Era
deja seară în acea Sâmbătă Mare, nu cu mulți ani în urmă, când la difuzorul
telefonului meu am auzit vocea metalică, inconfundabilă a profesorului
Litarczek. După salutul de rigoare, m-a pus în fața celei mai speciale
provocări din cariera mea: „Domnule, sunt în Timișoara, unde am venit de la
Felix, datorită unei sciatalgii atroce care nu a cedat deloc la tratamentul
balneofizioterapeutic și am venit aici special ca să îmi instalezi un cateter
peridural! De asemenea, vreau să te informez că vreau să petrec noaptea
Învierii la rudele mele acasă, deci te rog să mi-o instalezi repede și să îmi
administrezi un cocktail terapeutic care să îmi cupeze durerea, dar să îmi
permită să mă deplasez!“
Liniștea
specifică a acelei zile a explodat într-o furtună de emoții amestecate. Primul
impuls a fost să îl sun pe profesorul Aurel Mogoșeanu, maestrul meu, care încă
din perioada de rezidențiat nu avea asupra noastră efectul tipic de „șef“, de
inhibare, intimidare sau stresare, ci dimpotrivă ne stimula în tot ceea ce
încercam și făceam. După câteva minute, eram toți trei la spital și fără
ocolișuri am intrat în sala de operație, unde domnul profesor Litarczek, fixat
într-adevăr de durere și contractură, a preferat poziția șezând pentru
efectuarea periduralei. Flexia era evident imposibilă și, în timp ce făceam
pregătirile obișnuite, profesorul îmi transmitea tot felul de informații
încurajatoare: că mai avusese două peridurale, cu ani buni în urmă, și la
fiecare apăruseră ceva probleme: puncții multiple, dureri, parestezii care au
persistat etc. Mă spălam pe mâini și îmi luam echipamentul de protecție, în
timp ce de undeva – din suflet desigur, marele necunoscut – amintirile
izbucneau precum petalele florilor dintr-un spor. Prima dată m-a cuprins emoția
teribilă care, acum mai bine de douăzeci de ani, l-a făcut să tremure pe
tânărul rezident când îl privea pentru prima dată în față pe Patriarhul
anesteziei, cel care urma să îi modereze prima prezentare originală la
Congresul de la Suceava, un studiu despre influența imediată a traumatismului
cranio-cerebral sever asupra imunității umorale și celulare. Cât regret că s-a
apucat de acel studiu, de altfel atât de interesant, ce dorință irepresibilă de
a fugi din sală înainte de a începe sesiunea, și apoi ce euforie dată de
endorfinele produse de cuvintele de apreciere și încurajare ale Patriarhului…
Mi-am
amintit apoi pașii succesivi de apropiere pe care îi făceam, clipele de
comunicare, descoperirea cu bucurie a unor preocupări comune, a uriașei sale
culturi enciclopedice, cu aceeași senzație de uimire și încântare ca la
intrarea într-o vastă, aproape nesfârșită bibliotecă, fericirea de a fi
destinatarul unei părți din biblioteca sa, și atâtea altele...
Dar
ajunsesem în fața inevitabilului. Priveam acel spate dezinfectat, cu coloana
bătrână, peste 80 de ani, deformată de timp și de solicitările multiple ale
unei vieți atât de active (care a cuprins rugby, alpinism și multe alte
încercări). Peste umerii săi, profesorul Mogoșeanu îl susținea cu tandrețe pe
cel care i-a fost dascăl. Pe cât de emoționat eram atunci, am înțeles: el
reușea întotdeauna, nu știu cum, să îmi absoarbă propriile emoții și așa
rămâneam, aproape incredibil, senin, calm și cu mâinile netremurătoare.
Discuțiile vii au continuat în timp ce pregăteam trusa și începusem reperarea
spațiului peridural (abord paramedian, tehnica mandrenului lichid). Desigur,
subiectul acelei zile mari era Iisus, renașterea Sa, dumnezeirea, și, chiar
înainte de a simți fericit, din prima încercare, pierderea de rezistență,
conveneam, trecând prin teoria lui Einstein, constanta lui Planck și structura atomului
– că universul, viața și omul sunt operele unui Creator unic, energie pură
gânditoare și plină de iubire. Cum să nu reușești pe un asemenea val de
gânduri? (O precizare se impune totuși: vă rugăm să nu exersați acest stil de a
lucra pe pacienții dumneavoastră; tratatele de specialitate recomandă ca toate
manevrele specifice să se efectueze în liniște și concentrare).
A
urmat apoi un intens proces de negociere: ce doză, ce concentrație, ce volum,
ce asociere de substanțe să administrez. Profesorul Litarczek avea argumente
extrem de valabile și actuale, așa încât până la urmă tot ce am făcut a fost să
accept formula „pacientul nostru, stăpânul nostru“ și să îi respect
solicitările. Pacientul a evoluat foarte bine, durerile au cedat repede și,
după vreo două ore, s-a întors la familie. Peste trei zile a plecat spre
București conducând autoturismul propriu, cu cateterul peridural la locul lui,
ca să își poată administra tratamentul la nevoie.
Generația
noastră de medici ATI-iști are marea șansă să fie contemporană cu pionierii,
protopărinții acestei specialități. Legătura strânsă cu ei ne dă energia
necesară să ducem mai departe ștafeta extraordinară pe care ne-au predat-o. Iar
într-o Sâmbătă Mare, Dumnezeu m-a ajutat să trec cu bine peste cel mai emoționant
moment din cariera mea: peridurala Patriarhului.
