Doar unul din doi români (48%) știe ce înseamnă conceptul de „pacient nedetectabil” în cazul celor care trăiesc cu HIV, respectiv o persoană aflată sub tratament de lungă durată, care nu transmite virusul mai departe.

Sunt datele reci din studiul care dezvăluie ce cred românii despre persoanele care trăiesc cu HIV. Studiul e parte a iniţiativei globale „Stops with U”, implementată în România în parteneriat cu ARAS (Asociaţia Română Anti-SIDA), menită să pună în lumină stigmatizarea și prejudecăţile cu care se confruntă în continuare persoanele aflate în această situaţie.

        „Viaţa Medicală” a vrut să afle însă și percepţia unui român seropozitiv despre cum este privit și cum trăiește în 2020, an marcat de pandemia de COVID-19.

        A.S. locuiește în București și este un tânăr seropozitiv în vârstă de 26 de ani, care spune: „Eu sunt o fire optimistă și din fericire pentru mine nu am trăit până în momentul de faţă vreun moment în care să mă simt discriminat, dar, repet, eu sunt un caz pozitiv și sunt conștient de asta. Îmi este teamă să nu fiu discriminat, pentru că sunt conștient de realitatea din jurul meu. Eu doar am avut noroc să am lângă mine niște oameni minunaţi, care m-au înţeles și care mă sprijină în continuare, și le sunt recunoscător. Cu toate astea, am avut un moment în care nu m-am simţit confortabil deloc. Am fost nevoit să merg, într-o noapte, la un spital de urgenţe din Capitală cu dureri groaznice în zona abdominală. Când am ajuns și mi s-a făcut acea fișă de înregistrare am spus că sunt seropozitiv. La momentul când asistenta s-a apropiat de mine să îmi facă o injecţie cu ceva calmante, l-am auzit pe medic spunându-i să aibă grijă și să își pună mănuși că sunt seropozitiv. M-am simţit inconfortabil, nu mi-a convenit deloc, aproape că îmi părea rău că le-am spus. Mă întreb: dacă nu spuneam de la început că sunt seropozitiv sau dacă nici măcar nu știam că sunt infectat, acea asistentă nu își punea mănușile? Sau nu avea deloc grijă? De la acel moment am devenit mult mai categoric și atent cu aceste aspecte. Cred că este responsabilitatea noastră să îi protejăm pe ceilalţi în astfel de situaţii, dar în egală măsură este vorba și despre responsabilitatea fiecăruia de a se proteja pe el însuși”.

        A.S. nu poate uita momentul în care a fost detectat pozitiv: „Era o zi de noiembrie călduroasă, mult prea călduroasă pentru perioada aceea. Îmi mai aduc aminte ce oră era când am primit vestea, chiar și cu ce eram îmbrăcat, atât de bine mi-a rămas în minte acea zi. (...) Cert este că acum nici nu mă mai interesează foarte tare să aflu cum m-am infectat. Acum mă interesează doar ca eu să nu-i infectez pe alţii, iar pentru asta îmi iau tratamentul ca să pot rămâne nedetectabil și am grijă să nu expun pe nimeni. Asta e tot ce contează pentru mine acum, în legătură cu statusul meu”.

„Mă simt norocos”

        În plină pandemie, A.S. se consideră norocos: „Și din acest punct de vedere mă simt norocos. În toate lunile care au trecut de la începutul pandemiei nu am avut probleme cu tratamentul. Nu am fost pus în situaţia să ajung la spital și să mi se spună «nu avem». De când am început tratamentul au fost două astfel de situaţii, în care cei de la spital nu au avut tratamentul pe care îl luam eu. Dar, din fericire, în cazul meu a existat posibilitatea schimbării pe moment cu alte medicamente care aveau aceleași substanţe. Per total, personal nu am avut întreruperi de tratament din cauza lipsurilor din spital. Și spun că sunt norocos pentru că am tot auzit, de-a lungul timpului, că în alte orașe au existat întreruperi mari de tratament”. Și se bucură de o viaţă normală: „În momentul de faţă consider că am o viaţă normală. Pot face toate lucrurile pe care le făceam și înainte, cu excepţia unuia: nu mai pot dona sânge și ăsta e un lucru pentru care îmi pare foarte rău. Ca să ajung să am o viaţă normală și diagnosticul meu să conteze din ce în ce mai puţin în plan social, a fost nevoie să am în jurul meu persoane care mă iubesc și care înţeleg că nu reprezint niciun pericol pentru ei; persoane care au înţeles că dacă mă îmbrăţișează, mă strâng de mână sau dormim în același pat nu se pun în niciun fel de pericol. Eu continui să îmi iau tratamentul în primul rând pentru mine și sănătatea mea, dar și pentru cei care îmi sunt alături și mă iubesc, ca și pentru partenerii mei sexuali. Știu că atâta timp cât eu o să rămân nedetectabil, pentru ei nu va exista niciun risc”. Așadar, în 2020, un român seropozitiv consideră că duce o viaţă normală. Se consideră norocos. Își leagă speranţele de tratament și de respect: „Cele mai mari speranţe le am în legătură cu găsirea unui tratament care să vindece HIV. În egală măsură, sper ca oamenii să ajungă, în viitorul cât mai apropiat, să dobândească suficiente cunoștinţe astfel încât să fie mai toleranţi cu persoanele care trăiesc cu HIV, în particular, iar la modul general, cu semenii lor. Fac parte dintre aceia care cred în bunătatea oamenilor și capacitatea lor de compasiune. Până la un tratament care să vindece HIV sau un vaccin, să fim conștienţi de importanţa tratamentului, dar și a testării. În momentul de faţă putem ţine sub control epidemia de HIV cu tratament, toleranţă și respect”.

        Iar A.S. poate fi și fericit: „Îmi place să caut (și aproape de fiecare dată și găsesc) motive ca în fiecare zi să zâmbesc și să fiu fericit. De exemplu, o plimbare toamna la apus, într-un parc, mă poate face fericit. Pot să spun și că, deși nu gătesc mai deloc, ultima mâncare pe care am gătit-o a ieșit foarte gustoasă și am fost extrem de fericit”.

Dr. Mariana Mărdărescu: „Datele disponibile nu indică o posibilă vulnerabilitate a persoanelor seropozitive HIV în faţa COVID-19”

        Dr. Mariana Mărdărescu, șefa Compartimentului de Evaluare și Monitorizare a Infecţiei HIV/SIDA România, de la Institutul Naţional de Boli Infecţioase „Prof. Dr. Matei Balș” din București, precizează pentru „Viaţa Medicală”: „Conform Ghidurilor internaţionale, expunerea la infecţia cu virusul SARS-CoV-2 comportă acelaşi risc pentru o persoană infectată ca şi pentru o persoană non-infectată, motiv pentru care trebuie respectate aceleaşi măsuri de prevenire ca şi pentru populaţia generală. Astfel, persoanele cu vârsta de peste 60 de ani cu patologii precum: diabet, hipertensiune, boli cardiovasculare, boli pulmonare sau obezitate sunt la risc mai înalt de a dezvolta o formă mai severă de COVID-19. Datele disponibile la ora actuală nu indică o posibilă vulnerabilitate a persoanelor seropozitive HIV în faţă COVID-19, comparativ cu persoanele neinfectate”. Doctorul care și-a legat numele de un colectiv care a repurtat un succes al medicinei românești – ţara noastră are, pe plan european, cel mai mare număr de supravieţuitori ai valului cu infectări HIV de acum 30 de ani – susţine că „în mod clar mai putem afla vești bune, una dintre acestea fiind scăderea sub 1% a ratei de transmitere HIV materno-fetale precum și [privind] rata de supravieţuire, respectiv speranţa de viaţă a persoanelor afectate HIV în perioada anilor 1988-1990”.