Înaintarea în vârstă nu atrage neapărat după
sine un câştig de înţelepciune. Bătrâneţea nu i-a folosit în niciun fel lui Alfred
Sapse, iar o seamă de calităţi pe care le-a avut – curiozitate, imaginaţie,
rapiditatea unor combinaţii mentale, ştiinţa de a se face credibil – le-a uzat
de o manieră neortodoxă, stigmatizată de cercetătorul ştiinţific autentic. S-a
închinat, plecând sărac din România, lui Mamona, patronul avuţiei şi al
banului; l-a servit pentru a-i obţine favorurile, practicând impostura,
fanfaronada, oferind celor seduşi de volubilitatea sa cocktailuri de adevăruri şi
minciuni, dar având în permanenţă an eye
to the main chance. Arghirofil peste poate, visând la tunuri financiare din
comerţul cu medicamente şi, deşi medic, fără să ţină seama de principiile
deontologice universal valabile în raporturile cu bolnavii, chiar dacă aceştia
erau copii sau muribunzi. Ni se relatează că o ziaristă, mirosindu-l că e un
tip incorect, după ce o cucerise cu aspectul său de fost playboy, în zilele
petrecute în România (2007), l-a „testat“, rugându-l să vadă un copil cu o boală
incurabilă de ochi, doar se pretindea mare oftalmolog. Consultaţia s-a desfăşurat
în camera sa de hotel de la Intercontinental, neezitând să ceară părinţilor un
onorariu de două mii de euro – pentru rangul său şi oboseală! Ba chiar a enunţat
posibilitatea vindecării cu transplantul de celule stem, plasate în buzunărelele
tăiate în pielea abdomenului, o metodă pe care tocmai o „brevetase“.
La un post de televiziune, o vedetă a
momentului a făcut mult rău bolnavilor lăudând această „inovaţie“, asociindu-şi
astfel numele cu cel al impenitentului vânzător de iluzii. N-ai nicio remuşcare, continuând să pledezi pentru beneficiile falsului
tău transplant de celule stem, i-a spus judecătorul, după ce tribunalul îl
condamnase la 17 ani şi jumătate de închisoare, în 2010.
Dacă
i-ar fi studiat cineva cu atenţie antecedentele şi i-ar fi comparat afirmaţiile
cu realitatea faptică, propunerile „terapeutice“ ale acestui Tartuffe în rol de
medic nu ar fi fost atât de uşor creditate de pacienţi, oameni din mass-media,
chiar şi de unii medici, după cum ne declară – cu părere de rău pentru breaslă
– prof. dr. Monica Pop: Reclama ineptă pe
care aţi reprodus-o în prima parte a acestui text, anunţând „minunile“ promise
de Sapse, am văzut-o din întâmplare, călătorind cu trenul, într-o revistă cu
preocupări pentru sănătate uitată pe bancheta compartimentului în care mă
aflam, şi cine ştie de câţi citită.
Aminteam de faptul
neobişnuit, mai ales după „Tezele din iulie“, că, în 1980, la Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică apărea biografia „Doctor Alfred Sapse“1. Autori:
Adriana Kiseleff şi Eugen Barbu. În acele vremuri, biografiile erau cu totul
excepţionale, căci masele contau şi nu individualităţile, încât ori personajul
abordat şi pus în evidenţă trebuia să fie o mare personalitate (în medicină,
din categoria: Cantacuzino, Babeş, Levaditi), ori prezentarea publică a
biografiatului să folosească unei „cauze“. Sapse nu era o mare personalitate,
probabil, nici autorii cărţii nu o credeau în sinea lor, dar afacerea pe care
acesta o propunea, promovarea în SUA a
Gerovitalului, produsul farmaceutic brevetat de Ana Aslan, era (fusese) o
„cauză“, iar revenirea în patria-mumă a cuiva care emigrase „pentru
reîntregirea familiei“ (Israel) era un alt argument. Başca peregrinările prin
Elveţia, Statele Unite, Franţa etc., unde s-ar fi instruit şi afirmat, pentru
a-şi servi mai bine ţara de origine. De aceea, Nicolae Ceauşescu, în timpul
vizitei sale la Washington, întâlnindu-l (nu se ştie prin a cui mijlocire), i-a
spus: În America, care este ţara dv. de
astăzi, aţi avut posibilitatea de a vă specializa ca cercetător şi de a câştiga
din experienţa americană. Dar nu uitaţi că rădăcinile dv. sunt româneşti.
Îmbinaţi aceste două elemente şi puneţi-le în folosul comun al celor două ţări,
creând punţi de înţelegere între amândouă. Faceţi ca roadele ştiinţei româneşti
să fie cunoscute poporului american1.„Roadele“ despre care glăsuieşte Ceauşescu erau comprimatele şi fiolele de
Gerovital, „elixirul“ care promitea întinerirea, o afacere de milioane pentru
Sapse şi valută forte pentru ţară. Totodată, diaspora românească „reacţionară“
ar fi aflat că românii fugiţi din sistem se puteau oricând întoarce pentru a
pune umărul la construcţia României ceauşiste. Ziarul „Glasul patriei“
(1955–1972), organ al Comitetului Român pentru Repatriere, apoi „Tribuna României“
(1972–1989)2 aveau şi misiunea de a răspunde acestui scop.
Ca realizare jurnalistică, biografia lui
Sapse este rezultatul consemnărilor unei succesiuni de întâlniri ale autorilor
cu „subiectul“, având loc mai ales în camerele primului hotel de 22 de etaje apărut
în Bucureşti (1968–1970), Intercontinental, rezervat exclusiv străinilor, la
Cofetăria Capşaa, restaurantul Pescăruş, localuri de lux pe măsura
distinsului oaspete, unde mesele erau prevăzute, indubitabil, cu tehnică
operativă de ascultare. Cine plătea consumaţia? În principiu, Mr. Sapse, dacă
nu cumva comanditarul din umbră al lucrării îi dotase pe scriitori cu niscaiva
bani de protocol. Cartea este un cocktail: mărturisiri ale ilustrului şnapan
(la persoana întâi, însă neevidenţiate prin ghilimele sau altcumva) şi o
„umplutură“ cu texte prelucrând informaţii despre „cercetătorul“ intrepid al
fenomenelor biologice şi medicale. Stilul este reportericesc-encomiastic şi în
egală măsură siropos-desuet, specific anilor ’50 ai secolului trecut. Scriitura
aparţine, probabil, doar jurnalistei Adriana Kiseleff, Eugen Barbu fiind
garantul pentru ieşirea la lumină a cărţii şi cel care veghea să nu se
strecoare greşeli ideologice. Acest „amestec“ ar putea deruta cititorul: este
viaţa adevărată a personajului Sapse ori biografia sa „romanţată“? Din moment
ce numele personajelor sunt „date în clar“, nu poate fi vorba de o ficţiune sau
de un roman de proastă calitate, cu „cheie“. Dar nu analiza literară ne
interesează, ci demontarea câtorva dintre plăsmuirile acestui mitoman în serieb.
Sapse trece cum trece prin şcolile medii,
suferind nedreptăţile ruşinoaselor discriminări rasiale. După 23 august,
Ministerul Învăţământului permite tuturor celor aflaţi în această situaţie să-şi
încheie studiile, creându-le condiţiile să-şi treacă examenele restante la
liceul evreiesc „Cultura“. Învaţă trei săptămâni şi reuşeşte să depăşească
toate probele-obstacol cu succes. Se îndreaptă către medicină. Dar, în Bucureşti,
erau 10–15 candidaţi pe un loc, asemănător la Cluj şi Iaşi, deci „inaccesibile
pentru noi“. Şi atunci, 11 băieţi şi fete dornici să devină doctori au ideea –
sfătuiţi şi de ministrul învăţământului (Ştefan Voitec) şi de cel al sănătăţii
(Florica Bagdasar) – să plece la Timişoara şi să înfiinţeze o facultate de
medicină. Susţine că au înfiinţat-o ei, 11 tineri, însoţiţi de un profesor de
psihologie, în noiembrie 1944, şi că primele cursuri au fost predate de
doi-trei profesori: Georgescu (psihologie), Şerban Brătianu şi Benedict Menkeş [Menkes]
(anatomia şi patologia). Istoria acestei acum prestigioase universităţi de
medicină şi farmacie, purtând numele lui Victor Babeş, e însă puţin diferită.
În decembrie 1944, a fost emis un decret-lege semnat de Regele Mihai I pentru
înfiinţarea Universităţii de Vest. Acest act a fost precedat de un raport al
lui Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale, M. Romniceanu, ministrul
economiei naţionale, şi D. Danielopolu, ministrul sănătăţii şi asistenţei
sociale. Cum era să pomenească autoarea numele MS Regelui Mihai I ori pe cel al
acad. D. Danielopolu, pentru scurtă vreme ministru, în două guverne (Sănătescu şi
Nicolae Rădescu), încă necomunizate în totalitate? Primul document care
consemnează înfiinţarea Facultăţii de Medicină din Timişoara este Decretul 104
din 17 ianuarie 1945, semnat de dr. Dumitru Bagdasar. Efectiv, facultatea
începe să funcţioneze la 15 iulie 1945 cu primii doi ani de studii, în anul I –
412 studenţi, iar în anul al doilea 763. Deşi între cei 11 „ctitori“
ai facultăţii, Sapse nu-şi pierde vremea pe malul Begăi şi, după doi ani
petrecuţi la Timişoara, se transferă la Bucureşti. „În aceşti ani, ne spune el
(Sapse, n.n.) a lucrat ca asistent la Spitalul Panduri, condus de
profesor doctor Burghele, unde a cunoscut pe doctorul Ţaicu, un chirurg de mare
prestigiu, pe doctorul Dragoş Bocancea, actualmente şeful secţiei de chirurgie
urologică de la Spitalul judeţean Ilfov“. Un student, fără să fi fost extern
sau intern prin concurs, chiar în acei ani permisivi pentru anumite categorii
sociale, nu putea fi nici măcar preparator, darmite asistent al profesorului
Th. Burghele. Să fi fost asistent medical? Doi venerabili chirurgi din celebra
echipă de la Panduri, pe care i-am intervievat, nu-şi amintesc numele Sapse.
Iar până în 1960 şi chiar puţin după, cadrele medii erau în exclusivitate surori medicale, alese pe sprânceană, şi
câteva măicuţe catolice rămase din vechiul spital dinaintea naţionalizării.
Faptul că în spital au lucrat doctorii Ţaicu [Mircea Tzaicu] şi Bocancea
constituie singurul adevăr din această
afirmaţie biografică a lui Sapse.
Braking
Method – curs „intensiv“ de
oftalmologie
În 1963, Sapse părăseşte
România. Vrând să devină cercetător ştiinţific în domeniul oftalmologiei, şi-ar
fi dorit să lucreze în clinica profesorului Franceschetti (Geneva), o
celebritate a timpului. Îndrăzneţ, îi trimite o scrisoare în care îşi expune
doleanţa şi – surpriză – primeşte un răspuns semnat de profesorul însuşi: „Dragă
Dr. Sapse, dacă vrei să vii să studiezi în clinica mea, eşti binevenit, dar noi
nu-ţi putem oferi nici salariu şi nici bilet de avion. Cel mult, noi îţi vom
acoperi cheltuielile de masă şi locuinţă“. J’arrive!
– răspunde imediat, telegrafic, Sapse. După patru săptămâni ajunge în faţa
profesorului, se produce „un curent instantaneu de simpatie reciprocă“, iar
Sapse devine pe loc „asistentul profesorului Franceschetti“. După trei-patru
luni, profesorul îl salarizează cu două mii de franci şi îi spune (citez pentru
incredibilul afirmaţiei din cartea Adrianei Kiseleff) că, începând din acel
moment, „doctorul Alfred Sapse este profesor-asistent titular la clinica de
oftalmolgie de la Universitatea din Geneva“. La sosire, când a fost numit
„asistent“, îndeplinea cu siguranţă rol de cadru medical mediu (se cunosc situaţii
similare), dar nimic nu-l împiedica să asistela cursurile profesorului. Afirmaţia că după patru luni ar fi devenit, fără
niciun examen, fie şi formal, profesor-asistent este o impostură sau rezultatul unei traduceri intenţionat greşite a noii
funcţii: asistentul profesorului Franceschetti (eventual) şi nu profesor. Sau
poate doar şef peste celelalte cadre medii din clinica respectivă. Sapse, medic
de medicină generală în circumscripţii rurale, apoi scurtă vreme posesorul
propriului „cabinet «cu raze» pe undeva prin comuna Jilava“ (cu ce bani şi-a
dotat cabinetul, inclusiv cu aparat Roentgen, când şi unde s-a iniţiat în
radiologie?), avea ca pregătire în domeniul oftalmologiei un stagiu de un an
(numeşte acest stagiu „bursă“) la Institutul de Perfecţionare a Medicilor şi
Farmaciştilor de pe lângă Spitalul Colţea şi la Clinica de ochi nr. 22 şi...
cam atât. Nu fusese intern, secundar şi nici nu obţinuse, în urma unui examen, titlul de medic specialist oftalmolog.
Or, în aceste condiţii, oricât de strălucit ar fi fost, nu putea primi titlul
de care face caz şi nici nu ar fi avut independenţa să se ocupe de bolnavi. E
adevărat că folosea pentru însuşirea cunoştinţelor – după cum le relatează
biografilor săi, mi-i imaginez cu gura căscată de uimire – o metodă rapidă de
învăţare: Braking Method. Punea sub
pernă un magnetofon care derula o bandă cu problemele pe care dorea să le
asimileze, şi adormea: „creierul în somn lucrează“. „Utilizând metoda aceasta,
Sapse şi-a însuşit într-un timp record cunoştinţele extrem de avansate, care
l-au ajutat mult să se pună la punct cu tehnologia vest-europeană, făcând mari
progrese în timpul experimentărilor“. Dintr-odată însă, simte nevoia –
amintindu-şi de Filatov – să abordeze problema transplantului de cornee. I se
destăinuie profesorului, care, deşi îl aprecia atât de mult (afirmaţia îi aparţine),
căci abia îl „făcuse“ profesor-asistent, îl sfătuieşte să plece în Statele
Unite, la William Stonec mai ales după ce află de experimentele sale cu cornee
din teflon şi polimetil-metacrilat. („Rezultatele au fost însă catastrofale:
toate transplanturile au fost respinse“. Iepurii supuşi experienţei au murit.)
Astfel, spre sfârşitul anului 1964, părăseşte
Geneva cu destinaţia Los Angeles, unde urma să-l întâlnească pe W. Stone,
specialistul numărul unu în domeniu, şi unde erau şi bani pentru „cercetare“.
Îl va revedea pe profesor în 1968, la Paris, la un congres al Societăţii de
Oftalmologie din Franţa, unde, deşi bolnav, Franceschetti ar fi venit special să
asculte conferinţa lui Sapse. La sfârşit, îl îmbrăţişează şi îl felicită în faţa
întregului auditoriu. Trei ani mai târziu, profesorul decedează. Atât de mult
l-a iubit Sapse, încât nu-şi aminteşte că maestrul său – care, probabil, nici
nu a participat la acel congresd – decedase chiar în acelaşi an şi
nu „trei ani mai târziu“ (Adolphe Franceschetti, 1896 – 8 mar. 1968). Iar
„conferinţa“ verbaliza de fapt prima parte (şi ultima) a unui articol: prezenţa
anticorpilor la diverşi antigeni în lacrimile iepurilor, publicată în Arhivele
de Oftalmologie în aprilie 1987, unde Sapse face parte dintr-un colectiv de
autorie.
Revenind, Stone îl angajează imediat cu
cinci mii de dolari pe an în calitate de cercetător ştiinţific. Dar Sapse nu
avea viză de rezidenţă. Nicio problemă: Cedars-Sinai face un raport către Departamentul
de Emigraţie al SUA (corect: Departamentul de Imigrare), motivând că Sapse este una dintre „persoanele foarte
importante pentru ştiinţă (VIP) şi în câteva zile a fost acceptat ca rezident
permanent în Statele Unite“. Auzind că Sapse vorbea întruna despre antigenii şi
anticorpii din lacrimi, cu gândul tot la transplantul de cornee (eşuat),
departamentul de imunologie al Universităţii din California îl invită să
lucreze în laboratorul unui savant ceh, J. Ivanyi. Şi astfel Sapse, potrivit cărţii
Adrianei Kiseleff & E. Barbu, descoperă anticorpii din lacrimi (!).
„Datorită acestei descoperiri, dr. Sapse a primit o bursă de cercetare în
valoare de 20.000 de dolari, acordată de Institutul Naţional al Sănătăţii
(...)“. Nu trece mult şi Sapse constată că în lacrimi există „Lysozim-ul, un
element antibacterian, care are un rol foarte important în imunologia oculară,
în sensul că protejează ochii la anumite infecţii“. E drept că la această
descoperire i-o luase înainte Fleming (1922). Recunoscând prioritatea, Sapse
spune însă că nimeni n-a fost în stare să izoleze această enzimă. El a reuşit să
scoată lysozimul din lacrimi (!) şi să vadă cum acţionează în procesul
imunologic. (Adriana Kiseleff, p. 65). Organizează cu familia şi „studenţii săi“
(?) „şedinţe de plâns“ provocate de un gaz lacrimogen şi după şase luni obţine
jumătate de litru de lacrimi, din care izolează 10 mg de lysozim în stare pură.
Adevărul este şi de data aceasta altul: lizozimul a fost într-adevăr descoperit
de Fleming, iar fizicianul, matematicianul şi biologul britanic David Chilton
Phillips, utilizând cromatografia cu raze X, este cel care a determinat
structura lizozimului (1965) şi tot
ce se ştie astăzi despre această enzimă (structură, caracteristici
fizico-chimice etc)4. El a fost înnobilat, devenind Baron Phillips
de Ellesmere, şi nu Sapse.
Înainte de a-şi încheia activitatea la
Cedars-Sinai, Sapse face o ultimă descoperire. În lacrimile celor care sufereau
din pricina „ceţii industriale“, cantitatea de lizozim e foarte scăzută „iar
această proteină alcalină e înlocuită de alta – acidă pe care tot eu am descoperit-o şi izolat-o: specific tear prealbumin. Din pricina
acidităţii se creează fenomenul de «smog
eyes irritation»“. Problema smogului a devenit una universală, iar
fenomenul de „iritaţie“ nu numai a ochilor, dar şi a întregului sistem
respirator, plus celelalte dezastre asupra întregului organism uman de care se
face responsabilă poluarea erau demult descoperite şi nu-l aşteptaseră pe
Sapse. Totuşi, în Nature nr. 221/25 ian. 1969, un colectiv de autori, Benjamin
Bonavida, Alfred T. Sapse & Eli E. Sercarz, de la departamentul de
bacteriologie al Universităţii din California şi laboratorul de imunologie
oftalmologică Cedars-Sinai, publică articolul: Specific tear prealbumin: a unique lachrymal protein absent from serum
and other secretions. Faptul de a nu cita numele colegilor colaboratori la
descrierea acestei albumine dovedeşte, dacă mai era nevoie, egotismul lui
Sapse. Astăzi, în tratatele de specialitate5 nu se pomeneşte nimic
de această proteină.
Gerontologul păgubos
În cartea celor doi
autori sunt reproduse fotografii. Una dintre ele, color, are următoarea legendă:
„Acad. prof. dr. doc. Ana Aslan şi dr. Alfred Sapse la un dineu oficial“. Ana
Aslan este aşezată la o masă, zâmbind către un interlocutor de vizavi,
invizibil în poză; e îmbrăcată sobru, elegant, poartă colier şi cercei. În
spatele scaunului, într-o haină albă, Sapse tânăr, cu silueta lui de rugbist
care o fascinase pe biografa sa, pare grăbit să se poziţioneze în aşa fel încât
în fotografie să apară împreună cu profesoara Aslan. Fotografia e tăiată astfel
încât părţile laterale nu se văd. Oare când a avut loc acest dineu oficial? Nu
se spune. Suspicionăm un montaj, e drept, mai profesionist realizat decât în cazul
unora dintre celelalte ilustraţii foto din carte. După cum se ştie, procedeul
(eufemistic numit „retuşuri foto“) era curent în epocă.
Un fragment din revista Contemporanul (nr. 36/31 aug. 1973), săptămânal al Consiliului Naţional
al Culturii şi Educaţiei Socialiste, publică pe prima pagină interviul: Cu dr. Alfred. T. Sapse despre Gerovital H3
în medicina americană. Coloanele de ziar fotocopiate au în centrul lor
portretul lui Sapse. Ele anunţă
întrucâtva hotărârea subită a lui Sapse de a se dedica Gerovitalului H3 şi
introducerii „elixirului“ tinereţii în Statele Unite – o mină de aur, dacă
această idee i-ar reuşi. Sapse începe prin a înfiinţa companii farmaceutice
(mai mult pe hârtie, decât în activitate), ceea ce îi permite să relaţioneze cu
autorităţile (resursele financiare de care dispunea erau între inexistente şi
precare) şi să desfăşoare campanii de publicitate. În această privinţă, cum s-a
văzut, era expert. Una dintre companii se numea Samaritan Pharmaceuticals Inc.
Administratorul site-ului unde sunt prezentate aceste societăţi (de exemplu,
cea care la un moment dat se ocupa şi de cortizol/anticortizol, un alt concept
al preşedintelui şi directorului general dr. A. Sapse) precizează: „Cititorii
sunt avertizaţi că nu există nicio garanţie a companiei că se vor obţine aprobările
guvernamentale necesare pentru Anticort“. În privinţa Gerovitalului, lupta sa
cu Food and Drug Administration (FDA) a durat ani şi a însemnat un alt eşec.
„Elixirul“ juneţii veşnice a devenit pentru Sapse ambrozie otrăvită. Cartea
celor doi biografi reproduce numeroasele demersuri, acte, scrisori etc. ale lui
Sapse, un adevărat război al nervilor pentru a-şi materializa proiectul.
În aceeaşi perioadă, Sapse află de
„Antiblastic L“. Îşi aminteşte urgent de colegul Leontopol şi îi scrie („Dragă
Mihai“, „Scumpe prieten“); îi cere dreptul de a-i comercializa în „State“
produsul anticanceros; îi trimite formulare de contract gata tipărite... Văzând
că, în pofida insistenţelor, acesta tergiversează aderenţa la propunerea sa, îi
expediază chiar o misivă cu imputaţii dure, invocând cheltuielile de multe mii
de dolari pe care le-ar fi făcut pentru promovare, cheltuieli anticipând
semnarea contractului şi rămase fără finalitate. Aceste înscrisuri, în original
sau fotocopiate, se regăsesc în dosarele „Leontopol“ de la CNSAS. „Vladimir“
(numele de cod al unui informator) relatează despre întâlnirea avută de dr.
Alfred Şapse (Sapse, n.n.) în casa
locuită de Mihai Leontopol, unde „cetăţeanul american de origine română“ vine
însoţit de... Adriana Kiseleff. Ceea ce nu ştia colegul Sapse este că Leontopol
fusese racolat de Securitate sub pretextul (iniţial al) protejării „invenţiei“
sale pe bază de hidrochinonă şi că „Leonida“, „Leonte“, „Michel“ (tot atâtea
nume conspirative ale lui Leontopol) nu ar fi putut semna niciun fel de
contract fără acordul „organelor“.
Ne-am adresat cu rugămintea
de a ne sintetiza informaţiile despre îndelungata aventură a Gerovitalului în
Statele Unite, până la încheierea riscantei întreprinderi în 1974, când
medicamentul a fost cu desăvârşire interzis de FDA, dlui dr. Mircea Dumitru, fost director al Institutul de Geriatrie şi
colaborator al Anei Aslan timp de 25 de ani, el fiind şi primul autor al unei
lucrări iatroistorice de referinţă, „Pagini din istoria gerontologiei şi
geriatriei româneşti“6.
„Despre domnul Sapse, pe care nu l-am
întâlnit niciodată în Institut, am aflat din cartea GH3: Vă va prelungi el tinereţea?, cu subtitlul: Primul medicament integral fascinant şi
controversat, de Herbert Bailey, publicată de Batam Books Inc. Cartea este
scrisă pentru publicul larg, în dorinţa evidentă de a fi vândută, şi [cuprinde]
puncte de vedere personale, iar autorul nu era medic. [Acest lucru nu l-a
împiedicat] să menţioneze [sintagma] «controversial
drug» şi să citeze un editorial din JAMA, una dintre cele mai prestigioase
reviste medicale din America: Procaina –
cântecul său s-a încheiat. Mai mult, autorul îşi permite să facă unele
afirmaţii negative la adresa revistei. Nu reiese din această carte că profesoara
Aslan şi-ar fi dat acordul pentru societatea «Rom-Amer». Iniţiativa îi aparţine
lui Sapse. Herbert Bailey îl prezintă pe Sapse (p. 33) ca un renumit oftalmolog din cadrul UCLA care obţinuse un număr de premii pentru contribuţia sa originală la demonstrarea
rolului anticorpilor din lacrimi; acum lucra la una din numeroasele burse
primite de la Institutul de Sănătate al SUA. [Autorul se bazează, ca şi
biografii săi români, pe afirmaţiile lui Sapse]. Mai mult decât un cercetător faimos (sic), ca tânăr doctor, el văzuse munca dr. Aslan în rândul vârstnicilor. În
satul din România unde fusese trimis în ultimul an de rezidenţiat [de fapt,
stagiu la ţară, ca medic de circumscripţie]
a văzut bătrâni care reveneau la viaţă după un an sau doi. «Era extraordinar»,
mi-a spus, «să-i vezi pe bătrânii ăştia cărora nimeni nu le mai dădea nicio şansă
şi care, trataţi cu GH3, se simţeau din nou bine. Acum erau din nou fericiţi,
dornici să ia parte la viaţa care îi înconjura, capabili să muncească şi să
însemne ceva pentru ei înşişi şi pentru cei din jur. Suferinţele lor fie dispăruseră,
fie se atenuaseră foarte mult. I-am văzut pe aceşti oameni înainte şi după
tratament, şi ştiu ce am văzut, dar pentru mine era incredibil. Nu am uitat
asta niciodat㻓. „Mi-am
permis să redau întocmai cele scrise de autor – continuă dr. Mircea Dumitru –
pentru a nu altera cu nimic readucerea la viaţă a muribunzilor şi asimilarea cu
rezidenţa acelor ani pe care eram obligaţi să-i facem la ţară. Chiar de
necrezut! Dar Aslan, cu tot efectul placebope care îl exercita chiar şi simpla sa prezenţă, când a fost chemată să-l
vadă pe Onasis, grav bolnav, rezultatul a fost că acesta a murit la scurt timp
după vizita ei. Autorul mai sus citat continuă: Sapse renunţă la cariera sa la
UCLA, deşi colegii îl avertizează că-şi ruinează cariera, şi o ia pe o cale
dezastruoasă. Sapse nu avea bani, dar începe jocul «de a câştiga-sau-pierde»
datorită credinţei obsesive în GH3. Sapse îl invită pe prietenul său Manfred
Mosk să formeze o companie care să testeze GH3 în SUA. Următorul act al dramei
noastre are loc în apartamentul lui Sapse. Printre cei prezenţi au fost:
Manfred Mosk, Jean Doran (român), Sapse şi dr. MacFarlane. Acesta din urmă este
şi autorul unui articol în care afirma că GH3 este un inhibitor de monoaminooxidază
slab şi reversibil. «Sapse îi telefonează bancherului Mosk, născut în România, şi
îl roagă să meargă în România pentru a face un contract pentru distribuţia GH3
în SUA. Mosk pleacă în România, se prezintă direct la autorităţi şi obţine
contractul în care se stipulează că Rom-Amer
va fi singura companie cu dreptul de a importa şi distribui GH3 în SUA.“
În
baza informaţiilor pe care le-am găsit, cu privire la drepturile exclusive
asupra GH3, se pare că acordul datează de la sfârşitul anilor ’60, iar Sapse şi
Manfred Mosk s-ar fi întâlnit cu Ana Aslan la Bucureşti şi apoi au înfiinţat
Rom-Amer. Sapse a lansat acţiuni pe piaţa americană de multe milioane de
dolari. Văzând opoziţia tenace a FDA pentru comercializarea GH3, Sapse, încurcat
în fonduri, a cerut acestei instituţii măcar dreptul de a vinde GH3 ca un
antidepresiv. Ar fi obţinut acest drept numai în statul Nevada.
„FDA
acceptă să testeze GH3 în trei faze. Faza I testează pacienţi în îngrijire
psihiatrică, care să determine siguranţa şi eficacitatea Gerovital H3, în
dozele [recomandate] de Aslan. Acestor pacienţi li se elimină [pe durata
testului] orice alt tratament. Faza II constă în studii dublu-orb. Faza III, în
testarea GH3 de către 20, sau 30 de psihiatri din întreaga ţară, care să
lucreze cu 30 până la 40 de pacienţi. Rezultatul
îl cunoaştem, Gerovitalul nu a fost omologat! Despre acest lucru în
Institut – ne spune dr. Mircea Dumitru – nu s-a pomenit nimic. În ’94 sau ’95,
la revenirea mea în ţară, am cumpărat pentru nişte cunoştinţe, care mă rugaseră
şi nu puteam să le refuz, câteva cutii de Gerovital. La vamă, la intrarea în
SUA, mi-au fost confiscate, [vameşul] arătându-mi o hârtie cu medicamentele interzise în Statele
Unite. Pe primul loc figura Gerovitalul.Crezându-se probabil că în cutiile cu fiole poate fi şi altceva, după o
lungă perioadă de timp, am fost chemat să le ridic. Costul depozitării devenise
enorm. Mi-am rugat cunoştinţele, dacă doresc totuşi să obţină Gerovitalul, să
meargă să achite. Fiolele de Gerovital au rămas cadou acolo...“
Dezvăluiri incendiare despre persoanele
implicate în odiseea Gerovitalului în Statele Unite, dar şi despre autorii
biografiei închinate lui Sapse – în ultima parte a acestui serial.
(Prima
parte a acestui articol a apărut în „Viaţa medicală“ nr. 28 din 11 iulie 2014)
a De fapt, după naţionalizare,
s-a numit Cofetăria „Bucureşti“, dar autorii au păstrat vechea denumire, care dădea
bine în rândul românilor din diaspora.
b Sintagma „mitoman în
serie“ am preluat-o dintr-un eseu al lui Vladimir Tismăneanu din România liberă din 7 iulie a.c., folosită
de autor cu referire la un anumit politician.
c W. Stone, profesor la
Cedars-Sinai Medical Center din Los Angeles. Centrul este un celebru aşezământ
medical de o mie de paturi, cu peste două mii de medici şi zece mii de alţi
angajaţi, desfăşurând programe de cercetare biomedicală bazată pe o colaborare
interdisciplinară.
d Congresele Societăţii
Franceze de Oftalmologie se ţin, tradiţional, în luna mai.
e Sapse AT, Ivanyi J,
Stone W Jr, Bonavida B, Sercarz EE. Tears as carriers of antibodies. 1.
Presence of antibodies to diverse antigens in rabbit tears. Arch Ophthalmol.
1967 Apr;77(4):526-9.