Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

„Românul-american“ dr. A. Sapse, campion al escrocheriilor medicale (3)

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE joi, 14 august 2014

Ultima parte a poveştii lui Alfred Sapse – campion al escrocheriilor medicale şi „agentul Gerovital“ din SUA al lui Nicolae Ceauşescu – trece prin arhiva CNSAS. Dr. Mihail Mihailide reconstituie firul evenimentelor.

    O ciudată descoperire bibliografică: în 1977, la nici o lună după marele cutremur, apărea la Editura Litera, într-un tiraj de trei mii de exemplare (care astăzi pare uriaş), o variantă mult îmbunătăţită a ediţiei ulterioare, din 1980, a cărţii închinate lui Sapse de Adriana Kiseleff şi Eugen Barbu. Condiţiile grafice erau, de asemenea, mult mai bune. Am obţinut de curând această ediţie, prin amabilitatea unui anticar din Piatra Neamţ. Cititorul grăbit nu va sesiza imediat în ce constă „misterul“, altul decât acela că, în vremuri de strictă cenzură politică, se putea publica o biografie a unei persoane în viaţă (n.1926), expatriate, de o notorietate autoafirmată şi neverificată, deci îndoielnică, doar pentru faptul că promitea să vândă în Statele Unite Gerovital H3a. Sigur, nu fără un foarte interesant profit comercial propriu.
   Cartea din 1980, publicată de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, intitulată „Doctor Alfred Sapse“1 – cea care ne-a servit pentru a neCoperta cărţii din 1977 construi comentariul în precedentele două articole – pare o ciornă preluată de pe un caiet maculator şi tipărită, faţă de cea anterioară cu trei ani (fostul bruion, definitivat, acum şi transcris „pe curat“): „Doctor Sapse şi odiseea Gerovitalului“2, cu acelaşi conţinut, dar cu textul „stilizat“ de o mână expertă (redactor de carte, Passionaria Stoicescu-Ivanov), pasaje rafistolate, fotografii clare şi tehnoredactare profesionistă.
   Ce explicaţie s-ar putea găsi faptului neobişnuit că o primă ediţie a unei cărţi e superioară calitativ celei de a doua, când întotdeauna ediţiile succesive, dacă nu rămân identice, vor înregistra sine qua non îmbunătăţiri? De aceea, poate, acestea din urmă au înscrisă pe pagina de gardă precizarea: ediţie corectată şi adăugită; sau, dacă nu vor mai suferi nicio modificare: ne varietur. Vom încerca o desluşire a acestei „enigme“ către sfârşitul articolului. Atunci vom devoala şi ce hram purtau autorii acestei biografii insolite, în cele două variante ale ei.
   Nu-i putem contesta lui Sapse meritul perseverenţei timp de şapte ani şi zbuciumul său sufletesc pentru a înfrânge, prin căi legale sau mai puţin acurate, opoziţia Food and Drug Administration (FDA) faţă de comercializarea produsului Anei Aslan. Credea în binefacerile de stopare a îmbătrânirii, ba chiar de regresie a acestei etape din viaţa muritorilor norocoşi, chiar şi după acel cântec de lebădă al Gerovitalului în Statele Unite, din 1974. În carte, citează cazuri lipsite de consistenţă, fără o documentare ştiinţifică riguroasă, apelând la argumente „emoţionale“ (trezirea pacienţilor ca dintr-un „somn letargic“; bătrâni de 85 de ani „care fură oglinjoare“ din sala de mese a căminului, pentru a-şi aranja părul şi ţinuta; domni „atenţi“ la prezenţa doamnelor etc.), aşa cum procedează majoritatea „vindecătorilor“ când se folosesc de inocenţa unor reporteri, pentru a li se mediatiza „succesele“b. Sapse avusese indiscutabile calităţi, anulate însă către senectute de şarlatania cu transplantul de aşa-zisele celule stem, ţesut placentar mort şi implantat sub piele, în apropierea organelor bolnave, intervenţie pe cât de nemedicală, pe atât de vrednică de râs amar. Atunci au ieşit la iveală mercantilismul şi imoralitatea sa, iar pedeapsa primită – peste 17 ani de recluziune, pentru escrocherie şi malversaţiuni – a fost pe măsura răului săvârşit unui număr mare de semeni credulic.
   Sapse pretindea că are cunoştinţe printre personalităţile politice americane, cărora nu se sfieşte să li se adreseze, sperând în sprijinul acestora pentru izbânda proiectului său aducător de glorie şi de beneficii în dolari. Un exemplu este serialul memoriilor şi scrisorilor trimise lui Edward Kennedy.
   E. Kennedy (1932–2009), cel de-al treilea frate al pre­şedin­telui SUA, J. F. Kennedy, a fost unul dintre senatorii Partidului Democrat cu cele mai numeroase mandate (opt). În 1974, când Sapse i-ar fi trimis scrisori revendicative şi, către sfârşit, chiar vindicative, Edward Kennedy era preşedintele sub­comisiei pentru sănătate din Senatul Statelor Unite. În una dintre aceste epistole, Sapse i se plânge de greutăţile pe care FDA le face societăţii Rom-Amer Pharmaceuticals Ltd. Astfel, Gerovitalul H3 (sub alt nume: procaină hidroclorică) ar urma să fie testat doar ca un medicament antidepresiv şi nu ca unul împotriva îmbătrânirii. Îl toarnă copios şi îl învinovăţeşte pe dr. Richard Crout, directorul biroului de medicamente al FDA, că „încearcă să distrugă toate şansele Gerovitalului H3 de a fi intro­dus pe piaţa americană ca medicament împotriva senes­cenţei. Sper, scrie în continuare Alfred T. Sapse, că se va afla cineva vreodată care să descopere adevăratul mobil ce l-a făcut pe dr. Crout să acţioneze aşa cum a acţionat“. Insinuările ar putea să ne sugereze, obişnuiţi în zilele noastre cu aşa ceva, referirea la cuvântul mită. Numai că, acum 40 de ani, selectarea membrilor FDA era extrem de riguroasă şi e puţin probabil ca vreunul dintre membrii comisiilor acestei instituţii, care îşi făcuse din obiectivitate şi corectitudine principii de lucru, să fi cedat ispitei cuiva şi pentru ceva. De altfel, doctorul J. Richard Crout a ocupat fotoliul de director al Biroului de Medicamente al FDA zece ani (1973–1982). Sapse îi mai semnalează senatorului faptul că schim­barea de macaz a directorului FDA a produs firmei Rom-Amer Pharma­ceuticals Ltd pagube însemnate, iar companiile asociate acesteia şi investitorii „înspăimântaţi“ de hotărârea lui Crout „se află într-o situaţie financiară dificilă“4.
   Figură carismatică, „Ted“ i se părea personalitatea potrivită să-i studieze plângerile şi să-l susţină în faţa FDA. El a fost autorul sau susţinătorul mai multor legi privind sănătatea publică: dezvoltarea cercetării în domeniul cancerului, îngrijirile datorate bolnavilor de HIV/SIDA, proiectul unei legi a sănătăţii şi a asigurărilor de sănătate. Nu ni se spune dacă senatorul ar fi intervenit, făcând trafic de influenţă, în favoarea lui Sapse, dar, din telegrama reprodusă la sfârşitul volumului apărut în 1977, expediată de acad. Ana Aslan către dr. Manfred Mosk („President of Rom-Amer“), la 18 august 1976, deci la doi ani după misiva lui Sapse către Edward Kennedy, se înţelege că „FDA a permis continuarea studiilor clinice cu produsele noastre în depresiune (s.n.). Vă felicit atât pe Dv. cât şi pe Dr. Alfred Sapse“5. Să se fi mulţumit orgolioasa Ana Aslan cu această rezolvare, încât să se simtă obligată a le mulţumi celor doi asociaţi, Mosk şi Sapse, că medicamentul de care şi-a legat numele era considerat doar un antidepresiv? Cine poate identifica originalul acestei telegrame? Şi oare, după atâta nisip scurs în clepsidră, chiar merită?
   „Cu tot respectul pe care i-l port profesoarei Aslan, lucrând în Institut 25 de ani (dar, de fapt, fiind elevul lui Cornel David, în gerontologie), iar paşii vieţii au făcut să cunosc şi să am onoarea de a fi elevul unor adevăraţi şefi de şcoală, precum Şt. S. Milcu, Şt. Berceanu, A. Păunescu-Podeanu, Şt. Gavrilescu, îmi permit să-mi exprim unele puncte de vedere, care, poate vor ajuta celor care ne urmează“, ne scrie dr. Mircea Dumitrud. „Niciodată Aslan nu ne-a chemat şi pe noi, «muritorii de rând», să ne spună nu ce face în cele şase-opt luni pe an în străinătate, dar ce se întâmplă în lumea gerontologică mondială, care este mişcarea de idei etc. Aflam, de la unul la altul, ce spune mass-media, cu deosebire din ziare ce apăreau în America de Sud. Şi noi aveam pretenţia că servim un Institut Naţional de Geriatrie şi Gerontologie. Or, profesoara nu era interesată decât ca noi să promovăm şi să asigurăm succesul produsului pe care îl crease. Consider că ţara noastră, cercetătorii români, în competiţia mondială în care sunt angrenaţi, aveau – şi au, acum mai mult ca oricând – nevoia să audă şi să exprime puncte de vedere ştiinţifice. Să afle noutăţi, să se informeze, să se confrunte cu omologii străini. Una a fost în perioada nisipurilor mişcătoare din specialitatea de geriatrie şi gerontologie a anilor ’50–’60 (şi chiar ’70) şi altceva este în 2014. Formatorii de opinie din mass-media creează legende, dar au greaua misiune de a se documenta aprofundat înainte de a scrie despre ştiinţă, despre medicină în particular“.
   Ne propunem acum desluşirea misterului ivirii celor două volume: „Doctor Sapse şi odiseea Gerovitalului“ (1977) şi „Doctor Alfred Sapse“ (1980), identice, în linii mari, apărute la două edituri diferite. Prima, la Editura Litera, beneficiind de un redactor de carte onorându-şi îndeletnicirea, a doua, fuşerită. „«Litera» era singura editură care se comporta capitalist în regimul socialist“, rezonează Passionaria Stoicescu-Ivanov, redactor la varianta din 1977. Editura Ştiinţifică era „de stat“. Diferenţele de conţinut par minore; totuşi, cineva şi-a putut permite să stilizeze un „citat Ceauşescu“ în prima variantă şi să-l lase cacofonic (probabil originalul) în cea ulterioară: „În America care este ţara dv. de astăzi, aţi avut posibilitatea să vă specializaţi ca cercetător“.
   Dar, mai înainte, despre autorii biografiei. Scriitorul Eugen Barbu este primul autor, dar „negrul“ – cum era numit, printr-o metaforă cu trimitere la sclavul de odinioară –, cel care ostenea scriind pentru un maestru ori sub umbrela acestuia (de multe ori primul sau singurul autor trecut pe copertă se obosea doar să încaseze drepturile băneşti), a fost Adriana Kiseleff. Din când în când, în cele două cărţi, se „autonumeşte“, devenind actant, încercând astfel să creeze iluzia unui autor colectiv. Eugen Barbu (1924–1993) a fost un scriitor important, dacă am folosi drept criteriu pentru această evaluare faptul că Nicolae Manolescu în Istoria... sa îi dedică opt pagini, incluzându-l în capitolul Pediatrul R. Conti, complicele lui SapseLiteratura „nouă“. Generaţia ’40. Criticul şi istoricul literar găseşte operei lui E. Barbu „calităţi şi defecte deopotrivă de mari“, iar în lucrările de mai târziu identifică „un manierism strident“5. A fost mai întâi gazetar, cu propensiune pentru pamflet. La cenaclul „Sburătorul“, condus după cum prea bine se ştie de E. Lovinescu, a citit fragmente din romanul „Groapa“, a cărui apariţie a fost un eveniment pentru proza contemporană românească, iar pentru autor – consacrarea. A continuat cu romane, piese de teatru, scenarii de film, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent publicată în foileton în „Săptămâna Culturală şi Artistică a Capitalei“, pe care a condus-o, revistă despre a cărei politică editorială am făcut deja referiri. La această publicaţie a colaborat şi Adriana Kiseleff.
   Dar cine este Adriana Kiseleff, autoarea în fapt a celor două biografii? Decidentul pentru ca acestea să vadă lumina tiparului e mai greu de identificat, după scurgerea unui sfert de secol de la apariţie. Totuşi, „pe surse“, Sapse, însoţit de „Oracolul din Dămăroaia“ (persoană influentă la acel moment, fost secretar general de redacţie la „Scânteia“, fost director general la televiziune), s-a prezentat la Ed. Litera şi, cu aprobarea mai-marelui editurii, pe bani grei, şi-a comandat tirajul. La apariţia lucrării, pe care a trimis-o în cele patru zări, Mr. Sapse a oferit colectivului redacţiei sticluţe de Eau de Parfum „Femme“ pentru tovarăşe şi câte o sticlă de jumătate de litru de whisky pentru to’arăşi. Adriana Kiseleff împreună cu E. Barbu şi soţia scriitorului (actriţa Marga Barbu) au plecat în America spre a-i „întoarce vizita“ doctorului A. Sapse. Cartea din 1980, apărută la Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică a beneficiat de o lansare festivă la New York în februarie 1981, iar evenimentul apariţiei în librăriile româneşti a fost consemnat într-o notiţă confuză în ziarul „Informaţia Bucureştiului“ (21 oct. 1981). În cei câţiva cvadraţi ai textului, se afirmă că Salvador Dali „i-a închinat (lui Sapse) un desen celebru pe întregul glob“. Până la proba contrarie, credem că şi aici e un amestec de adevăr cu minciună. Astfel, într-un reportaj publicat de Paul Harasimi în „Las Vegas Review“ (23 oct. 2011), se arată că acasă la Sapse, pe un perete, trona o fotografie reprezentând pe excentricul pictor suprarealist alături de militantul pentru Gerovital în Statele Unite. El declară cu modestie că instantaneul a fost făcut la o petrecere cu celebrul spaniol, undeva în Europa: „On another wall was a photo of Sapse with the painter Salvador Dali. «I was at a party in Europe with him», Sapse said“. Şi nu spune nimic de tablou. Ajuns la ananghie, să-l fi vândut?
   Pe internet, căutăm date despre Adriana Kiseleff. Se deschide un site ce oferă internautului un portofoliu cu fotografii color reprezentând o femeie şi tânără, şi frumoasă. După depăşirea clipelor de admiraţie, dar şi de chibzuinţă, realizăm că persoana care încântă privirea nu poate fi autoarea „biografiilor Sapse“. Este Iulia Adriana Cupşa Kiseleff, viceconsul al României la Torino. Explicaţia: Adriana Kiseleff, fostă ziaristă şi scriitoare, a fost o rudă îndepărtată, o mătuşă a mamei Iuliei Cupşa. A colaborat cu scriitorii Cezar Petrescu şi Eugen Barbu. „Mama mea – explică Iulia Cupşa – se trăgea din familia generalului Kiseleff, cel al cărui nume a rămas legat de Regulamentul Organic. Am decis atât eu cât şi fratele meu să păstrăm numele mamei, pentru sonoritatea lui.“ Într-un articol despre Cezar Petrescu3, scriitorul Geo Şerban relatează că, tânăr redactor de editură fiind, primeşte „sarcina“ să ia legătura cu prolificul romancier, întemeietor de ziare şi gazetar, pentru finisarea unui volum de proză, ce urma să apară în colecţia „Biblioteca pentru toţi“. Autorul volumelor „Întunecare“ schimbase calimera după 23 august 1944, se dăduse cu tovarăşii, prospera, pe unii şi-i lua coautori: banul să iasă! La pletora scrierilor sale de până atunci, unele dintre acestea judecate aspru de criticii literari, se adăugau mereu alte nuvele şi romane, cărora li se imputau păcate de ordin estetic, deoarece compromisul tematic nu putea fi invocat. Eram în plin proletcultism. Or, acest Honoré de Balzac dâmboviţean trebuia să răspundă unei multitudini de obligaţii: de aici necesitatea de a-şi angaja o secretară. Pentru înlesnirea contactului cu foarte ocupatul maestru, Geo Şerban e sfătuit să apeleze la „o doamnă aparent extravagantă din cauza părului oxigenat violent pentru vârsta sa, pe nume Adriana Kiseleff, care reprezenta interesele scriitorului în calitate de secretară privată. Îşi spunea ea însăşi scriitoare, nu fără o anumită îndreptăţire, căci cine caută are ocazia să-i întâlnească semnătura în gazete din acelea de sub directoratul acordat lui Cezar Petrescu pe vremea regimului forte instaurat de regele Carol al II-ea“. Nu am găsit necesar să extindem documentarea atât de departe, mulţumindu-ne să-i fi descoperit semnătura în „Săptămâna“ lui Eugen Barbu, dar şi în „Glasul patriei“ (ex. Coana Efimiţa mistifică, unde Monica Lovinescu e înfierată că ar fi colaborat cu ocupantul german în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, desigur, o minciună; Ierunca – găină de munte, acuzaţii nefondate aduse disidentului anticomunist, precum că acesta ar fi fost membru al frăţiilor de cruce ale mişcării legionare; Completări la un portret. Nici profet, nici om cinstit, unde e vorba de Nichifor Crainic, nu după multă vreme, din oportunism şi laşitate, vajnic colaborator al „Glasului...“4). Nicolae Manolescu defineşte această publicaţie ca pe una de propagandă5. Regimul comunist a înfiinţat-o în 1955, în scopul de a-i pleda cauza în ochii emigraţiei româneşti de după al Doilea Război Mondial. Din păcate, în paginile „Glasului...“ au acceptat ori au fost determinate să colaboreze personalităţi de primă mână, trecute prin închisorile comuniste, făcându-şi o jalnică apostazie şi declarându-se aderente la noile „valori“6. Controlul Securităţii era total asupra alegerii colectivului redacţional şi a semnatarilor externi. În aceste două publicaţii, A. K. se regăsea frecvent. Dar cireaşa de pe tort în legătură cu fosta secretară a lui Cezar Petrescu şi talentata jurnalistă o pune colonelul Voicu Zdrenghea, ofiţer în cadrul Ministerului de Interne: „A venit la un moment la mine un şef de la dezinformare, însoţit de o colaboratoare a domnilor [Eugen] Barbu şi [Corneliu Vadim] Tudor de la Săptămâna, doamna Adriana Kiseleff. Ea fusese singura româncă primită de Papa în acea perioadă. Era folosită de Securitate la dezinformare şi pentru a penetra mediile fostelor partide istorice din SUA. (s. n.) Pe numele adevărat o chema Chisăliţă şi fusese secretara scriitorului Cezar Petrescu. Fusese deţinută politic (s. n.), dar apoi devenise informatoare“.
   Două dosare informative din Arhiva CNSAS documentează fără posibilitate de tăgadă faptul că A. K. devenise importanta sursă „Roxana“. Fusese dirijată de Securitate pe lângă „obiectiv“ (Alfred Sapse), „atât în perioada cât acesta se află în ţară, cât şi în SUA, cu ocazia vizitelor pe care ea urmează să le facă“. Roxana e deosebit de activă, iar îndemânarea de jurnalistă e un câştig pentru „organe“. Rapoartele ei – olografe aproape în totalitate – sunt bogate în detalii, fluente, clare, la obiect. Dosarele confirmă scopul vizitelor lui Sapse, din acea perioadă, în ţara de origine, acela de a determina autorităţile să-i acorde dreptul de a comercializa Gerovitalul în Statele Unite. Roxanei i se cere, la un moment dat, să facă un portret al „americanului“ (în treacăt fie spus, în „baza dosarelor“, el încetase a mai fi şi paşaportar român, iar plecarea la Geneva nu a fost cea edulcorat prezentată în biografii – „întregirea familiei“ – ci, ajuns acolo „la specializare, a refuzat să se mai întoarcă“. A revenit după ce obţinuse „centura de siguranţă“ a cetăţeniei americane. Iar sursa iniţială a îmbogăţirii lui s-a datorat soţiei sale geneveze, Renée, de fel o „franţuzoaică brunetă şi atrăgătoare“). Dacă n-am fi ştiut cine e autorul portretului comandat de superiorii de la Secu‘, felul cum e construit – amănuntele, nuanţele, micile răutăţi – nu lasă dubii asupra sexului autorului: feminin. „Sapse e afemeiat, dar beţiv. În ţară are câteva iubite“, scrie Roxana. Urmează o trecere în revistă a acestora (nume pe care nu le vom reproduce, fie că ne-amAna Aslanîndepărta de subiect, fie că unele persoane sunt încă în viaţă), cu detalii în legătură cu statutul profesional şi matrimonial al „iubitelor“ (unele având copii), împrejurările – mai mult sau mai puţin idilice – când cei doi parteneri ad-hoc s-au cunoscut etc. şi, mai adaugă Roxana (în acel moment avea vreo 64 de ani), iubitele enumerate nu sunt singurele. Dar... „Şi ce mai pica!“ „E foarte generos, recunoaşte Roxana (va fi o beneficiară, n. n.): pe orice român care ajunge la el, ducându-se într-o călătorie în America, îl face să se simtă bine, punându-i la dispoziţie maşină cu însoţitor, care să-l plimbe prin punctele interesante ale Americii – cu masă şi dormit asigurate.“ Una dintre relaţiile lui Sapse cu o profesoară căsătorită se termină cu naşterea unui copil. La un moment dat, soţul – mult mai în vârstă – simte ceva şi vrea să divorţeze. Probabil însă că Partidul nu a fost de acord. Om bun, îl va îndrăgi curând pe cel venit pe lume în grădina sa. Intermediara între cei doi vinovaţi de relaţii extraconjugale nu va fi altcineva mai de încredere decât Roxana. Ea o critică însă pe amantă: „E superficială, nu e prea deşteaptă, dar e şmecheră“. Iar din relatările doctorului Leontopol, află că „majoritatea colegilor soţului au o foarte proastă părere despre aceasta“. Deşi îl toarnă fără scrupule Securităţii, e, în acelaşi timp, egeria cuplului dâmboviţean: dă sfaturi, ascultă înţelegătoare confidenţele soţiei libertine, schimbă la bancă valuta trimisă în ţară pentru mamă şi copil, enumeră şi aduce cadouri din străinătate şi „desface pachetele“, să le afle şi Securitatea conţinutul etc. În carte, nu mai conteneşte lăudându-l pe Sapse (aspect fizic, coafură imitând pe cea a unui preşedinte american în exerciţiu, inteligenţă şi curaj nebunesc, precum ale unui Don Quijote, generozitate), călătoreşte în California, dar şi la New York pe banii lui. Totuşi, când Sapse – la o apariţie a cărţii – după ce achită zece mii de dolari editurii, îi rămâne dator cu 500 (între timp falimentase şi cedase firma Rom-Amer unui bancher), se prezintă la şefii ei galonaţi. Şi îi roagă, simţindu-se frustrată, să intervină, pe cale oficială şi, desigur, în mod confidenţial, pentru a i se restitui ceea ce, probabil, i se cuvenea ca drepturi de autor. Securitatea o instruieşte cu privire la sarcinile pe care le va avea de îndeplinit în cursul vizitelor în America: stabilirea anturajului, a surselor finan­ciare ale lui Sapse, a gândului acestuia faţă de fiul său din România, dar şi faţă de comercianţi originari din ţară care ar dori să facă afaceri în România. Din aceleaşi dosare aflăm că Securitatea şi-ar fi dorit să-i recruteze atât pe Sapse, cât şi pe amanta sa, soţia infidelă, mama copilului lui Sapse, probabil şantajând-o! Adul­me­când o posibilă afacere, departe de cea cu medicamente şi de transplantul cu deşeuri de placentă de mai târziu, Sapse o roagă pe A. K. „să afle dacă guver­nul român ar fi interesat să cumpere cărbune coxificabil din SUA, el având un prieten în Oklahoma dispus să livreze statului Român mari cantităţi“. Eşec, bineînţeles.
   Dosarele menţionează că, din 1980, Sapse nu a mai venit în România şi nici nu a mai întreţinut relaţii cu „elementele pe care le cultiva în ţară“. E de meditat ce motivaţie ar fi putut avea o asemenea decizie: voluntară, financiară sau... impusă. După şapte ani, la 2 oct. 1987, se propune scoaterea „obiectivului“ din evidenţe. Aşadar, legăturile „patriotului“ cu ţara de baştină încetează brusc. Totuşi, din lecturarea unui microfilm alterat de vreme (sursa, fosta DIE), pe care sunt transcrise convorbiri telefonice, aflăm că un bărbat – Sapse sau un amic fidel – sună periodic din Grecia la un număr de telefon, cerând „codat“ informaţii cu privire la fiul său nelegitim sau anunţând sosirea prin intermediari de „încredere“ a unor daruri. Sapse îşi va face reapariţia în România după anul 2000, pregătit să dea un nou tun: cel recompensând „descoperirea“ sa cu privire la celulele „regeneratoare“ recoltate din ţesut placentar. Va fi ultimul.
   Dintr-o altă sursă, transcriem informaţii despre sfârşitul tragic al ziaristei A. K. (alias Roxana): „Tocmai se întorsese dintr-o vizită făcută la Vatican, unde o foto­gra­fie, sper că netrucată, o arăta dând mâna cu Papa“. (Această fotografie o arăta, ca pe o „diplomă de merit“, cui voia şi cui nu.) „Apoi a plecat din nou în America şi, acolo, în mod misterios a fost împuşcată în plină stradă. Legenda spune ca a stat în frigider în SUA, nerevendicată de nimeni din ţară (ar fi avut totuşi un nepot, paznic la o tipografie), iar pisica ei birmaneză «s-a sinucis», aruncându-se pe fereastra apartamentului său din centrul Capitalei.“ (Iată că depresiunea poate apărea şi la pisici şi că acestea nu cad întotdeauna în picioaree.)
   „Nu vă pot spune cine e comanditarul cărţii din 1980 de la Editura Ştiinţifică, dar e sigur că acolo autorul a fost remunerat pentru editare, nu ca la Ed. Litera, unde a plătit Sapse la început şi biata A. K la sfârşit, spune Passionaria Stoicescu-Ivanov. Nu mă mir că acest doctor ar fi fost condamnat pentru escrocherie. Furtul corneelor de la muribunzi, pentru transplant, descris cu «savoare» în volumul din 1977, introducerea Gerovitalului pe piaţa americană, în nu se ştie ce condiţii puse în ţară, îl «recomandau» pentru o astfel de soartă, încă de atunci.“ Din relatările Roxanei (A. K.), consemnate cu multe detalii picante în dosarele de la CNSAS7, în legătură cu vizita la New York şi în California (Los Angeles) a cuplului Eugen Barbu–Marga Barbu, cheltuielile lui Sapse numai pentru cumpărăturile-cadou oferite actriţei din magazinele de lux ale Oraşului Îngerilor s-au ridicat la 30.000 de dolari. S-a scris despre Sapse că ar fi fost agentul lui Ceauşescu în America pentru Gerovital. Sumele cheltuite pentru cumpărarea bunăvoinţei ici şi colo (cu reuşită, după cum am văzut, mai mult în ţară), tranzacţiile cu acţiuni la bursă, cooptarea de investitori care s-au întrecut apoi, când apele au început să se tulbure, să-şi retragă „subit banii“, grăbind falimentul companiei Rom-Amer, îndreptăţesc într-o oarecare măsură această supoziţie, la care însă nu subscriem.

 

(Primele două părţi ale acestui articol au apărut în „Viaţa medicală“ nr. 28 din 11 iulie 2014 şi, respectiv, în nr. 30 din 25 iulie 2014)

aPentru comparaţie: trăia în acel moment laureatul Premiului Nobel pentru medicină şi fiziologie (1974) G. E. Palade, medicul şi omul de ştiinţă american de origine română, despre care în ţara de baştină nu se scrisese o biografie. A avut o minte genială dar şi un... stigmat: se căsătorise cu Irina, fiica inginerului Malaxa, marele industriaş român din perioada interbelică. Abia în 2007, la Editura Academiei Române, avea să apară „George Emil Palade – Spovedania unui învingător“. Autorul lucrării, Radu Iftimovici, a fost „prezent între 1991 şi 1995, perioade mai lungi sau mai scurte, la Universitatea California, San Diego“, în preajma savantului.
bAdriana Kiseleff scrie: „Doctorul Sapse ne relatează un incident amuzant: «un tânăr» de vreo 70 de ani a început să facă curte (sic) sorei care-l spăla, hrănea şi avea în general grijă de el. Într-o zi, sora a venit la sediu foarte supărată şi aprinsă la faţă. Când a fost întrebată ce s-a întâmplat, ea a explicat că...«tânărul» a ciupit-o!“. Cu astfel de argumente „ştiinţifice“ legate de efectele benefice asupra îmbătrânirii era greu să convingi pe oamenii de ştiinţă asupra calităţilor Gerovitalului H3 şi cu atât mai puţin pe membrii FDA.
cPasaje din textul postat pe internet: Man gets 17 1/2 years in prison for phony stem cell case (24 sep. 2013: In a sentencing memorandum, Assistant U.S. Attorney Crane Pomerantz described Sapse as the „mastermind“ behind the implant scheme. (...) Sapse committed a grotesque fraud in which he convinced incurably sick people to undergo ineffective and potentially dangerous medical procedures for his own enrichment, Pomerantz wrote. (...) The prosecutor said federal probation officials «aptly described» Sapse as a «modern day Dr. Frankenstein», who allowed the dead placental tissue to be implanted into his patients knowing the procedure did not work. (...) He sold hope to patients who had none“, Pomerantz wrote. (...) Sapse made $1 million off the scheme and gambled away a large share of it at local casinos, Pomerantz added. During the four-week federal trial, Pomerantz alleged that Sapse paid Conti $60,000 in 2006 to perform the phony procedure on 30 patients with serious illnesses, including multiple sclerosis and cerebral palsy.
dDr. Mircea Dumitru a fost directorul Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie Bucureşti între 1979 şi 1990. Doctor în medicină, specialitatea gerontologie şi geriatrie. Medic primar internist. Cercetător ştiinţific la Universitatea Los Angeles. Autorul primei lucrări de cardiologie geriatrică „Bazele Gerontologiei“, lucrare premiată de Academia Română. Între cărţile publicate: „Ana Aslan – mit şi realitate“, „Longevitatea demnă“, „Patologia cardiovasculară a vârstnicului“, „Mas calidad de vida para adultos en plenitud“
eNu am putut verifica din mai multe surse „legendele“ de mai sus.

 
1. Adriana Kiseleff, Eugen Barbu, „Doctor Alfred Sapse“, red. de carte: Vasile Iacob, Rodica Chiriacescu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

2. Adriana Kiseleff, Eugen Barbu, „Doctor Sapse şi odiseea Gerovitalului“, red. de carte: Passionaria Stoicescu-Ivanov, Ed. Litera, Bucureşti, 1977

3. Geo Şerban, Observator cultural, nr. 606/22 dec. 2011

4. Adriana Kiseleff, Glasul patriei, numerele: 32/1 nov. 1962; 34/1 dec. 1962; 6/20 febr.1963

5. Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură“, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008

6. Nicolae Manolescu, recenzie la cartea: Ana Selejan: „«Glasul patriei», un cimitir al elefanţilor în comunism“, Ed. Vremea, Bucureşti, 2012. În adevarul.ro. 15 sep. 2012

7. Arhiva CNSAS: Dosar I/539929,vol I şi vol.II. Microfilm SIE, nr. 24631.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.