Despre existența profesiei de medic se poate vorbi după apariția
primelor universități, care aveau și școli de medicină. Prima a fost înființată
la Bologna, în 1088. Au urmat Oxford (1096) și Sorbona (1170).
Medicii din Evul Mediu proveneau din familii bogate, astfel că
plecau în viață cu un standard ridicat, pe care îl asigurau și copiilor lor. De
altfel, și atunci, educația pentru a deveni medic era scumpă și dura foarte
mult. În plus, pentru a trece din stadiul de „student“ în cel de „licențiat“
erau necesare alte studii, care costau, pentru un an, 25 de florini de aur
(Shatzmiller, 1994). Era câștigul anual mediu al unui om obișnuit. Pentru
comparație, Leonardo da Vinci era plătit cu 50–100 de florini pe an, iar
Michelangelo primea între 200 și 500 florini (echivalentul în ducați) la
finalizarea unei statui, adică aproximativ 75–100 de florini pe an (Abagond, 2007).
În Italia centrală, plata medicilor se făcea în funcție de
puterea financiară a bolnavului. Pentru o consultație, un rege plătea 100 de
livre (5 florini), un nobil 10 livre, iar un negustor numai o livră (Gies,
2005). Erau acești bani impozitați? Nu se știe, dar probabil că nu (Wallis,
2010). În sudul Italiei (Napoli), medicii puteau fi plătiți în trei moduri:
erau salariații unei comunități, caz în care nu aveau voie să ia niciun ban în
plus; percepeau onorarii limitate prin lege; percepeau onorarii „moderate“ (în
funcție de calitatea tratamentului, de munca depusă, de diligența și
conștiinciozitatea medicului, de înțelegerea pacientului și de obiceiul locului
(Wallis, 2010).
Primii medici în Țările Române
Încă din 1330, la Cetatea Albă trăiau medici evrei (Benjamin,
2002). Probabil de aici a dobândit și Ștefan cel Mare un medic evreu (Giurăscu,
1974). În acele vremuri, Cetatea Albă era sub dominație genoveză. Este de
presupus că medicii proveneau din Genova, care avea încă din secolul al XIII-lea
o școală de medicină. Despre medicii evrei renumiți se spune că acceptau sume
mari de bani, chiar de la pacienții creștini (Kozodoy, 2010). Referința este
însă la medicii din Spania, nu și la evreii care veneau din Italia la Curtea
lui Ștefan.
Ștefan cel Mare a avut și un medic originar din Veneția. Se
spune: „Mai tîrziu, în 1502, în urma agravării bolii, el hotărăște să roage pe
prietenul său, dogele Leonardo Loredano, să-i înlesnească lui Demetrio, aflat
în serviciul cancelariei domnești, cumpărarea unor medicamente, la propunerea
medicului său personal, venețianul Matteo Muriano“ (Lăzărescu, 2004). Fiind
venețian, se poate presupune că a studiat medicina la Padova.
Medicii din acele vremuri primeau bani și daruri după stilul
occidental al plății. A face Orientul responsabil pentru obiceiul ciubucului
sau șpăgii nu este corect din punct de vedere istoric.
„Și la curtea lui Constantin Brâncoveanu se va perinda un
cortegiu de doctori remarcabili, intelectuali cosmopoliți, proveniți atât din
spațiul bizantin, grecesc, cât și veniți din Apus, școliți mai ales la Padova,
dar și în spațiul german: protomedicul (medicul șef) Iacob Pylarino
(1659–1719), Ioan Comnen Milibdos, Pantaleon Caliarchi, Bartolomeo Ferrati,
Brecht von Brechtenberg, Giorgios Hypomenas, Giorgios Hrisogonos, Stavros și
Ioannis Mulaimis, Eustatius Placicus. Secretarul personal al lui Constantin
Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, a avut și el studii de iatrofilozofie la
Padova, iar destinul lui Pylarino a fost fascinant, diplomat al Veneției“.
Pylarino este considerat unul din premergătorii vaccinării antivariolice cu
vaccină bovină (Vătămanu, 1962).
Bartolomeo Ferrati, un conte italian sosit în țară în 1607, s-a
bucurat de încrederea lui Brâncoveanu, ca medic principal. Ferrati s-a căsătorit
cu o româncă, descendentă a familiilor Cantacuzino și Brâncoveanu. După
execuția lui Brâncoveanu, dr. Ferrati s-a mutat în Moldova, la curtea lui Mihai
Racoviță. Ieșea în evidență prin eleganța sa și vestimentația colorată care
frapa curtea bizantină, dar era în ton cu vestimentația barocă destul de
colorată a vremii (Buda, 2014). Despre dr. Bartolomeo Ferrati, ca și despre
medicul grec Antonio Corai (Plăiașu, 2014), se zice că ar fi fost agenți
acoperiți.
Medicii lui Brâncoveanu făceau parte din elita Curții, din clasa
superioară. Oricum, pe vremea lui Brâncoveanu, medicii plăteau impozite, fiind
probabil înregistrați la breasla medicilor (Ungureanu, 2007). Medicii lui
Brâncoveanu, ca și cei al lui Ștefan, nu erau funcționari publici. Ei nu erau
trecuți în listele de dregători din acele vremi.
Veniturile medicilor în Epoca fanariotă
Alexandru Mavrocordat Exaporitul (1641–1709), doctor în medicină
la Bologna, cu studii și la Padova, a predat medicina la înalta școală din
Fanar și a avut trei copii (Ruxandra, Scarlat și Nicolae, ulterior domnitor în
Moldova și apoi în Valahia) familiarizați cu practicile medicale. Mavrocordat
notează că bolnavii nu se tratează toți la fel, ci în funcție de puterea
financiară și statut (Olaru, 2013), la fel ca în Italia: „Chiar fiii doctorilor
nu întrebuințează aceleași medicamentele față de oamenii de rând ca și oamenii
vrednici de respect prin nobleță; pentru acești din urmă se slujesc de mult mai
blânde și mai bogate mijloace terapeutice“, notează acesta.
Despre părerea pe care o aveau oamenii de rând despre medici ne
spune Anton Maria del Chiaro în „Revoluțiile Valahilor“: „Valahii, mai ales
femeile, pretind a cunoaște mai simple și mai practice leacuri medicale pentru
vindecare bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenției medicilor“.
Și dacă poporul nu se obișnuise încă să aibă încredere în medici, „oamenii
înțelegători respectă pe medic“, el fiind plătit bine și primind adesea daruri
(Olaru, 2013).
Domnitorul Nicolae Mavrocordat l-a numit în 1718 consilier pe
doctorul sefard Daniel de Fonseca (născut la Porto), convertit dar considerat
maran (Herșcovici, 2010). Cu o poziție extrem de înaltă în stat, Daniel ben
Abraham de Fonseca (cca 1668/1672 – cca 1740) a făcut studiile de medicină la
Paris și Bordeaux, după care a ajuns la Istanbul (Lewenthal, 2005), unde, în
Fanar, a întâlnit familia Mavrocordat. Tot la Istanbul, Daniel de Fonseca este
citat ca medicul sultanului (Goldfoot, 2014). Probabil lui de Fonseca nu i-a
plăcut prea mult la București, cum a fost cazul cu Bartolomeo Ferrati, căci în
1730 este găsit la Paris, prieten fiind cu Voltaire (Goldfoot, 2014), care are
numai cuvinte de laudă față de medicul evreu.
În perioada ocupării Olteniei de Imperiul Habsburgic
(1718–1739), la Craiova este atestat, în 1724, un spital cu un chirurg ce
primea 24 de florini pe an și cu un doctor plătit cu 170 de florini pe an
(Nuță, 2015). După ce ocupația austriacă a fost înlocuită cu cea fanariotă, pe
la 1796 (domnitor Al. Ipsilanti), chirurgul și doctorul din spitalul oltean
erau plătiți din „fondurile școlilor“, din vamă, din câștigurile ocnelor de
sare și din „cutia milei“, iar salariul a scăzut drastic (Nuță, 2015). Pentru
că finanțele țării treceau prin turbulențe, domnitorul Moruzzi (1799–1801)
renunță să-l mai plătească pe chirurg. Dar, după domnia acestuia, Constantin
Ipsilanti (1806–1809) reînființează postul, pe care îl oferă unui francez, dr.
Moral (Nuță, 2015), cu un salariu de 80–350 de taleri pe an, crescător între
1803 și 1809. În aceeași perioadă, doctorul a ajuns la 1.000–1.200 de taleri pe
an.
Talerul olandez care a circulat în acele vremi în Țările Române
era o monedă de argint de aproximativ 25–30 de grame, în vreme ce un florin
avea aproximativ 3,5 grame de aur. Salariul habsburgic era deci de zece ori mai
mare decât cel fanariot.
Medicii din România modernă
Majoritatea medicilor din Țările Române erau alogeni și formați
în alte țări. În 1862, în Principatele Unite aveau drept de liberă practică 99
de medici (Bărbulescu, 2015), formați în: Austria (Viena) – 34, Germania – 22,
Italia – 18, Franța – 14. Numărul băștinașilor era extrem de mic, dar și ei
erau formați tot la Viena sau Berlin. Mentalitatea acestora era una
occidentală; ei erau nemulțumiți de situația economică a României și de
mentalitățile românești (Bărbulescu, 2015).
Plata lor era variabilă. Medicii salariați era cei angajați la
Eforia Spitalelor. În aprilie 1845, salariul unui doctor din Craiova era de
87,35 lei, ceea ce corespundea la 11,7% din cheltuielile spitalului în cauză
(Nuță, 2015). De scos în evidență că era un singur doctor în acel spital, care
avea niște „îngrijitori“, despre care nu se știe ce salarii aveau.
Primul medic de marcă din perioada formării statului modern
România a fost dr. Jacob von Czihak, ceh germanizat venit în Moldova din
Germania în 1825/1827. Dr. von Czihak a fost fondatorul Societății de Medici și
Naturaliști din Iași în 1830, prima asociație științifică medicală din România.
A urmat studiile la Heidelberg (Brodel, 2009, 2010). Nivelul veniturilor medicilor
din Iași din acele vremuri se poate aprecia prin faptul că 11 medici, cinci
farmaciști și alți șapte au cumpărat, în numele Societății de Medici și
Naturaliști, palatul domnesc al familiei Sturdza, pentru 3.000 de galbeni.
Pentru o comparație, Episcopia Roman, una din cele mai bogate din Moldova,
producea anual 500 de galbeni (Lahovari, 1902). Este adevărat că multe nume din
lista de cumpărători erau oameni bogați, chiar cu titluri princiare.
Carol Davila, absolvent de medicină la Paris, ajunge la București
pe vremea domnitorului Barbu Știrbei, în 1853. Deși era civil, pentru a avea un
salariu a fost făcut militar și a ajuns în șapte ani general. Probabil,
salariul lunar era pe măsură (de general), adică de 1.200 de lei. Spre
comparație, în acele vremuri, un negustor „stagiar“ de pe Lipscani avea 350 de
lei pe lună (Radu, 2008).
Iacob Felix, absolvent la Viena, este numit de Al. I. Cuza șef
de obstetrică-ginecologie, pentru a ajunge, în final, fondatorul „sanepidului“
din acele vremuri. A ajuns medicul-șef al Bucureștiului și a participat ca
medic militar la campaniile din Războiul de Independență. Probabil avea minimum
800 de lei salariu.
Salariul medicilor din Craiova scade între 1865 și 1901, de la
1.100 de lei la 300 de lei, dacă e să ne raportăm la datele din Spitalul „T.
Preda“, nou apărut (Nuță, 2015). Din cei 12 salariați bugetați pe an cu 8.800
de lei, medicul avea 40%; ceilalți 11 aveau salarii de aproximativ 40 de lei
lunar fiecare. Aici este de scos în evidență raportul salarial medic/asistent
(7/1), despre care încă se discută și dispută în ultimii 25 de ani (Nicolescu,
1990), dacă să fie spre 2/1, ca în vremea Legii 57/1974, sau spre 5/1, ca în
țările civilizate.
În 1871, salariile se stabilizează la următoarele sume: un
ministru – 5.000 de lei, un colonel de infanterie – 1.000 de lei, un medic șef
de județ funcționar public – 800 de lei, un inginer șef (probabil de șantier
CFR) – 1.000 de lei, un profesor – 420 de lei, un șef de gară – 250 de lei
(Bulei, 2003). Raportul interprofesional înaintea Războiului de Independență
arată importanța medicilor clinicieni: peste un colonel, peste un funcționar
public, dar de cinci ori mai puțin ca un ministru.
Cel mai important este de remarcat faptul că medicii dintr-un
spital nu aveau numai salariu. Ei primeau donații și onorarii de la diferite
persoane, fie pacienți, fie sponsori. În 1906, se înregistrează ca venituri
suplimentare (din „donații și arenzi“) pentru personalul dintr-un spital suma
de 18.360 de lei. Raportat la 8.800 de lei buget anual pentru personal, suma
era de două ori mai mare. Astfel, venitul unui medic poate fi considerat la 600
de lei pe lună. Nu exista medic care să nu poată merge o dată pe an la Viena,
Berlin sau Paris (Bulei, 2003).
Comparativ, în 1901, un tâmplar francez avea un salariu de 1.050
de franci pe an, echivalent a 1.000 de lei, iar un institutor (profesor) avea
1.800 de franci pe an (Fernand Lecanu, 1984).
Salarii și venituri interbelice
Prima lege civilă medicală, Legea 236 din 1930, este și cea care
precizează că există salarii și onorarii. Este legea care interzice medicilor
să-i taxeze (i.e., onoreze) pe bolnavii săraci, de fapt pe cei care accesează
paturile „comune“ ale spitalelor: „Este strict interzis medicilor a primi
onorarii medicale de la bolnavi de clasa III. Cei din clasa I și II vor plăti
onorarii pentru tratament, operațiuni și taxe pentru examinări și analize, după
normele stabilite de regulament. Personalul medical al spitalului va avea drept
la o cotă-parte din aceste taxe. (...) O lege specială va stabili salariile
personalului tehnic sanitar și de ocrotire. Această lege va prevedea
dispozițiuni speciale pentru salarizarea medicilor, cărora legea de față le
interzice practica clientelei“. Iată cum se făcea diferența între medicul
funcționar public și medicul clinician liberal.
Din „Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri –
Guvernarea Ion Antonescu“ (Marcel Dumitru Ciucă, 2002), rezultă că salariul
unui medic de la țară, angajat al comunei sau al județului, era de 12.000 de
lei. Este adevărat, salariul nu era plătit integral. Cu alte cuvinte, statul
era dator medicilor. De aceea, pentru că ministrul finanțelor nu era de acord
să aplice legea, ministrul sănătății, dr. P. Tomescu, a propus „plata unei
diurne lunare“ de 3.000 de lei.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, primul-ministru –
general cu patru stele devenit mareșal – avea salariul de 1,3 până la 2,42 ori
mai mare decât un profesor la medicină. Comparativ, în octombrie 2015,
primul-ministru are de trei ori salariul celui mai bine plătit medic.
Din discuțiile Consiliului de Miniștri din acea perioadă, aflăm
lucruri surprinzătoare despre medici, veniturile lor și lumea medicală. În
București erau prea mulți doctori (ca și acum), iar Antonescu cerea scoaterea
acestora din București și trimiterea la țară, cu toate că recunoștea puterea
stimulului economic și nu rigoarea administrativă. Mulți medici aveau
trei-patru funcții și se zicea despre ei că „nu-și fac datoria“ (afirmații
similare făcea și Eugen Nicolăescu în 2013). Unii medici făceau afaceri cu
medicamente – explicit, „le scoteau afară“; în prezent, DNA face cercetări
asupra unor spețe întru totul similare.
Salarii și pensii în perioada comunistă
După naționalizarea spitalelor din 1948, despre salariile pe
care statul trebuia să le dea diferitelor profesii, un document NKVD (preluat
din „Aldine“, 2001) recomanda (de fapt obliga liderii comuniști din țările ce
gravitau în jurul URSS): „Se va urmări ca funcționarii de stat (exclusiv
organele de securitate și din industria minieră) să aibă retribuții mici.
Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătății, justiției, culturii, respectiv
la cei care dețin funcții de conducere, mai puțin cadrele de conducere alese pe
baza loialității față de regimul socialist“. De aici, a început calvarul
salarizării medicilor. Diferențele au compărut mai ales cu salarizarea
minierilor și a structurilor de forță, militarizare: securitate, miliție,
armată.
În plus, salarii exorbitante aveau consilierii sovietici, în
sensul acceptat de noi al acestui termen, care au început să activeze în
structurile militare și de securitate din România în a doua jumătate a anului
1948 (Tismăneanu, 2006). Salariile acestora au fost stabilite prin Convenția
româno-sovietică din 1950. Cu acest prilej s-au stabilit, în linii generale,
condițiile de salarizare a consilierilor militari sovietici ce urmau a veni în
România.
În același an, Securitatea atrăgea atenția partidului că
salariile medicilor sunt extrem de mici și că „politicul“ trebuie să acționeze
pentru a scădea tensiunea socială. Se afirma că medicii „se mai plâng că din
salariile ce primesc mai trebuie să plătească masa între 35–50 lei și chirie
între 3–700 lei lunar, precum și celelalte taxe, astfel făcând ca unor
salariați să le rămână lunar 7–800 lei“.
În 1968, se publică Decretul 70 privind modificarea (creșterea)
pensiilor. În acel decret se specifică și cât reprezintă pensia din cuantumul
ultimului salariu (de scos în evidență că salariile nu variau foarte mult de la
cel mai mic spre cele mai mari, cum este acum). În acest decret se scoate în
evidență faptul că salariile maxime erau „peste 3.000 lei“ iar pensia maximă
obișnuită (fără categorii de muncă sau suplimentări, cum era de obicei la
medici) era 1.650 de lei.
Salariile din epoca de aur
În 1974, apare legea salarizării. Legea nr. 57 stabilea toate
salariile din RSR. Medicul primar la sfârșitul carierei avea 4.975 de lei la
ultima gradație. Așa cum apare grila, medicii obișnuiți (cei care nu erau nici
specialiști, nici primari) aveau 2.260 de lei. Un medic (stagiar) debutant în
1977 avea circa 1.300 de lei în primul an, apoi, după o creștere salarială, în
al doilea an de stagiatură s-a ajuns la 1.650 lei. Acestea erau venituri nete.
De observat că raportul salarial medic/asistentă era de aproximativ
2/1 în cazul medicului primar și de 1,5/1 în cazul celorlalți medici. În 1974,
raportul salarial între profesii era destul de echilibrat, cu excepția
conducerii partidului unic; minerii din 1974 nu câștigau așa de bine cum
propusese directiva NKVD în 1948. Judecătorii și procurorii aveau salarii
aproximativ cât medicii, dar ușor mai scăzute: coeficientul 35 al unui
judecător/procuror președinte de tribunal județean față de 32–37 pentru un
medic primar. Și indemnizațiile de conducere primite de judecători/procurori
erau echivalente cu cele ale medicilor directori de spitale.
În schimb, salariul președintelui Republicii Socialiste România
(Nicolae Ceaușescu) a ajuns la 18.000 de lei, iar salariul primului-ministru
era de aproape 12.500 de lei. Ultimul premier al României comuniste, Constantin
Dăscălescu, era plătit (la 1 decembrie 1989) cu aproximativ șase salarii medii
pe economie. Salariul mediu brut pe economie (1984–1989) a fost între 3.224 și
3.538 de lei. Un medic de circă avea 3.520 net, adică mai mult decât salariul
mediu pe economie (2.855 de lei în 1986). Un profesor universitar avea 5.620 de
lei lunar (dublul salariului mediu). Un profesor de liceu câștiga puțin peste
3.000 de lei net, un medic generalist puțin peste 3.500 de lei, un șofer de salvare
aproximativ 2.000 de lei, un programator 3.680 de lei, iar o stenografă 2.100
de lei. Un supervizor de trafic de cale ferată avea 5.370 de lei net.
Situația contemporană
Situația contemporană o putem considera de la 1990 încoace.
Primele corelări între salariile din sistemul de sănătate și alte profesii au
fost stabilite prin hotărârea de guvern nr. 307 din mai 1991. Dată fiind
inflația accelerată din acea perioadă, e mai practic să ne raportăm la dolarul
american. Salariul unui medic era de la 36 de dolari pentru un medic intern
(între timp, internatul a fost desființat) la 77 de dolari (sic!) pentru cel
mai gradat medic primar la finalul carierei. Salariile cadrelor didactice erau
similare: internul avea salariul unui preparator, iar medicul primar gradul I
cu vechime avea același salariu ca profesorul universitar cu vechime.
De remarcat că „sfera“ sănătate–justiție–educație se sparge:
magistrații nu sunt trecuți în această hotărâre de guvern. Ei primesc un alt
loc în legislație, mai înalt. În 1993, legea salariilor din justiție este
republicată. La Curtea Supremă (un echivalent al unui mare spital universitar),
președintele primea 195.000 de lei, vicepreședintele avea 170.900, iar un
judecător simplu 148.700. În teritoriu, judecătorii aveau între 72.600
(stagiarul) și 127.000 de lei (judecătorul cu peste 14 ani vechime). Comparația
cu salariile medicilor este ridicolă: medicul cu cea mai mare pregătire ajunge
la 14.000 de lei, în timp ce judecătorul cel mai bine plasat avea de 14 ori mai
mult.
Salariile medicilor și ale bugetarilor, în general, din acele
vremuri au crescut constant prin hotărâri de guvern pentru a păstra o corelație
cât mai apropiată cu creșterea inflației, extrem de agresivă atunci. Astfel, în
1993, este elaborată H.G. 281. Aici apare pentru prima dată creșterea
salarizării din anatomia patologică cu 200% mai mult, precum și echivalarea
gradelor I/II/III de medic primar cu gradațiile de la 1 la 6.
Din cauza inflației, în trei ani, salariile au ajuns la
50.000–80.000 de lei. Și decalajul dintre medici și magistrați s-a mai redus:
judecătorii stagiari aveau 72.000 de lei, în timp ce medicii stagiari primeau
46.000 de lei.
Ulterior, salarizarea magistraților s-a modificat și ea, prin
Legea 50/1996. Normele au devenit extrem de stufoase, cu coeficienți de
ierarhizare intraprofesională, cu sporuri și indemnizații greu de calculat. Ca
un exemplu, totuși, indemnizația de conducere pentru președintele CSJ era de
circa 100.000 de lei și reprezenta circa 50% din salariu. Cu alte cuvinte, în 1996,
președintele CSJ avea 300.000 de lei. Tot atunci, un profesor universitar medic
(echivalent profesional) avea circa 100.000 de lei, de trei ori mai puțin.
În următorii ani, salariile au ajuns de ordinul milioanelor. În
anul 2004, guvernul emite Ordonanța de Urgență nr. 115, prin care stabilește
alte salarii pentru medici. De remarcat că, în acei ani, fiecare categorie de
bugetari avea legi separate, adică nu exista o corelare interprofesională,
precum în vremea Legii 57/1974. Raportat la dolar, salariul unui medic debutant
scade de la 36 (în 1991) la 11 dolari (în 2004); în schimb, salariile
celorlalți cresc semnificativ, ajungând, pentru un medic primar cu salariul
maxim, de la 77 la 362 de dolari.
În 2007, medicii au beneficiat de creșterea salarială prevăzută
de Ordonanța de Urgență 23/2007. Creșterile s-au situat la ceva mai mult de o
treime față de salariile din 2004. A nu se uita că, de fapt, salariile erau mai
mari pentru că în 2004 și 2007 exista un spor general pentru vechime,
desființat ulterior (prin legile 330 și 284). Din nou raportat la dolar, se
observă creșteri substanțiale pentru medici; stagiarul ajunge la 207 dolari
(decembrie 2007), pentru ca un medic primar cu salariul maxim să ajungă la
aproape 800 de dolari.
Cu toate acestea, în comparație cu magistrații, salariile
medicilor erau cu mult mai mici. Un judecător stagiar avea 1.799 de lei, în
timp ce un medic stagiar avea 511 lei (diferență de 300%). Cel mai bine plătit
judecător avea 6.682 de lei, iar cel mai bine plătit medic avea numai 3.320 de
lei – și aceasta în anatomia patologică, care, la rândul ei, oferea salarii
duble față de celelalte specialități. Un medic primar obișnuit avea de patru
ori mai puțin la salariu decât un judecător de la Înalta Curte.
În 2009, apare Legea-cadru 330. Aceasta propune salarizarea pe
baza unui coeficient interprofesional de la 1 la 12. După 1990, legea este
prima (după 1974) care corelează salariile interprofesionale. Coeficientul 1
avea valoarea de 705 lei. La acel moment, magistrații aveau astfel: 11,7 –
președintele Curții Supreme; judecătorii obișnuiți ajungeau după 20 de ani
vechime la coeficientul 8; stagiarii începeau de la 3,15, ca să ajungă după
trei ani la 4,40.
Salariile medicilor sunt stabilite apoi de Legea unică a
salarizării 284/2010, care modifică grilele coeficienților de la 12 la 15.
Coeficientul 1 avea atunci valoarea 600 de lei. Nivelul acelor salarii (valabil
și azi) nu a fost niciodată aplicat, căci legea a fost în numeroase rânduri
prorogată, ultima data prin Ordonanța de Urgență 103/2014.
Un proiect de modificare a acestei ultime legi, lansat în august
2015, propune salarii ceva mai mari, dar nu îndeajuns pentru a considera
profesia medicală la adevărata ei valoare, mai ales comparativ cu salariații
din magistratură. Proiectul propune salarii în lei, fără a face comparații
interprofesionale în coeficienți (parcă pentru a induce în eroare). Se propun
salarii de la 1.050 de lei la 22.000 de lei. De fapt, proiectul propune
coeficienți de la 1 la 18. Ulterior, proiectul s-a modificat la 1 octombrie
2015 și a propus, pentru sistemul de sănătate, salarii și mai mari.
Coeficienții de salarizare din august au fost mai mici decât cei din 2009 și
2010, dar cei din octombrie au fost mai mari.
Se observă că un medic stagiar, după absolvirea unei facultăți
de șase ani, ar urma să primească 1.807 lei, în timp ce un judecător stagiar,
care a absolvit o facultate de patru ani, ar primi 7.272 de lei. Un judecător
la sfârșitul carierei poate ajunge la 14.301 lei. Un medic la sfârșitul carierei
poate ajunge la maximum 7.649 de lei.
Puterea de cumpărare
Este destul de greu de comparat salarii din diferite perioade de
timp, mai ales unele din urmă cu peste 200 de ani. Am încercat să apreciem în
special puterea de cumpărare a acelor salarii.
În 1930, un medic avea salariul de 3.600 de lei, iar pâinea
neagră costa 7 lei, cea albă 9 lei (Popa, 2009). În 1941, un medic de țară
câștiga 12.000 de lei, dar pâinea neagră era 84 de lei (Scurtu). În 1980, un
medic obișnuit avea 2.200 de lei, pâinea neagră era 3 lei, iar cea albă 4 lei.
În prezent, un medic obișnuit are circa 3.000 de lei, pâinea albă este 0,9 lei,
iar cea neagră între 1,5 și 2 lei.
Raportat numai la pâinea neagră de 1 kg, salariile medicilor au
evoluat astfel: 514,3 în 1930, 1.500–2.000 în 1934–1935, 142,8 în 1941, 733 în
1980 și 750 în 2015. Se observă că puterea de cumpărare a medicilor a crescut
de-a lungul acestui interval de timp analizat, cu o scădere în al Doilea Război
Mondial.
Să mai luăm un exemplu: benzina. Cu salariul din 1930, un medic
putea cumpăra 300 de litri de benzină. În 1934–1935, putea cumpăra între 1.825
și 2.560 de litri. Pe timpul războiului, în 1941, cumpăra numai 25 de litri. În
1980, un medic obișnuit putea cumpăra 244 de litri de benzină. Azi, același
„medic obișnuit“ poate cumpăra 530 de litri.
O problemă de comparație ar putea fi însă alta: câtă pâine și
câtă benzină poate cumpăra din salariu un medic francez? La nivelul veniturilor
din prezent, un medic francez „mediu“ poate cumpăra 11.370 de baghete, echivalent
cu 3.790 de pâini negre. Comparând cu pâinea, puterea de cumpărare a unui medic
francez (mai exact, care lucrează în Franța) este de 2,53 ori mai mare ca a
unui medic român. La același venit, un medic francez poate cumpăra lunar în jur
de 6.800 de litri de benzină. Din această perspectivă, puterea de cumpărare a
unui medic francez este de aproape 13 ori mai mare decât a unui coleg român.
