Era dimineaţă devreme când am plecat către Izvoarele Sucevei. Sfârşit de martie. Deşi în cea mai mare parte zăpada se topise, poate mult prea devreme pentru aceste locuri, deşi întâlnisem chiar şi o barză – tocmai aici, în nord – întoarsă la cuib, eram neliniştit. De la Câmpulung Moldovenesc, ultimul loc de popas, şi până în comuna Izvoarele Sucevei, partea din comuna Şipote care a mai rămas în România după al Doilea Război Mondial şi deciziile arbitrare ale lui Iosif Vissarionovici Stalin, sunt 42 km.

            Deschid harta. Este o hartă întocmită de Direcţia topografică militară, în celălalt regim fiind trecută la fond secret. Noroc cu evenimentele din decembrie 1989, după care astfel de hărţi au fost publicate. Este un ghid util în astfel de locuri, rareori călcate de jurnalişti. Drumul, doar parţial asfaltat, este cu mult mai bun decât drumul naţional 85, ce face legătura, prin pasul Prislop, între Borşa (Maramureş) şi Cârlibaba (Suceava), pe unde coborâsem cu o seară înainte. Nici dacă ar fi fost bombardat, n-ar fi arătat aşa de rău. O maşină SMURD ne va depăşi. Nu ştia nimeni că în această zi voi face un raid anchetă pe teme medicale în zonă, aşa încât întâlnirea e pur şi simplu întâmplă toare. Am ajuns-o din urmă după ce bolnava care avea nevoie de îngrijiri de urgenţă fusese deja urcată în ambulanţă. Chiar dacă eram de la singura publicaţie medicală cunoscută, însoţitorii au refuzat să dea orice fel de declaraţie. Am pornit mai departe. Şoferul, însoţitorul meu, este mirat că noi mergem pe valea râului Moldova, iar comuna căutată se numeşte Izvoarele Sucevei. „Într-adevăr, acolo izvorăşte râul Suceava. Dar mai întâi curge spre nord, prin foste teritorii româneşti (acum în Ucraina) şi apoi se întoarce, intrând în ţară în dreptul satului Costileva. Pe valea râului Suceava se vor înşira precum mărgelele pe aţă, Ulma, Nisipitu, Paltin, Sadău, Brodina, Straja, Vicovu, Frătăuţii Noi şi Vechi… Locuri de legendă.“

Primarul

            E încă senin şi e cald. Aproape nebăgaţi în seamă, se adună spre vest nori grei, ce prevestesc ninsori. Nu am foarte mult timp. Vag, plănuisem ca, după discuţia cu medicul de familie din Izvoarele Sucevei, să trecem peste obcine, pe un drum forestier, către Straja, Vicov, Frătăuţi… Sunt uşor îngrijorat, iar starea mea a preluat-o şi şoferul. E o zi de lucru, posibil să-l găsesc pe medic la dispensar. Întreb localnici dacă putem trece spre Brodina. Se uită la noi, apoi la maşină, privesc şi ei către norii ce se adună pe cer şi gânditori ne spun că dacă ne grăbim o să trecem. „Abia de astăzi s-a deschis drumul peste munte…“

            Este mai rece decât mă aşteptam. La o intersecţie, abia trecusem de drumul spre Lucina, cunoscută pentru hergheliile de cai, îl rog pe şofer să oprească. Mă îndrept către un grup de localnici, cu gând să-i întreb despre medicul lor şi despre eventuale boli. „Cu medicul mai am ceva probleme. S-a mai dat însă şi el pe brazdă“, îmi spune unul dintre ei. „Mai bine întrebaţi-l pe domnul primar, uitaţi-l că vine. Nu stă o clipă locului, e ca argintul viu…“, adaugă, prudent, un alt membru al grupului. În câteva cuvinte, cei patru izvoreni conturaseră o situaţie. Comut din instinct. Am învăţat din experienţă că o întrebare colaterală, de interes imediat, poate arăta mai mult decât zeci de întrebări formulate ca la carte. Arăt către Loganul din care coborâsem şi-i întreb:

            – Putem merge cu maşina asta spre Brodina, Straja, Vicov? După hartă, pare să fie dificil, se trece peste obcina Brodinei…

            – Puteţi. E ceva pantă, da’ se poate.

            – E bun drumul?

            – Ca în România…

            Nefiind obişnuit cu frigul, îl rog pe dl Mihail Mechno (primarul comunei Izvoarele Sucevei) – tocmai oprise – să discutăm câteva minute în maşină.

            – Câţi locuitori sunt în comună?

            – Sunt trei sate: Izvoarele Sucevei, Bobeica şi Brodina de Sus, în jurul cărora mai gravitează un număr de 17 cătune, comuna însumând astfel o populaţie de circa 2.400 de suflete.

            – Medic de familie?

            – Îi spune Călin Fudulache, dacă-i născut prin ’60–’61, poate să aibă în jurul a 50 de ani…

            – El stă în Izvoarele Sucevei?

            – Mai puţin. Are locuinţă în Câmpulung şi vine cu maşina lui.

            – În fiecare zi sau nu?

            – Şi da şi nu…

            – Pe asistenta dânsului cum o cheamă?

            – Loredana Lesenciuc, este la dispensar acum. Acum trei ani, în 2008, când am fost ales în funcţia de primar, am reuşit şi să modernizăm clădirea dispensarului. Sunt toate dotările – apă curentă, grup sanitar, încălzire centrală…

            – Clădirea e vândută sau concesionată medicului de familie?

            – Consilierii n-au fost de acord să vindem clădirea, aşa că…

            – Vine ambulanţa când e chemată?

            – Vine, nu avem probleme.

            – Cu ce se ocupă localnicii?

            – Cu agricultura… Cetăţenii în marea lor parte şi-au redobândit proprietăţile, mai cu pădurea, cu vitele…

            – Biserici?

            – Trei biserici ortodoxe şi o biserică adventistă de ziua a şaptea, cu circa 30–40 de credincioşi. Ceilalţi sunt ortodocşi… Mai este o biserică ortodoxă aflată în construcţie în satul Bobeica.

            – Dispensarul unde e?

            – Lângă vechiul cămin cultural, e o clădirea frumoasă. Ceva mai sus, tot pe stânga, e şi Primăria…

Asistenta

            – Puteţi veni până la dispensar? am întrebat eu după ce asistenta mi-a deschis.

            – Durează mult? Am fetiţa bolnavă şi abia am reuşit să o adorm. O viroză rebelă dublată de o candidoză. Putem discuta în casă…

            N-am aşteptat să fiu invitat a doua oară. Era rece, abia coborâsem din maşină. Loredana Lesenciuc s-a născut, a copilărit, s-a căsătorit şi locuieşte în Izvoarele Sucevei. Lucrează împreună cu medicul Jean Călin Fudulache doar de câteva luni, dar continuă să lucreze şi ca asistent comunitar.

            – În ce zile vine la dispensar dl dr. Fudulache?

            – De trei ori pe săptămână: marţi, miercuri şi vineri. Mai are cabinet şi în Câmpulung Moldovenesc, iar astăzi, marţi, este la Brodina de Sus, un sat care aparţine tot de Izvoarele Sucevei. Are un punct de lucru acolo, până la 12 îl puteţi găsi. Mai este, către Straja, şi o comună Brodina, cu satele ei…

            – Unde este punctul de lucru? Daţi-mi, vă rog, un reper.

            – E lângă şcoală!

            – Pe dreapta, pe stânga…?

            – Cum mergeţi încolo, pe dreapta…

            – Înainte de şcoală sau după?

            – Nu ştiu. Lângă…

            M-am uitat instinctiv către ceas, era deja 11,20, interviul abia începuse… N-o să-l mai prind la punctul de lucru, probabil o să ne întâlnim pe drum.

            – Ce maşină are domnul doctor?

            – Un jeep.

Predomină bolile cronice

           – Am petrecut aici doi ani din viaţă, continuă asistenta, după care am fost crescută de bunica mea, la Suceava, şi-acolo am rămas până în 1997, când am terminat şcoala sanitară.

            – Din cei 2.400 de locuitori, câţi sunt înscrişi pe listele domnului doctor?

            – În jur de o mie.

            – Şi ceilalţi?

            – Mulţi sunt plecaţi, chiar foarte mulţi. Italia, Spania, chiar şi în alte zone ale ţării. Şi mulţi sunt neasiguraţi…

            – Boli frecvente?

            – Toate cele… Predomină însă bolile cronice. Cel mai bine e să-l întrebaţi pe domnul doctor. Eu doar din decembrie m-am angajat la dumnealui. Am fost doi ani în concediu medical pentru îngrijire copil, am lucrat şi înainte şi acum ca asistentă comunitară, din 2005. Activez, cum ar veni, pe două fronturi…

            – Şi soţul ce lucrează? – Administrator la propria lui firmă de debitare lemn. Nu prea mai merge…

            – Ce faceţi ca asistent comunitar?

            – Mă ocup de persoanele neasigurate, bolnavi cronici, asigur urgenţele, acord îngrijiri la domiciliu dacă sunt solicitată, întotdeauna răspund solicitărilor. Nici nu se poate altfel, comuna e mică.

            – De când aţi terminat şcoala sanitară şi până în 2005, unde aţi lucrat?

            – Tot aici, asistentă. Aparţineam însă de Spitalul din Câmpulung. Făceam, practic, ce fac şi acum… Vaccinam copii, făceam tratamentele curente, mult teren. Fiind o zonă de munte, este ceva mai greu: casele sunt împrăştiate şi de la o casă la alta uneori faci şi un kilometru, poate mai bine. Numai că atunci nu erau atât de multe hârtii…

            – Cum e structurată populaţia? Câţi români, câţi ucraineni?

            – Cam jumătate români, jumătate ucraineni-huţuli.

            Câteva date statistice pot aduce precizări utile: vom găsi gospodării locuite în satul Bobeica (situat la altitudinea de 1.385 m), densitatea populaţiei în 2008 era de 17,4 locuitori/kmp, populaţia activă este aproape de 50%, natalitatea este mai mare decât media pe ţară şi chiar decât media judeţului Suceava.

            – Câte naşteri aţi asistat?

            – La dispensar, cam în jur de zece?

            – Pe lună?

            – Nu, în toată cariera mea. Ce să vă spun?! Nu e foarte hazliu să moşeşti în miez de noapte. Acum dispensarul e renovat, arată foarte bine, dar înainte îţi venea să o iei la fugă. Era coşcovit, era frig…

            – Arăta precum căminul cultural de alături?

           – Nici chiar aşa, dar nu cu mult mai bine. Important este că suntem aici, alături de cei care au nevoie de ajutor, de încurajare, de o trimitere, de un tratament. Facem parte din viaţa satului…

            – V-a plăcut să fiţi asistentă?

            – Da, oarecum… În familia noastră a fost un fel de tradiţie. Bunica după tată a fost moaşă, mama şi tata asistenţi veterinari.

            – Mai sunt vrăjitoare în comună?

            – Nu, dacă ar fi fost aş fi aflat. În Moldova-Suliţa ştiu că mai sunt…

Medicul de familie

            – E drum lung de la Cluj-Napoca la Izvoarele Sucevei?… Ne-a luat o zi întreagă să ajung aici venind dinspre Cluj.

            – Iniţial am avut repartiţie la Sighetu Marmaţiei şi, cum era la modă pe atunci, am decis să rămân. Am avut nişte prieteni, în studenţie, din Luxemburg, m-au tot chemat să lucrez acolo, plecatul era la modă, aşa că am plecat şi eu… Asta era prin ’90–’92. Fireşte, mă dusesem la Sighet, am făcut stagiul de ginecologie…

            – La spitalul acela cu multe pavilioane?

            – Aa-şa, acolo… Am plecat în Luxemburg, am avut acolo un pic de contract într-un spital, nu eram nici medic, nici asistent, undeva printre ele, urma să-mi echivalez unele discipline, ar fi trebuit să refac ultimii trei ani de facultate la Bruxelles, taxele erau 30.000 de dolari pe an, aş fi avut nevoie de minimum o sută de mii de dolari ca să o pot scoate la capăt şi nu era prea uşor. Îmi făcusem eu nişte calcule să lucrez ca asistent în ture de noapte, să fac gărzi, dar nu mai rămânea nimic pentru somn. Şi m-am întors în ţară… Norocul meu a fost că m-am putut întoarce. Era în 1992, pierdusem acum postul din Sighet, fiind însă ultima promoţie cu repartiţie guvernamentală şi-atunci am venit – 180 de clujeni – în Suceava. Repartiţia finală s-a făcut la casa de cultură din Suceava, bineînţeles, în tot judeţul. Aveam o hartă administrativă, nu geografică, eu ştiam doar mănăstirile. Aveam în vedere tot Maramureşul şi am luat o localitate mai apropiată de Maramureş. Nu ştiam însă că de la drumul principal sunt 50 de kilometri până aici şi că ne despărţeau vreo trei obcini şi vreo doi munţi mai măricei… După aceea am văzut! Dar era târziu… Ceilalţi – până la 180 – s-au retras, încetul cu încetul, spre casele lor. Eu am rămas… Venind de la sistemul vestic, nemţesc, organizat, am zis că stau şi eu un pic: pescuit, aer curat, munte, verdeaţă…

            – Loc cu verdeaţă!…

            – Dacă tot am venit, să treacă măcar o vară… Şi iată, au trecut douăzeci…

            Pe dl dr. Jean Călin Fudulache, absolvent de Medicină generală la IMF Cluj-Napoca (1989), l-am prins pe Obcina Brodinei. Abia depăşisem puţin cumpăna apelor, începuse deja să viscolească… Interviul s-a desfăşurat în maşina interlocutorului meu.

            – Unde locuiaţi atunci?

            – Chiar în dispensar.

            – Mai era alt medic?

            – Nu, nu avuseseră medic aici. Aia a fost şi ideea, măcar îmi fac eu programul… Să fiu singur, să fac lucrurile aşa cum le gândesc eu. Dar am evaluat greşit: programul nu mi l-am făcut eu, mi l-a făcut… satul! Ulterior, am făcut specializare în medicină de familie, am dat primariatul şi… cam atât.

            – Boli frecvente?

            – Tbc – har Domnului! – nu. Mai sunt accidente, câte o fractură… Predomină altfel de afecţiuni, e o zonă reumatogenă. Ambulanţa vine de câte ori e solicitată, nu sunt probleme la capitolul acesta. Vine de două ori pe săptămână pentru cei care au nevoie de dializă – îi duce şi-i aduce de la Suceava. Când am venit în 1992, am găsit 120 de copii până la un an, iar acum, în aceeaşi grupă de vârstă, avem şapte, opt, până în zece… E cel mai bun indicator al schimbărilor de după 1989. Sigur, sunt şi schimbări sociale şi migraţia populaţiei, mai ales tineretul a plecat, pacienţii noştri sunt predominant de vârsta a doua şi a treia. Dar scăderea natalităţii este catastrofală. E o dramă!

            – Aici, în Brodina de Sus, aveţi mulţi pacienţi?

            – Venind aici o dată pe săptămână – lor le este mult mai greu să treacă muntele, aţi văzut cum e drumul până în Izvoarele Sucevei – nu se adună foarte mulţi. Zece, douăsprezece consultaţii. Mai fac câte un triaj la şcoală, mai apare câte ceva infecţios… Am grijă să nu scap lucrurile din mână. În rest – reumatism, spondiloze, eventual câte o bronşită la un copil… De aici până la dispensarul din Izvoarele Sucevei sunt 16 km.

            – Locuiţi în Câmpulung.

            – Acum, da!

            – Şi cum vă deplasaţi?

            – Cu maşina asta. De când o am, vară sau iarnă, intru cu ea pe toate drumurile. Nu am probleme. Am prins însă şi ani când prima zăpadă era prin octombrie şi-apoi, până prin aprilie, era sus pe obcine de un metru şi mai bine. Nu puteai să treci nici încolo, nici încoace… Nu mai departe, marţea trecută, era sus zăpadă de vreun metru. Nu cred că aţi fi putut trece. Şi eu m-am chinuit să trec.

            – În afară de medicină ce mai faceţi?

            – Citesc, pescuiesc din când în când, iarna – schi, mi-am pus toţi copiii de pe la doi ani pe schiuri, am trei copii, un băiat şi două fete, şi toţi adoră să schieze.

            – Soţia dv. ce lucrează?

            – Este administrator la firmă – am avut un pic de firmă… Profilul? Fructe de pădure. Dar activitate este mai mult vara.

            – Care este numărul de consultaţii pe an?

           – Suntem un pic limitaţi cu numărul de consultaţii, ni se decontează doar un anumit număr de consultaţii pe zi, în realitate sunt mai multe. Nu poţi lăsa oamenii fără să-i vezi, chiar dacă ai făcut deja numărul maxim de consultaţii. În general, mă încadrez în cele 20 de consultaţii pe zi. Dar sunt luni când depăşesc acest număr.

            – Şi doar la dispensar?

            – Aş… Pe drum, pe munte, chiar şi la Câmpulung. Ies de la ecografie şi mă opresc pe stradă să le citesc un rezultat, au ei încredere în ce le spun eu. „Vă rog, citiţi-mi şi mie, nu mai am eu răbdare până mâine.“ „Dar nu ţi-o explicat de la ecograf ce şi cum?!“ „Mi-or spus, dar nu explică aşa bine ca dv.“

            – Să înţeleg că vorbiţi pe limba lor…

            – Mă cunosc, mă întreabă, îi ajut… Odată, mai demult, m-am întâlnit şi eu cu un coleg medic şi-am vrut să-l întreb ceva. „Nu, nu aici. Hai la cabinet!“ Nu mi-a plăcut răspunsul lui. Era o problemă medicală, e drept, i-ar fi luat doar două-trei minute. Nu poţi să le ceri oamenilor să vină pentru orice problemă la cabinet. Mai degrabă îmi fac eu programul după ei, vin la Brodina, merg în celelalte sate, merg la şcoli, cineva ştie în permanenţă unde sunt, mă sună, caut cea mai potrivită rezolvare în funcţie de caz. Ştiu oamenii, locurile, încerc să previn. E, dacă vreţi, o altă atitudine…

            Îl lăsăm pe medic să-şi continue drumul, iar noi coborâm către vatra satului Brodina de Sus. Pe dreapta, văd un bătrân a cărui casă parcă semăna cu el. Opresc. Era la gard. Îmi va spune că are 85 de ani.

            – Când aveţi necazuri, mergeţi la dispensar?

            – Nu mai merg eu la dispensar, e departe. Vine domn’ doctor, mai mă consultă… Acum o jumătate de oră a trecut spre Izvoarele şi mi-a lăsat nişte boabe!

            – Singur locuiţi aici?

            – Nu-s singur… Cu muntele!

Fierarul

            Oprisem ca să fotografiez o momâie de piatră – asemănătoare celor făcute de păstori pe vârfuri din Carpaţi, pe fiecare altfel, pentru a se putea orienta pe vreme cu vizibilitate redusă. Aceste alcătuiri, fiecare altfel, piatră peste piatră, sunt aşa de bine făcute încât nici viscolul nu izbuteşte să le dărâme. Nu ştiu să le fi studiat cineva. La Brodina de Sus, momâia văzută de mine fusese ridicată în curtea unui localnic. M-a văzut că am pozat-o şi m-a chemat apoi, prietenos, în curte. În Moldova, într-un sat de pe valea Jijiei, un român era cât pe ce să-mi dea cu parul în cap pentru că făceam fotografii pe uliţă. Aici, la Brodina de Sus, parcă nimerisem pe o altă lume. Un bărbat tânăr, cu ochii precum cerul Bucovinei, voi afla că se numeşte Vasile Ciucico, este autorul acelei alcătuiri din pietre de râu. Ca să poată câştiga ceva, ţine o fierărie. Toţi au nevoie de el. Soţia lui, Sidonia, tocmai pregătea ouăle de Paşte…

            – Cum de sunt aşa de uşoare?

            – Le scoatem gălbenuşul cu o seringă.

            Îi fac o fotografie în timp ce pregăteşte un ou. Celelalte, deja fără gălbenuş şi acoperite cu un strat de ceară, îşi aşteaptă rândul la vopsit… E nevoie de pricepere şi răbdare. Un băieţel de doi ani, Marius, cu ochi albaştri ca ai tatălui, asistă, din braţele unei mătuşi, la toată procedura. Alţi doi copii – fete – sunt la şcoală.

            – Unde a născut soţia?

            – În maternitate, la Rădăuţi. Sunt 70 de kilometri de la noi.

            – Nu vă este mai aproape Câmpulung Moldovenesc?

            – Ba da, dar e mai greu să trecem muntele. Iarna nici nu te poţi gândi, e zăpadă mare…

            Ospitalitatea lor mă copleşeşte. Soţul îmi arată „un pui de fierărie“, apoi, stârnit poate şi de curiozitatea mea, o piatră destul de mare, ce pare să fie o ţestoasă preistorică pietrificată. A găsit-o, spune el, pe pârâul Brodinei. Ceva mai devreme, fusese la punctul sanitar cu Marius, la vaccinare. „Marţea, întotdeauna, vine domnul doctor…“

            Nu e timp de prea multe vorbe. Un localnic din Nisipitu avea nevoie de o reparaţie la un utilaj, un altul îi ceruse nu ştiu ce piesă şi urma să pornească forja… Întreaga gospodărie era un atelier viu. În afară de copil, ceilalţi, toţi, lucrau. Şi mai avea timp şi pentru artă. Deşi, poate, ei nu se considerau artişti. Se bucurau pur şi simplu să respecte tradiţia locului ori să vadă cum, puse una peste alta, într-un anume fel, câteva pietre de râu „dădeau bine“. Şi aveau dreptate: dacă nu aş fi văzut în grădina casei lor acea alcătuire din pietre, asemănătoare celor ridicate de păstori pe vârfuri de munte, nu m-aş fi oprit din drumul meu.

            – Ce rol are medicul aici? îl întreb înainte de a-mi lua rămas bun.

            – V-am văzut când aţi fotografiat „chetrele“ din grădină. Vedeţi dv., dacă scot una dintre ele, momâia se prăbuşeşte. Şi dacă schimb o „chiatră“ cu alta, iarăşi nu mai e la fel de frumoasă. La fel e şi cu doctorul. Este… doar dacă-şi găseşte locul…

Trecătorul

            La intrarea într-un sat şi la ieşire – Ce gând? Ce imbold? Ce fel de a vedea? – un trecător prin viaţă (poate chiar fiu al acelei aşezări) a ridicat o cruce de lemn, încrustând pe ea un poem:

            Poemul de pe cruce, am gândit.

            Poemul de pe cruce, mi-a spus prietenul căruia i-am trimis fotografia.

            Între un viscol şi altul, am trecut pe lângă acea cruce şi eu, rătăcitor pe drumurile unei ţări în descompunere, ducând în suflet, ca pe o cruce, nepăsarea oamenilor, îndepărtarea lor de ceilalţi, trăitori în alte case decât casa lor: îndepărtându-ne de cei străini, care nu ne sunt tată şi mamă, fraţi şi surori, copii şi nepoţi, ne îndepărtăm de Dumnezeu.

            Cu o zi înainte nu aş fi putut trece pe acel drum de munte şi-n clipa când am ajuns „la cruce“ a început viscolul.

            În ce direcţie să o iau?

            Înapoi, fără să-mi închid lucrarea începută fără un motiv anume?

            Înainte, sub viscol, pe un drum necunoscut?

            Eram un prun în prag de primăvară, când abia mijesc mugurii florilor şi iarna se abătuse fără de veste asupra mea.

            Citeam cuvintele acelea poticnite, simple, izvorâte din inima unui trecător prin viaţă (poate chiar fiu al acelui sat), viscolea şi prin perdeaua fulgilor de zăpadă ce-mi biciuiau faţa îi citeam sufletul, poemul de dincolo de cruce.

            Ne separau sute de kilometri.

            Poate că cel care a încrustat poemul nu mai trăia, dar eram acolo, un singur trup: cuvintele acelea poticnite, simple, scrijelite în lemn, sortite şi ele să dăinuie cât va dăinui trupul de lemn al crucii.

            Am trimis fotografia prietenului pictor şi mi-a trimis curând, în chip de icoană pictată de el, sufletul – al meu, al lui, al satului, al ţării… Sufletul-poem al acelui trăitor – încă întru credinţă – ce înălţase cruce şi am văzut abia acum lucrarea lui: o cruce – nepăsarea oamenilor, îndepărtarea lor de ceilalţi, trăitori în alte case decât casa lor. Îndepărtându-ne de cei străini, care nu ne sunt tată şi mamă, fraţi şi surori, copii şi nepoţi, ne îndepărtăm de Dumnezeu.

            Ne-am întâlnit pe o cruce ridicată la margine de drum, i-am scris şi prietenul a revenit asupra lucrării, adăugând – urme palide în cărbune – dureri culese de mine pe drumuri de ţară, răni… Durerile lui.

             Ne-am întâlnit pe o cruce.