Grillo,
„medicul“ bolognez, pare să se fi „reîncarnat“ peste secole în Aloys Drasch –
doctorul săracilor din Bucureşti, trăitor între anii 1812 şi 1887. Dar această
presupoziţie ezoterică are în vedere numai harul de vindecător şi unele manevre
terapeutice neortodoxe, nu şi instrucţia medicală cu totul diferită şi,
desigur, aflată în raport cu nivelul cunoştinţelor de acest fel din vremea lor.
Până a le pune însă vieţile în paralel,
ocupându-ne mai mult de viaţa faimosului personaj cunoscut în toată Italia,
chemat să rezolve cazuri considerate de pacienţi (dar chiar şi de „colegi“)
disperate, şi mai puţin de cea a lui „Aloysio Draşu“1,2 (abia
prezentată în două numere anterioare ale săptămânalului nostru), să răsfoim
publicaţii vechi, ca surse de documentare. Menţionând „clasica“ invidie din
breasla medicală, dr. F. M. Grangée, într-una dintre acestea3 informează despre
un poem satiric de 147 de octave, care circula în epocă, iniţiat de confraţi şi
menit să-l discrediteze pe Grillo şi să-i ridiculizeze practicile. Făcând
abstracţie de ura demolatoare (dar emulativă) a versurilor, le putem considera
pe acestea un beneficiu, pentru că posteritatea se bucură astfel de recunoaşterea
existenţei fabulosului vindecător. Din păcate, din poemul cu pricina nu s-a păstrat
decât titlula. Acelaşi autor descoperă însă fragmente ale unei lucrări
satirice similare, publicate la Veneţia, în 1738, şi demonstrează că scrierea
(sub pseudonim) nu este decât copia celei iniţiale, dar amplificată de Girolamo
Baruffaldi (1676–1755), cleric şi poet italian, etichetat şi ca mistificator
literarb. E important şi faptul că poemul satiric „închinat“ lui
Grillo era cunoscut şi folosit de Molière, înaintea reconstituirii lui
Baruffaldi, în edificarea personajului Sganarelle (respectiv, în „Amorul medic“). Astfel, Grillo (susţine
F. M. Grangée) ar fi un „precursor“ al lui Sganarelle. Dramaturgul şi maestrul
satirei comice din vremea Regelui Soare a veştejit apucăturile medicilor-şarlatani
din timpul său (iar pe Sganarelle îl va „introduce“ în multe dintre piese:
„Medic fără voie“, „Şcoala bărbaţilor“ (ca frate al
lui Ariste), „Căsătorie cu
de-a sila“, „Don Juan“ (unde Sganarelle este valetul personajului principal) şi,
bineînţeles, Sganarelle (unde este „un
bourjois de Paris et cocuc imaginaire“). În „Bolnavul închipuit“
(unde medici en titre sunt domnii
Purgon şi Diafoirus), avem de-a face, poate, cu cea mai virulentă critică la
adresa ignoranţei medicilor. După a patra reprezentaţie, lui Molière, care juca
în piesă, i s-a făcut rău pe scenă şi, transportat de colegii actori acasă, a
decedat în scurt timp, se pare, în urma unei hemoptizii.
Această incursiune în literatură ne aminteşte
de adaptarea făcută de pediatrul şi publicistul Mihail Georgiade Obedenaru
(1839–1885) comediei moliereşti, „l’Amour
médecin“, jucate la Teatrul Naţional (1872), în care el înlocuieşte
personajele din piesă cu cinci doctori cărora le schimbă numele real. Obedenaru
îl aduce între aceştia pe scenă pe Drasch, unul dintre „adversarii“ săi, sub
numele de „doctorul Bătăiosu“.
Un ospăţ de pomină
Deocamdată, să ne imaginăm că suntem
martorii nevăzuţi ai unui ospăţ de pomină pe care un mare senior al locului,
poate chiar din oraşul celor două turnuri „Asinelli“ şi „Garisenda“ şi a celei
mai vechi universităţi din Europa (1088),îl oferea prietenilor săid. Suntem în plin Ev Mediu, pe la anul
o mie o sută şi ceva (din moment ce o inscripţie din biserica Sfântul Ştefan
din Bologna menţionează trecerea la Domnul a lui Grillo înainte de 1164, căruia
însă nu i se cunoaşte data naşterii). Poate murise Matilda di Canossae,
poate că nu; poate că erau în toi confruntările cu Barbarossa, poate că nu, căci
în mod definitiv ele se vor încheia mult mai târziu (pacea de la Constanza).
Oricum, pentru textul nostru data exactă nu contează, ci importantă va fi
întâmplarea de la petrecerea organizată la castelul seniorial, care avea să-i
aducă lui Grillo consacrarea. Meniul pentru marele festin era dominat de carne şi
peşte, alimente care erau din abundenţă doar pe mesele nobililor – alături de
vinuri şi dulciuri de import. Ţăranii mâncau îndeosebi cereale (pâine neagră),
lapte şi, rareori, vânat. Peştele era un fel de mâncare îndrăgit de adorata
fiică a contelui, frumoasa Scannapolpa. Vremea fiind prielnică, masa fusese
întinsă sub cedri şi pini, în apropierea unui câmp de lavandă. Ajutaţi de belle contadine, care tropăiau în sus şi
în jos cu saboţii lor de lemn, valeţi aferaţi purtau tăvi încărcate cu hălci de
carne abia scoase din cuptor, de pe care se scurgea grăsimea încă sfârâindă, şi
platouri de argint cu peştele râvnit de Scannapolpa, decorat cu fette di limone. Invitaţii nu întârziară.
Coborau din trăsuri, înveşmântaţi în haine elegante: bărbaţii cu cizme de
piele, femeile cu talia sugrumată în corsete de pânză groasă, acoperite cu togi
de mătase în culori vii, fixate cu broşe şi panglici. De după perdele,
Zérudella, nevasta lui Grillo, angajată bucătăreasă, privea spectacolul cu
jind, pipăindu-şi ţinuta grosolană şi mâinile crăpate. După salutul protocolar şi
primirea darurilor, oaspeţii fură invitaţi să ia loc la masă, ceea ce cu grăbire
făcură. În capul ei, şezând pe un jilţ încăpător, însuşi seniorul. De-a dreapta
lui contesa, iar în stânga fiica iubită, singură la părinţi, mai dulce ca
niciodată. În surdină, o vielă
acompania un trovatore. Să fi fost şi
un student goliard, cu vreun cântec de pahar? Nu ne mai amintim. Deşi furculiţa
devenise, de câteva secole chiar, instrument obişnuit la mesele nobililor,
oaspeţii nu ezitau să apuce bucăţile de carne cu mâna şi să-şi înfigă dinţii în
fibra fragedă. Iar când mâncau peşte, căutau cu degetele prin gură oasele
strecurate între dinţi, aruncându-le apoi pe jos. Nimeni nu avea însă cum să ştie
că, întrerupând petrecerea, sosise ceasul rău. Într-adevăr, subit, Scannapolpa
fu cuprinsă de tuse: când încerca să înghită fie şi saliva, se îneca, făcea
eforturi disperate să elimine obstacolul, ochii îi ieşeau din orbite, faţa i se
înroşise. Câteva cupe cu vin nu schimbară mult situaţia, îşi cuprindea cu mâna
gâtul, părea că nu va putea în curând nici să respire, iar cei de faţă pricepură
că un os de peşte i se fixase temeinic, undeva în fundul gâtului. E ajutată de
contesă să se ridice de la masă şi să ajungă în camera ei, dar durerile devin
din ce în ce mai violente, făcând-o, prin ţipăt şi semne, să ceară în mod
imperios ajutor. Tatăl, nobilul senior, înspăimântat de ceea ce i se întâmpla
fiicei sale, porunci să vină degrabă medicii. Rândaşii alergară care-ncotro, găsiră
şi aduseră vreo cincisprezece dintre ei, jumătate nemaiavând timp să-şi pună
hermina sau să-şi potrivească şaperonul, dar nu uitară (mai ales „chirurgii“)
trusele cu instrumente. Întâi făcură inspecţia, trăgând de limbă. Apoi îi pipăiră
gâtul şi folosiră o pensă cu cioc curbat, dar osul ticălos se menţinu pe poziţie.
Luară cuvântul, ne spune dr. F. M. Grangée, autorul articolului documentar3,
traducând de circumstanţă poemul despre Grillo din italiană, într-o franceză
veche: Sanina (cel care se exprimă monosilabic), Panccuco (care ştie şapte
limbi, dar nu vorbeşte latină), Urinadosso (cel cu părul roşu), Garabulla
(specialist în degerăturile călcâiului), Gramaccio (cel cu vorba greoaie dar
bun doctor de ţară), Tarma (mare doctor în recolta de struguri), Morfio,
Lanternaccia, Raguseo, Tarforja şi evreul Menachem. Apoi, chirurgii:
Scalmanella, Sputasecco, Samaütte, Dormenton, Caccarella cel Chior, Polidor din
Calicut vorbiră despre trahee, laringe, epiglotă, esquinancie (amigdalită) ş.a.m.d., recomandând unul o lingură de
ulei de migdale dulci, altul o flebotomie, al treilea un plasture, certându-se
între ei până la a-şi scoate ochii.
În acel moment, luându-şi inima în dinţi,
Zérudella se înfăţişă dinaintea seniorului şi, după o adâncă plecăciune, îndrăzni
să i se adreseze:
– Prea mărite stăpâne, dacă vreţi să readuceţi
la viaţă pe fermecătoarea Scannapolpa, trimiteţi la spital să-l caute pe
bonomul numit Grillo. Dacă n-o vindecă, pun capul!
– Cine este acest Grillo? se interesă
nobilul domn.
– Un medic nou care aplică tratamente
minunate. Nu e cunoscut deocamdată, din cauza invidiei care acoperă întotdeauna
cu un văl acţiunile oamenilor mari; dar chemaţi-l degrabă şi îmi veţi da
dreptate!
Chi la dura, la vincef
Să întrerupem pentru un moment povestea ce
ne-a fost inspirată de poemul satiric tradus în franceză din italiana anului 1738
şi să ne întrebăm şi noi: cine este oare acest Grillo? „Numele său era Grillo; meseria – plugăritul şi toate muncile de la ţară.
Dar el arunca sămânţa şi altul recolta, adică era un sărman zilier, însurat,
tată a doi copii, ceea ce nu-l făcea mai bogat; urât, prost făcut, ceea ce nu-l
făcea mai amabil, ci mai şmecher, în această privinţă depăşindu-i pe Bertolo şi
pe Cacasenno. Adăugam că locuia lângă Ferrara. Era prezicătorul satului; ţinea
audienţele sub un ulm mare şi, cu almanahul în mână, prezicea fazele Lunii,
ploaia şi timpul frumos. Fusese soldat în miliţia comunală, curajos nevoie mare
doar la trecerea în revistă, iscusit să-şi obţină solda şi nu ştiu ce vrăjitoare
îi inspirase fantezia de a umbla prin lume ca să devină savant. Ar fi vrut
chiar să poarte calota de doctor. Dar fără bani n-avea cum obţine licenţa!“g.
Grillo avea un frate pe care în secret îl
invidia. Mai norocos, acesta devenise un fel de tămăduitor, foarte îndemânatic
atunci când punea un plasture sau când trebuia să execute fără greş o clismă („un lavement de droit fil“). Într-o bună
zi, Grillo se adresă Zérudellei, care, după ce-l ascultă, rămase cu gura căscată
de uimire:
– Sunt oare sortit să rămân prostul satului?
N-aş putea şi eu să devin medic, căci îmi trebuie doar să-mi las barbă, să-mi
pun o perucă, să am o trăsură şi astfel trei sferturi din meritul doctorilor
iată-l dobândit! Ajută-mă să fiu ca ei şi mă voi căpătui!
Grillo îşi vându toate acareturile, merse la
oraş şi intră pe poarta spitalului. Degeaba Zérudella îl aşteptă să iasă
de-acolo doctor, cu o barbă albă sau cu o perucă à la Caracalla! „Spune Muză –
o «invocă» dr. F. M. Grangée, făcând aluzie la poemul satiric descoperit – care
fu prima treaptă pe care o urcă Grillo către demnitatea doctorală?“ El obţinu
cu chiu şi vai un post similar celui de infirmier, „contribuind“ la
salubritatea spitalului şi rezistând eroic pestilenţialelor mirosuri care-i
puneau la încercare pe toţi cei ce intrau pe poarta aşezământului. Dar, în luna
de „stagiu“, dornic să parvină, nu absentă de la nicio consultaţie sau operaţie
– de la circumcizie, până la umilul clistir. Deprinse la iuţeală să plaseze à tort et à travers cuvinte de „efect“,
precum mezenter, pancreas, boală spasmodică, greţuri hipocondriace, crezându-se
deja un Hipocrate. Zérudella, acum convinsă de ştiinţa bărbatului ei, îi confecţionă
o robă cu mâneci largi şi centură albastră. Nu-i lipsea decât brevetul de
pergament şi ocazia de a se face cunoscut. Iată însă că acest moment sosise.
– Treci la treabă! îi porunci contele,
întrerupându-i tirada cum că frumoasa Scannapolpa e o fiinţă prea preţioasă
pentru a fi încredinţată mâinilor unui biet om ca el, care mai degrabă ar dori
să fie bătut, decât să dea greş, căci nu este altceva decât un ignorant.
Zérudella se băgă în vorbă, reproşându-i că vrea să ascundă harurile pe care i
le încredinţase Cel de Sus. Nobilul 
domn sfârşi prin a-şi pierde răbdare, ba
chiar se enervă şi-i spuse scurt că nu va mai ieşi din palat fără a fi
vindecat-o pe fiică-sa. Dacă însă va reuşi, poate să conteze pe recunoştinţa
sa, chiar dacă aceasta ar însemna jumătate din averea pe care o poseda! Aceste
promisiuni, mai degrabă decât spaima de a fi ciomăgit, îi dădură curaj lui
Grillo, motivându-l (cum se spune astăzi medicilor în situaţii similare); ceru
să fie îndepărtaţi „colegii“, pentru că n-ar fi dorit ca gelozia lor să-i
tulbure procedura. (Totuşi, aceştia căpătară acordul seniorului de a aştepta
într-o încăpere vecină sfârşitul demersurilor noului Esculap.)
„«O,
Muză, tu care vezi situaţia lui Grillo şi până acum m-ai salvat, vino să ne scoţi
pe amândoi din încurcătură! Descrie cât poţi mai bine remediul singular pe care
el l-a folosit şi fă astfel încât frumuseţea să nască zâmbet, fără ca decenţa să
roşească!» Părăsiră cu toţi încăperea, chiar şi Zérudella, rămând doar contele şi
fiica sa. Grillo ceru să i se aducă o bucată mare de unt proaspăt şi să se facă
un foc straşnic. Fără întârziere, toate pretenţiile sale fură satisfăcute:
focul strălucea. Grillo rugă bolnava să întoarcă spatele şemineului, să nu se
mire de nimic şi să se lase pătrunsă «nemediat» de căldură. Contele holbă
ochii, fata uimită se îmbujoră până în vârful urechilor, mai roşie ca de
obicei. Dar trebuia respectată înţelegerea fermă de a se supune necondiţionat
medicului, existând altfel riscul ca operaţiunea să nu aibă succes. În acest
timp, untul se înmuie la căldură, Grillo îl frământă în mâini şi începu o
lubrificaţie, cu siguranţă neînvăţată de la Celsus ori Avicenna. Seniorul rămasea bocca aperta şi nu se dumirea defel
cum gâtul poate fi influenţat de o ungere aplicată la... antipozi. Grillo freacă-freacă,
fără a se opri, dar remediul nu operează, până când bolnava, a cărei poziţie e
foarte jenantă, întoarce capul spre Grillo pentru a vedea progresul manevrelor
sale: trăsăturile vindecătorului, faţa sa diformă şi transpirată, mâinile
lucind de unt, contorsiunile, strâmbăturile, toate acestea i se părură atât de
caraghioase, încât fu zguduită de un râs nebun. Iar hohotele de nestăpânit îi
smulseră Scannapolpei osul de peşte din gâtlej“h.
– Miracolo, strigă entuziasmat contele,
iată, fiica mea e vindecată! Să trăiască, să trăiască mulţi ani doctorul
Grillo! Chemaţi lumea să vadă minunea! Zérudella îşi făcu loc prin mulţime şi,
debordând de bucurie, îl sărută şi-i mulţumi pentru că a făcut-o să-l afle pe
cel mai abil dintre hipocraţii care au fost, sunt sau vor fi. Ne imaginăm ciuda
care-i cuprinse pe medici auzind strigătele de bucurie ale contelui. Care îl
acoperi pe Grillo cu o robă de preţ, îl făcu cavaler şi zeu al medicinii şi-i
atârnă în jurul gâtului un lanţ gros de aur. De asemenea, dădu ordin
trezorierului să-i dea atâţia bani încât Grillo să poată trăi restul vieţii în
belşug.
„Astfel,
cum nu rareori se întâmplă, roata norocului se întoarse în favoarea ignoranţei“
– scrie autorul sintezei poemului satiric scris în italiana veche şi descoperit
la Veneţia [Cosi avvien che ignoranzia in
alto saglia/Spezzo a forza d’inganno, e di fortuna].
Aventurile
lui Grillo nu se încheie aici. Prezentarea unora dintre „tratamentele“ sale
continuă. În cealaltă parte a acestui articol vom căuta răspuns, analizând
faptele, la întrebarea: a fost sau nu empiricul vindecător italian un escroc? Deşi Grangée depune mărturie că „medicul“ bolognez a existat cu adevărat
şi că el este prototipul lui Grillo, stră-străbunul lui Sganarelle, oare şarja
satirică nu a deformat excesiv realitatea? Şi, dacă nu, faptul de a împărţi
bolnavilor ordonanţe medicale pe care (suprasolicitat, în criză de timp) proaspătul
îmbogăţit le extrăgea la întâmplare dintr-un săculeţ, întovărăşind oferta cu
formula asiguratorie Dio te la mandi
buona, nu poartă numele de înşelătorie?
Îi putem, fireşte, acorda lui Grillo circumstanţe atenuante
pentru ignoranţă:
în Evul Mediu timpuriu (dar şi mai târziu), medicina practică era un amestec de
ritualuri păgâne, interdicţii religioase (posturi aberante) şi observaţii
populare considerate benefice în legătură cu efectul curativ al unor plante.
Chirurgii (bărbieri, îndeobşte), nu erau consideraţi „doctori“, foloseau mijloace
dureroase de tratament: „fierul roşu“ în plăgi atone şi chiar în tratamentul
hemoroizilor; clistirul – aproape în orice; lăsarea de sânge (cu lanţeta sau
prin aplicarea de lipitori); catetere metalice de introdus în stricturi de
uretră sau pentru evacuarea vezicii urinare; stilete pentru operaţia de
cataractă etc. Bineînţeles, nu se cunoştea antisepsia, iar durerea era
(rareori) calmată cu decocturi sau poţiuni. („O astfel de poţiune se obţinea
prin amestecarea sucului de salată verde, fiere de vier, opiu, măselariţă, suc
de cucută şi oţet. Acest amestec era pus în vin şi abia apoi «oferit»
pacientului. [...] Chiar şi numai sucul de cucută din acest amestec putea fi
letal şi, deşi anestezicul putea induce un somn profund pacientului pentru a
permite desfăşurarea operaţiei, exista posibilitatea ca acesta să nu se mai
trezească deloc.“4) Cu toate acestea, urmare şi a cruciadelor,
medicina arabă începuse să pătrundă în Europa, dar mijloacele de comunicare
greoaie împiedicau răspândirea noutăţilor aduse de arabi. Limitându-ne la
secolul lui Grillo, vom aminti doar numele lui Albucasis (din Andaluzia), care
practica sutura plăgilor interne cu catgut, folosea bumbacul ca pansament
chirurgical, utiliza ghipsul în fracturi, rezolva calculii vezicali prin
introducerea unor instrumente prin uretră şi descria chiar un procedeu de
tiroidectomie5,6. Grillo, cu lecţiile pe care le „furase“ în prea
scurta sa perioadă de stagiu şi practica de infirmier în spitalul din Bologna,
nu era la curent cu aceste progrese şi izbândea, probabil, printr-o înnăscută
abilitate de a sugestiona şi de a câştiga încrederea unor pacienţi, prin
diverse trucuri. Şarlatanismul medical
e totuşi stigmatizat încă de la începutul artei medicale (Hipocrate),
constituind „fapta acelora care exercită medicina în dispreţul regulilor
profesiunii“7.
a„Opera nuova, piacevole, e da ridere, d’un villano
lavoratore, nomato Grillo, il qual volle di ventor medico et in ottave rima.“
bGirolamo Baruffaldi
(1675–1755), preot şi poet burlesc italian (poeti
giocosi).
ccocu – înşelat de parteneră, încornorat.
dÎn treacăt fie spus,
la Bologna studiase şi obţinuse diploma de doctor în medicină şi filosofie
(1664) Alexandru Mavrocordat „Exaporitul“, căsătorit cu fiica lui Alexandru
Iliaş Vodă şi profesor al lui Dimitrie Cantemir; fraţii, fiii şi nepoţii săi au
inaugurat domnii în Ţara Românească şi Moldova. În fapt, cea dintâi instituţie
de învăţământ cu caracter universitar a fost şcoala de medicină din Salerno,
care funcţiona încă de la mijlocul secolului X, dar, „fiindcă se studia numai
medicina, nu a avut nicio influenţă asupra evoluţiei ulterioare a învăţământului
universitar, de aceea se consideră că de fapt cea dintâi universitate adevărată
a fost cea din Bologna“. (cf. Ovidiu Drimba, „Incursiuni în civilizaţia
omenirii“, vol. II, Excelsior Multi Press, 1996)
eMatilda de Canossa
(1046–1115), una dintre celebrităţile feminine ale Evului Mediu, implicată în
conflicte militare; a sprijinit lupta pentru învestitură dintre papalitate şi
imperiul roman; a murit de gută.
fCine perseverează
izbândeşte (proverb italian).
g„Son nom étoit Grillo; son métier, le labourage et tous
les travaux de la campagne. Mais il semoit pour un autre qui recuilloit pour
lui, c’est- à- dire, que c’étoit un pauvre journalier, marié, pere de deux
enfans, ce qui ne le redoit pas plus riche, laid, mal tourné, ce qui ne le
rendoit pas plus aimable, madré; qui eût damné le pion a Bertoldo et a Cacasenno.
Ajoutons qu’il habitoit le voisinage de Ferrare. C’étoit l’oracle du village;
il tenoit ses audiences sous le grande orme, et l’almanch à la main, prédisoit
les quartiers de la lune, la pluie et le beau temps. Il avoit été soldat de
milice, brave à la revue, habile à tirer sa paye, et je ne sais quelle sorcière
lui avoit inspiré la fantaisie de courir le monde et de devenir savant. Il
auroit même voulu prendre le bonnet du docteur; mais sans argent, poin de
licence.“
Bertoldo, Bertoldino şi
Cacasenno sunt personaje rustice, comice, din trei vechi povestiri italieneşti.
Traducerea şi adaptarea textului de mai sus, din franceza veche, ne aparţin (M.
M)
hTraducerea şi
adaptarea din franceza veche ne aparţin (M. M.)
