Newsflash
Reportaje

„Șansele ca ceva să meargă prost erau de 1 la 100.000. Eu am fost acel 1”

de Monica Tănase - dec. 16 2022
„Șansele  ca ceva  să meargă prost erau de 1  la 100.000.  Eu am fost  acel 1”

Emese Sav este pacient supravieţuitor al accidentului vascular cerebral. I s-a întâmplat în Danemarca, unde trăiește și acum, în plinătatea vârstei și a unei cariere ce se anunţa înfloritoare.

Terminase studiile, se specializa în terapie, ducea o viaţă sănătoasă și activă. Într-o noapte, la puţin timp după Revelionul anului 2009, o malformaţie congenitală a făcut posibil un accident vascular (AVC) ce avea să-i schimbe viaţa.

Sunt deja 13 ani de când s-a întâmplat, iar acum Emese împărtășește experienţa prin care a trecut în timpul accidentului, dar mai ales în tot procesul de recuperare ce avea să urmeze.

Apropiată încă de România, unde trăiesc o parte dintre rudele și prietenii săi, Emese încearcă să-i pună sub lumina reflectorului pe cei pe care ea îi consideră adevăraţi eroi: aparţinătorii, rudele și familiile care primesc pentru îngrijire acasă pacienţii aflaţi în recuperare, fără a fi informaţi despre modul în care AVC-ul îl transformă pe cel pe care îl atinge.
Cuvintele ce urmează sunt mărturia lui Emese Sav.

Emese Sav_o zi inainte de 55 ani
Emese Sav, la 55 de ani

 

Un zgomot asurzitor în cap

Eram în Danemarca, aș zice că în plină glorie: terminasem Facultatea de Ergonomie și Terapie Ocupaţională, făcusem reflexoterapie, acupunctură auriculară, masaj pe meridiane, lucram cu bolnavi din psihiatrie, aveam un cabinet privat, eram implicată în toate și voiam să le fac pe toate. Nu beam, nu fumam, eram sportivă, cu o constituţie atletică, atentă la ce mâncam, trăiam sănătos.

La masa de Revelion, pe 1 ianuarie 2009, m-am ridicat și le-am spus tuturor: „Simt că începe un an fantastic de bun pentru mine!”. Peste 17 zile, în miezul nopţii, m-a pocnit un accident vascular cerebral.

M-am trezit din somn cu un zgomot asurzitor în cap. Nu știam ce este, de unde vine. O sirenă prelungă, intensă, istovitoare, care nu dădea semne să înceteze. M-am uitat la ceas, era puţin peste 01:00 noaptea.

Atunci am auzit un poc în urechi și am realizat ce se întâmplă: ţiuitul venea chiar din capul meu! În România lucrasem ca asistentă medicală și nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că ceva nu era deloc în regulă.

În câteva fracţiuni de secundă am simţit cum îmi amorţește partea stângă a corpului. M-am gândit că sun degeaba la Ambulanţă, pentru că am să leșin până ajunge echipajul și nu o să aibă cine să deschidă ușa. Perfect conștientă în tot acest timp, am început să mă gândesc la o soluţie. Ce era de făcut?

Locuiam la parterul unei clădiri cu două etaje. Deasupra stătea o femeie despre care știam că a doua zi era de serviciu, deci șansele să o găsesc trează la ora aceea erau mărunte.

Mai sus însă era Jane, despre care știam că e pasăre de noapte. Așa că am urcat la etajul doi, la ea, cu AVC-ul după mine. Am bătut tare în ușă, până s-a deschis și am apucat doar să-i mai spun că nu mă simt bine. Cred că se și vedea pe mine.

Am căzut într-un fotoliu, leșinată. Nu știu nimic din ce a urmat. Aveam să aflu că Jane a sunat la numărul de urgenţă, a venit Ambulanţa și m-au dus la spital. O săptămână mai târziu eram din nou acasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

O malformaţie arterio-venoasă

Semnale că ceva era în neregulă existaseră de prin 2001, doar că nimeni nu le-a dat atenţie. De pildă, la facultate, în timp ce-mi făceam temele, am constatat că-mi picura saliva pe masă, fără ca eu să simt. Am fost la neuropsihiatru, iar constatarea acestuia a fost că-mi era dor de casă.

Apoi m-am mutat într-un oraș mic, unde am început să mă rătăcesc. Același om care trăise în metropole și care nu avusese această problemă nu mai găsea drumul corect într-un orășel. Dar detaliile nu l-au impresionat deloc pe celălalt medic la care am ajuns. El a stabilit că sunt stresată. În 2009, aveam să aflu că toate aceste semne aveau o altă cauză și că anunţau un AVC.

M-am întors acasă din spital și am revenit la viaţa de dinainte, conduceam, mă mișcam, făceam cumpărăturile, totul aproape ca înainte. Eram tânără, aveam puţin peste 40 de ani, duceam o viaţă echilibrată, iar accidentul nu se produsese într-un loc vital. Cineva, acolo sus, mă iubea.

La 5 luni dupa AVC, august 2010
La 5 luni dupa AVC, august 2010

 

O vreme, până când medicii au stabilit un diagnostic clar și o cauză a AVC-ului, nu am mers la lucru. În toamna lui 2009, au ajuns la concluzia că accidentul s-a produs în urma unei malformaţii arterio-venoase.

Atunci am aflat ce opţiuni am mai departe: pe de o parte, nu schimb nimic, rămân cu viaţa mea de dinainte, dar probabilitatea ca accidentul să se repete era destul de mare; pe de alta, aveam opţiunea operaţiei clasice, dar exista și o variantă revoluţionară, pe care mi-o recomandau toţi, intervenţie numită embolizare.

Șansele ca ceva să meargă prost erau de 1 la 100.000. Mai departe, venea întrebarea: unde facem operaţia? Copenhaga nu avea nici aparatura, nici specialistul de care aveam eu nevoie. Orașul Odense, lângă care locuiam, avea specialist, dar nu avea aparatura pregătită pentru o astfel de intervenţie. Până la urmă, am ales varianta a doua și intervenţia s-a făcut în martie, la Odense.

Totul a mers perfect până la final. Doar că nu mă mai trezeam din anestezie. Vă amintiţi că șansele ca ceva să meargă prost erau de 1 la 100.000? Eu am fost acel caz. Am făcut accident vascular ischemic, iar în loc de un tromb, mi-au dislocat trei. De acolo a început calvarul.

Înfiorătoarea senzaţie de dependenţă

Pe partea dreaptă am avut pareză totală, nu puteam face nimic cu mâna sau cu piciorul. Am mers în scaun cu rotile, aveam părul lung și a trebuit să mă tund, fiindcă nu reușeam să mă pieptăn. Am învăţat să merg din nou, am început să mă spăl pe dinţi cu mâna stângă, ceea ce continui să fac și azi.

Adevărul este că după un accident vascular cerebral nu mai ești nicicum la fel, așa cum te știau ai tăi. Poate doar fizic ești neschimbat, în rest ești un bebeluș care începe să trăiască, singura diferenţă fiind că este conștient de fiecare neputinţă a sa.

Nu se preocupă nimeni ca aparţinătorii,
eroii tăcuţi ai acestei drame, să înţeleagă la ce se înhamă.

Mi-au trebuit cam trei luni să mă recuperez, dar mi s-a părut enorm.
Mă gândesc la pacienţii din România, printre care sunt și câţiva dintre amicii mei. Primesc un bilet de externare care îi plasează în grija familiei, dar nu se asigură nimeni că cei din familie înţeleg nevoile și situaţia în care se află pacientul.

Nu se preocupă nimeni ca aparţinătorii, eroii tăcuţi ai acestei drame, să înţeleagă la ce se înhamă, ce trebuie să facă pentru a fi un sprijin, și nu o piedică în procesul de recuperare.

Am luptat și am făcut tot ce s-a putut să mă recuperez, pentru că e cumplit să te ducă cineva la toaletă, la 43 de ani. Mă simţeam de parcă aș fi umblat goală în faţa oamenilor. Mi s-a părut înfiorătoare senzaţia asta de dependenţă.

Recuperare în cadrul spitalului

Am mers la un spital de recuperare, unde am făcut tot felul de exerciţii, de la cele fizice la cele de învăţare sau vorbire. Urcam și coboram pe teren accidentat ori pe teren normal; la început îmi era greu să comunic. Puteam vorbi, dar cum înainte vorbeam trei limbi, brusc acum nu-mi mai găseam cuvintele corecte sau le încurcam, le amestecam între ele.

Dar mersul la baie a fost pentru mine urgenţa numărul unu de rezolvat.
Dincolo de nevoile fizice, rămâne încă ceva peste care e foarte greu să treci: ce ţi s-a întâmplat și de ce. Iar dacă te frământă aceste întrebări, cel mai mare pericol este să crezi că nu se mai poate face nimic.

Sunt situaţii în care oamenii rămân paralizaţi și nimic în lume nu poate schimba asta, dar sunt mulţi care rămân așa doar pentru că renunţă, convinși că nu se poate face nimic.

Sistemul social danez te ajută

Din fericire, sistemul social danez este conceput în așa fel încât să te ajute. Când încă eram internată, a venit la mine o echipă din partea primăriei să mă întrebe despre condiţiile de acasă, câte trepte sunt în apartament și așa mai departe.

Mai mult decât atât, mi-au propus atunci, pentru că aveam multe trepte și praguri în locuinţă, să mă mut într-un apartament handicap friendly. Am refuzat însă și m-am întors în locuinţa mea, plină de tot felul de obstacole, unde am luat totul ca pe o provocare: coboram scări, treceam praguri. O vreme au venit asistenţii sociali să mă ajute să întind rufe, să fac cumpărăturile, dar după o vreme le-am spus să nu mai vină.

Încet, încet am început să merg singură în magazine mici și să-mi fac singură cumpărăturile. Am făcut recuperare psihiatrică, neurologică, psihologică și lingvistică. În 2011 m-am pensionat, iar pensia medicală daneză (pentru noi, imigranţii, care nu trăiserăm 40 de ani acolo) nu este un lux, dar îţi asigură un acoperiș deasupra capului și, alimentar, te scutește de grija zilei de mâine.

Pentru mine șocul a venit din altă parte: când m-au pensionat, am simţit că nu mai sunt bună de nimic. În timp însă, m-am obișnuit și am înţeles că, prin pensionare, mi s-a oferit răgazul de-a mă concentra pe mine și de-a mă reclădi. Iar acum sunt foarte recunoscătoare ţării adoptive.

Citiți și: Viaţă de campion imobilizat în scaun rulant

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe