Newsflash
Reportaje

Osul de peşte care te face „doctor“ (2)

de Dr. Mihail MIHAILIDE - oct. 30 2014
Osul de peşte care te face „doctor“ (2)
     Grillo, „medicul“ bolognez, potrivit cercetătorului francez dr. F. M. Grangée, a existat cu adevărat, chiar dacă sursa informaţiilor e o satiră, iar empiricul vindecător italian şi „arta“ practicată de el sunt luate peste picior în poemul izvorât din invidia „colegilor“ săi1. Dictonul antic invidia medicorum pessima şi-a dovedit perenitatea peste veacuri. Procedurile sale terapeutice caracterizate prin „originalitate“ contrariau cutumele „medicale“ ale magiştrilor numiţi: Sanina, Panccuco, Urinadosso, Garabulla, Gramaccio, Tarma, Morfio, Lanternaccia, Raguseo, Tarforja, Menachem sau ale chirurgilor – Scalmanella, Sputasecco, Gammautte, Dormenton, Caccarella cel Chior, Polidor din Calicut. Iată însă că în cazul frumoasei Scannapolpa, masajele „onctuoase“ practicate de Grillo avuseseră rezultat: osul de peşte, blocat în faringele fiicei bogatului conte, fu expulzat în urma unei imense cascade de râs pe care înfăţişarea chinuit-hazoasă a vindecătorului i-o provocase, iar Grillo, uluit el însuşi, se văzu copleşit de onoruri şi de răsplată. Epuizat, adormi visând la sacul cu bani pe care, a doua zi după ispravă, l-ar fi primit şi, împreună cu Zérudella, buna sa nevastă care crezuse în darurile-i curative, putea să se întoarcă, bogat şi bucuros, în satul natal, Ferraraa.
     Colegii nu-i iertară însă succesul şi, orbiţi de invidie, se strânseră într-un conclav ad-hoc, punând la cale răzbunarea. Se bazau pe faptul că trezorierul nu-i plătise încă onorariul promis şi că atunci când trebuie să plăteşti ceva şi nu să încasezi, o faci cu strângere de inimă. Era momentul ca doctorii „oficiali“ să profite de această tergiversare a încheierii socotelilor cu vindecătorul – incult, fără perucă ori hermină şi incapabil să susţină ca ei un galimatias (în faţa bolnavului şi a familiei) – să-l „lucreze“, trimiţându-l în neantul de unde norocul îl extrăsese. Cerură o audienţă seniorului, care le-o acordă, şi delegaţia se înfăţişă dinaintea sa. Taccomacco, şeful delegaţiei, fu primul care luă cuvântul; era prea uns cu toate alifiile pentru a-l contrazice pe conte în admiraţia sa fără limite faţă de Grillo, a cărui reuşită, indiferent de metodă, pe ei îi făcuse de baftă. Începu aşadar prin a-i da dreptate seniorului cu privire la talentele noului Hipocrat, terminându-şi cuvântarea (sa harangue b) cu acele perfide vocabule dar şi însă „pe care invidia ştie cu prisosinţă să le folosească“ (F. M. Grangée). Seniorul deveni atent la spusele şefului delegaţiei şi, fiindcă observă că vorbitorul nu încerca să-i ştirbească admiraţia faţă de vindecătorul Scannapolpei, subscrise la ceea ce i se propunea. 
  – „Grillo este eroul medicinii; minunatele sale talente trebuie să devină profitabile. S-a lăudat că vindecă într-o singură dimineaţă pe toţi bolnavii internaţi, după care spitalul se poate închide. Nu e uşor, din contră... dar un om atât de mare nu putea promite aşa ceva, dacă nu s-ar fi simţit capabil să-şi ţină făgăduiala. Ar trebui ca Monseniorul să-l roage să ducă la capăt această mare aventură“, rosti cu o voce mieroasă, cu privirea plecată şi pleoapele palpitând linguşitorul Taccomacco.  
      – Mi-am dat seama că voi nu ştiţi cine ştie ce, dar propunerea voastră nu e de lepădat: am atâtea cheltuieli cu spitalul ăsta şi cu bolnavii care mă ruinează din cauza ghipsurilor, siropurilor şi poţiunilor voastre prescrise bolnavilor... Să punem ştiinţa la lucru şi, dacă mi-aţi spus adevărul în legătură cu ce poate face Grillo, puteţi conta pe recunoştinţa mea.
 
Il trattamento inglese
 
    Grillo fu smuls din somnu-i aurit, adus în faţa binefăcătorului său, dar, când auzi extravaganta încercare la care urma să fie supus, începu să se vaiete şi să se smiorcăie:
   – Nu sunt decât un ţărănoi amărât, care nu ştie cu adevărat altceva decât să ţină coarnele plugului; vă înapoiez frumoasele haine cu care m-aţi înveşmântat, daţi-mi zdrenţele-napoi, banii pe care mi-aţi promis şi voi apuca, fără să privesc îndărăt, drumul către satul meu. Dacă am reuşit acea miraculoasă vindecare, e numai şi numai din întâmplare. Hazardul a decis-o! repetă el. Iar ce mi se întâmplă acum, nu este altceva decât renghiul pe care mi-l joacă duşmanii mei de moarte, cei cu barbă albă şi cu togă. 
   Auzindu-l, ca şi prima dată, când se jelea de mama focului, că trebuie să extragă osul de peşte din gâtlejul fiicei sale, cu duritatea-i caracteristică, seniorul îi spuse: 
      – Se ştie că eşti tobă de carte; dar aşa sunt oamenii de talent. Un muzicant nu cântă niciodată dacă, mai înainte, nu a fost rugat, şi iar rugat, s-o facă. În două cuvinte: ai la dispoziţie o zi să duci la capăt ceea ce am aflat că poţi şi cred că poţi, de nu – te voi spânzura!
    „Reportajul“ nostru, construit pe baza poemului descoperit la Veneţia (1738) – o copie a variantei iniţiale, amplificată de Girolamo Baruffaldi (dar care semnase cu pseudonimul Enante Vignajuolo) şi tradusă în franceza veche de Grangée – rezumă ceea ce s-a întâmplat, mai departe.
  Neavând încotro, Grillo, însoţit de două ajutoare, gărzi de corp (estafiers) care să-i împiedice pe medicii „oficiali“ să asiste la ceea ce urma să întreprindă, intră în spital. Făcu o vizită în unicul „salon“ comun tuturor bolnavilor, le pipăi pulsul (probabil neînţelegând foarte mult despre semnificaţia eventualelor variaţii ale acestuia) şi găsi: un pulmonar bănuit după tuse (prima auscultaţie directă i-a aparţinut lui Hipocrat, iar stetoscopul inventat de Laennec avea să apară abia în 1816), pe altul – cu o febră malarică (febră quartă), pe unul doborât de un catar. Apoi, le spuse cu o voce autoritară: 
   – Vă promit tuturor: veţi fi vindecaţi în curând, fără sângerări şi fără purgative! 
       Însoţit de trei infirmieri, coborî la cazane, acolo unde se spălau îndeobşte rufele, ordonă ca vanele să fie umplute ochi cu apă şi sub ele să se pună în stive lemne, să li se dea foc, astfel încât apa să înceapă a clocoti fără întârziere. Celor puşi la treabă, care, obosiţi, dădeau mărunt din buze, le spuse că procedeul său terapeutic e unul abia debarcat din Anglia şi că e de o extraordinară eficienţă. Căci, explică Grillo, toate bolile au drept cauză faptul că transpiraţia e blocată! Pielea bolnavilor devine coriacee, porii se închid şi numai căldura e aceea care poate să-i redeschidă.
  – Experimentul pe care-l îl voi face va fi acela de a introduce bolnavii, din cap şi până la vârful degetelor de la picioare, în baia cu apă clocotindă; pielea lor scorţoasă se va înmuia, apoi, cu un brici cu lamă fină, le voi racla toată partea musculară, fiindcă acolo această umoare otrăvită are obiceiul să se cantoneze. Prietene Sus, ai grijă de foc să duduie, iar tu, Zampana, fugi degrabă în saloane, spune-le bolnavilor că momentul vindecării lor depline a sosit, explică-le procedeul la care voi recurge şi adu-mi-i, unul câte unul, numai în cămaşoaie. 
     Dintr-un salt, Zampana intră în saloane strigând:  
     – Scularea, cine vrea să devină nemuritor să coboare cu mine la dom’ doctor. Apa clocoteşte, scalda pentru voi e gata. Fiecare vă veţi lăsa acolo chielea şi veţi căpăta putere şi sănătate! 
       „Anunţul fu ca o lovitură de trăsnet pentru toţi bolnavii. Astmul, hidropizia, tusea măgărească – toate paturile se goliră într-o clipă. Bătrâna îşi uită cârjele, gutosul îşi regăsi picioarele, chiar şi un orb redeschise ochii; pradă unei mari nelinişti, toţi fugiră în mare viteză ca mânaţi de un purgativ cu sena sau de o clismă: care fără bonetă, care fără cămaşă, cu pantalonii scurţi şi bufanţi în mână, împrăştiindu-se ca şoarecii, atunci când pisica îşi face apariţia în cămară; niciunul nu fu tentat să încerce sistemul englezesc şi toţi părăsiră nu numai spitalul, dar chiar şi teritoriul“ (Grangée). Fără bolnavi, spitalul se închise. Grillo învinsese încă o dată.
   Ajuns la Ferrara, falsul doctor îşi depăşi „atribuţiile“. Nu numai că distribuia cu aplomb fără să ţină seama de boală şi pacient nişte remedii de el ştiute, dar deveni şi un veterinar la fel de „priceput“. Vindeca găinile de ţâfnă (la pepie, boală a găinilor numită cobe), insemină măgăriţa unui consătean cu ajutorul clistirului, oferi pilule pentru... regăsirea unui bişon bolognez pierdut. 
    Ne oprim aici cu prezentarea acestui – până la urmă – escroc medical. Şansa reuşitelor (?) lui o constituie un anumit aplomb comportamental; probabil şi o forţă înnăscută de convingere, de sugestie. De ce nu, şi renumele (reclama!) care îl însoţea în urma vindecării fiicei seniorului bolognez. Cele enumerate constituie însă o „reţetă“ aproape ubicuă pentru afirmarea tuturor vindecătorilor, indiferent de perioada când au apărut şi s-au manifestat. Precaritatea cunoştinţelor ştiinţifice şi medicale ale vremii, obscurantismul şi prejudecăţile reprezentau fondul fără de care „succesele“ lui Grillo şi ale altora asemenea nu ar fi fost posibile. Apoi, nimeni nu i-a înregistrat eşecurile. Apropierea de Aloys Drasch constă numai în originalitatea unor măsuri terapeutice, cumva asemănătoare, bruşte, chiar brutale. Şi în invidia născută printre contemporanii cu aceleaşi preocupări. Astfel, ambii s-au „bucurat“ de atenţia răutăcioasă a colegilor; unuia i s-a închinat un poem satiric, fără de care existenţa sa nu ar fi ajuns în cartea de istorie a medicinii şi nici nu l-ar fi inspirat pe autorul lui Sganarelle. Drasch a devenit şi el personaj ridiculizat într-o piesă adaptată după Molière, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, la multe secole distanţă de anii când a trăit vindecătorul „multilateral“ Grillo. Doctorul Draşu’ (cum era cunoscut îndeosebi de sărăcimea Bucureştilor), fin observator al naturii umane şi excelent diagnostician, era doctor în medicină la Viena. Conştient de pauperismul curelor medicamentoase, el evita excesul de prescripţii, preferând indicarea unei anumite diete, schimbarea comportamentului (neigienic) de viaţă, mijloacele fizice. Vindecătorul italian era, cum singur se definea la începutul gloriosului său drum, un biet plugar din Ferrara, toată învăţătura lui fiind aceea pe care o făcuse timp de o lună într-un spital medieval ca infirmier, adunând gunoaiele şi trăgând cu coada ochiului la ceea ce făceau medicii „şcoliţi“. Evul Mediu a fost un timp istoric favorabil apariţiei şarlatanilor, vracilor, astrologilor.
 
Doctorul de cap
 
    Tallemant des Réaux (1619–1692), scriitor şi jurnalist francez din timpul regelui Ludovic al XIII-lea şi al cardinalului de Richelieu, autorul unor istorioare foarte adevărate despre contemporanii săi (Historiettes) scrie despre un anume Lustucrumédecin céphalique. De data aceasta ne aflăm în plină ficţiune, neexistând şi nici fiind posibil să fi existat, după cum se va vedea, un astfel de „specialist“. Dar eroul, Lustucru şi mijloacele sale „curative“ au dat naştere unui număr impresionant de mare de pamflete, caricaturi, monede şi stampe. Diatribele sunt influenţate de Les précieuses ridicules, farsă în care acelaşi Molière (care ar fi avut de suferit în plan social din pricina acestei piesete) ridiculizează personaje reale, pentru superficialitate, pedanterie şi limbaj preţios. Victimele „colaterale“ ale pamfletelor vor fi femeile, crezându-se, mai mult ca oricând, că acestea sunt vizate, mai des decât bărbaţii, de „nebunie“. Lustucru aduce din Madagascar un procedeu care, fără a face rău şi fără durere, repre­lucrează şi polisează capetele pacien­telor, căci acolo îşi are sediul răul, vindecându-le de folíe. Intră în categoria aceasta femeile: „arţăgoase, certăreţe, îndrăcite, turbate, capricioase, înfumu­rate, ţâfnoase, insuportabile, schimbă­toare, rele, cele care caută din nimic pricină, obstinate, pisăloage, proaste, încăpăţânate, prea voluntare ori cu alte incomodităţi“. Iar tratamentul e „la un preţ rezonabil pentru bogaţi şi gratis pentru săraci“. Jean Avalon2, cel căruia îi datorăm ampla informaţie asupra „docto­rului de capete“, descrie una dintre gravurile circulând în epocă, adică în anii 1659–1660. Autorul lucrării grafice Lustucru, opérateur céphalique îl înfăţi­şează pe vindecător ca pe un fierar grotesc îmbrăcat, ţinând pe nicovală, între braţele unui cleşte imens ţeasta unei femei din categoria descrisă, pe care o remodelează cu ciocanul spre recu­noştinţa soţilor. În jur, capete „finisate“ şi altele aduse spre a fi „tratate“. Povestea, îndelungată, se termină cu răzbunarea femeilor; o stampă din 1663, de Sebastian Le Clerc înfăţişeazăLa Grande Destruction de Lustucru par les Femmes fortes et vertueuses. Apucat de păr, Lustucru e târât pe propria nicovală, ţinut ferm, iar două femei cu ciocane îi îndreaptă şi lui capul!
    Ne oprim aici; concediile au trecut, astfel de subiecte „uşoare“ nu-şi mai găsesc, poate, locul. Dar nu înainte de a explica de unde vine numele „ilustrului operator“. De la verbul a crede (fr. croire), conjugat la modul subjonctiv, timpul, mai-mult-ca-perfectul: „ai fi crezut“ (que tu l’eusses cru), forma interogativă: „tu ai fi crezut?“ (că ar fi putut să se întâmple/să existe aşa ceva) l’eusses-tu-cru: de unde Lustucru. Era, totodată, o expresie întrebătoare, populară în epocă, picată cu totul în desuetudine, pe care la sfârşitul unei piese o pronunţa, neîncrezător asupra veridicităţii subiectului, (naivul) nerodul teatrului (le niais de théâtre).

 

Prima parte a acestui articol a apărut în „Viaţa medicală“ nr. 40/2014.


 

aFerrara, satul de odinioară al lui Grillo, este capitala provinciei cu acelaşi nume. Oraşul situat pe râul Po este înscris pe lista monumentelor renascentiste aflate în patrimoniul cultural UNESCO. Pe vremea vindecătorului nostru, Ferrara era o aşezare sărmană, la 50 km de Bologna.
bHarangue (din fr.) – discurs, cuvânt, alocuţiune. În italiana veche aringa, iar în cea modernă – arringa.

Notă autor:

1.Dr. F.M. Grangée, Grillo, Médecin de Bologne, L’ancêtre de Sganarelle (La Médecine dans le passé), „Paris médical : la semaine du clinicien” (1913)

2.Avalon Jean, Lustucru, Médecin Céphalique, „Pro Medica ”5/1933

3.G. Lanson, P.Tuffrau, Manuel Illustré d’Histoire de la Littérature Française, Troisième édition, revue et augumentée, Librarie Hachette, Paris, 1931

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe