„Unde e spitalul?“, întreb un trecător. „Aici!“, îmi răspunde omul, mirându-se. „Se vede că nu sunteţi din Moineşti. Nu e om să nu-l ştie! Este emblema noastră…“ Surprizele începuseră încă de când am pus piciorul în Moineşti. Ajunsesem în vecinătatea spitalului, unde fusesem de atâtea ori înainte, dar „spitalul“ nu mai era… Mirat, am privit încă o dată către blocurile de vizavi. Erau acolo. La fel ca acum un an, doi, trei, cinci, zece. De jur-împrejur nu se schimbase nimic. În schimb, în faţa Spitalului Municipal de Urgenţă, aşa cum îl ştiam din anii anteriori, apăruse încă o clădire, parter plus două etaje, ce sugera prin arhitectură că ar fi vorba mai degrabă de o bancă. Amplasată, către stradă, cum era şi firesc pentru un compartiment de primiri urgenţe, cu accesibilitate maximă, noua construcţie ecrana şi curtea, şi intrarea principală, şi bisericuţa maramureşeană târnosită încă din aprilie 2008…(...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.

Subtitluri:

Cum se naşte responsabilitatea medicului

O întâmplare cu tâlc