţă de om la conserva Gătăii.

   Pentru ea nu contează dacă spitalul are 45 de puncte sau 95. Ea nu va mai pleca de aici. Probabil o aşteaptă tarlaua cu bălării în cimitir. Dar ceilalţi?… Ce anume contează pentru cei care vin aici, cei care coboară la staţia cu „Atenţie la tren“, trec de căsuţa portarului, de plopii tăiaţi, de Primire, şi ar vrea să facă drumul acesta şi înapoi, cândva, spre ieşire, în altă poziţie decât cea care a dat numele semnului acela: crucea lui Andrei?

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.