„Îmi
este teamă şi acum, nu este nimeni în siguranţă.“ Au trecut aproape 20 de ani
de când, pe holul spitalului în care lucrează şi astăzi, Laurei Carasava i-a
spart timpanul tatăl unui pacient. Dr. Carasava este pediatru la Spitalul
Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“ Bucureşti. S-a străduit
de-atunci să îşi scoată din minte incidentul, dar frecvenţa mare a insultelor şi
ameninţărilor adresate personalului medical face imposibilă uitarea. S-a
întâmplat pe secţia de pediatrie. A atenţionat un aparţinător că nu are voie să
scuipe seminţe pe holul spitalului. Se învinovăţeşte că a folosit un ton prea
didactic, prea poruncitor. Individul s-a năpustit asupra ei şi a început s-o
lovească puternic cu pumnii. A lăsat-o aproape leşinată de durere, la pământ.
Nimeni nu a sărit în apărarea ei. La acel moment, nu exista pază în spital, iar
poliţia a venit abia după ce aparţinătorul fugise cu copil cu tot, pe care l-a
smuls de la perfuzie. Ea a fost dusă de urgenţă la Spitalul Militar, unde
„mi-au reparat timpanul pe viu, un coşmar pe care nu îl doresc nimănui“.
În
ziua următoare, s-a întors la muncă. Nici spitalul, nici Colegiul Medicilor nu
i-au oferit vreun sprijin, juridic sau psihologic. A făcut singură o plângere
penală, dar, după un an, poliţistul care se ocupa de caz a căutat-o să îi spună
că ar fi mai bine să îşi retragă plângerea, pentru că oricum agresorul era deja
condamnat în mai multe speţe. „Important e că aud“, îmi povesteşte resemnată.
Între timp, a învăţat să trateze cu mai multă empatie, calm şi sporită precauţie
situaţiile potenţial generatoare de conflict. Evită să aprindă orice scânteie
care ar putea provoca din nou violenţă fizică din partea unui aparţinător nemulţumit.
Cu violenţa verbală s-a obişnuit: „Ameninţările sunt la ordinea zilei, în
fiecare zi se ajunge la fraza: «Vă dau eu la televizor!». Ajungi să te duci cu
silă la serviciu“.
Nu
are încredere în protecţia oferită de spital. Deşi astăzi există serviciu de
pază, „este o figuraţie, hai să ne facem că facem. Când îi chemi, stau
deoparte, că şi lor le e frică“. Crede că violenţa se naşte dintr-un cumul de
frustrări: a medicului aglomerat cu zeci de pacienţi cărora nu le poate dedica
suficient timp, a familiei căreia nu i se explică întotdeauna suficient de clar
situaţia medicală.
Arte marţiale în fişa
postului
Era
o zi banală din vara lui 2013, când un strigăt de ajutor înspăimântător prin
disperare l-a făcut pe chirurgul Constantin Păncescu să iasă din camera de gardă
pe holul Spitalului Orăşenesc Gura Humorului. Strigătul aparţinea unei colege
de la laborator, o chimistă. Femeia, plăpândă şi speriată, era aşezată pe
podea, încercând neputincioasă să se ferească de pumnii unui bărbat de 30 de
ani. Păncescu a ţipat la agresor, cerându-i să o lase în pace. Bărbatul s-a
îndreptat asupra lui, vrând să îl lovească în faţă. Încercând să pareze
lovitura, chirurgul s-a ales cu o fractură de metacarpian. A mers în camera de
gardă, a apăsat butonul de panică, iar o asistentă a chemat poliţia. Poliţia a
venit după 40 de minute, deşi sediul este vizavi de spital. Între timp, medicul
reuşise să îl imobilizeze pe agresor, în timp ce oamenii din jur se uitau ca la
circ.
Cinci
luni a stat departe de sala de operaţie. A suferit două intervenţii
chirurgicale la mâna dreaptă. A făcut naveta două săptămâni la Suceava, pentru
fizioterapie, după care a mers la recuperare, la Oradea, alte cincisprezece
zile. După 25 de ani de chirurgie, „a trebuit să îmi reeduc mâna, am învăţat să
lucrez cu sechele, altă mână dreaptă nu am, din păcate, de schimb“. Încă are
dureri în fiecare zi.
Ulterior
a aflat că bărbatul care îl lovise era bolnav de schizofrenie paranoidă, aşa că,
legal, nu putea fi tras la răspundere pentru faptele sale. Spitalul nu are nici
acum un serviciu de pază permanent. Cu ajutorul butonului de panică poate fi
chemată firma de securitate cu care are contract spitalul, dar timpul de răspuns
variază. La incidentul de vara trecută, au acuzat probleme cu centrala
telefonică şi nu au intervenit în timp util. „Nimeni nu a luat măsuri, nici
conducerea de-atunci, nici cea de-acum, deşi există permanent riscul de a fi
agresat. Dacă ar fi scris în fişa mea de post că trebuie să ştiu arte marţiale,
poate că mă pregăteam.“
Picătura care a
umplut paharul
Acum
doi ani şi jumătate, Andrei Pecheanu era un tânăr stomatolog care căuta motive
să rămână în ţară. Dezamăgit de sistemul medical, nu ar fi vrut, totuşi, să îl
părăsească. Avea propriul cabinet în Galaţi şi făcea, voluntar, gărzi la
unitatea de primiri urgenţe a Spitalului Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol
Andrei“, care ducea lipsă de personal pentru urgenţele stomatologice. Tocmai ieşea
dintr-o astfel gardă, la opt dimineaţa, când a văzut un grup de aparţinători
fumând pe holurile spitalului. I-a atenţionat că gestul nu este permis. A urmat
un conflict. Iniţial verbal, apoi fizic. Pumnii primiţi în faţă de la bărbaţii
respectivi l-au convins pe medicul de 33 de ani. O lună mai târziu, se muta în
Franţa. „A fost picătura care a umplut paharul. Am zis că, dacă nu mă simt nici
măcar în siguranţă aici, nu are rost să mai rămân“, îmi povesteşte. Acum e împăcat
cu ideea. Atunci însă, l-a frustrat neputinţa sistemului care nu a ştiut să îl
apere. Paznicii spitalului nu au intervenit, deşi erau de faţă. A trebuit să
sune singur la 112 şi, până la venirea poliţiei, agresorii plecaseră deja.
Spitalul nu i-a acordat nici asistenţă juridică, nici psihologică. Poliţia a
decis să urmărească penal doar doi dintre făptaşi, deşi imaginile surprinse de
camerele de supraveghere arătau un grup mai mare. A aflat apoi că agresorii lui
erau cunoscuţi pe plan local pentru o serie de furturi. În urmă cu două luni,
procesul s-a finalizat şi cei doi au fost achitaţi. Medicul a lăsat întâmplarea
nefericită în urmă şi acum râde, povestind, de absurditatea situaţiei. În
cabinetul din sudul Franţei, se simte în siguranţă şi asta se datorează în mare
parte respectului pe care pacienţii de-acolo îl arată medicilor.
Violenţa banalizată
Dr.
Angel Trifan, şeful UPU-SMURD Galaţi, are atât de multe poveşti despre actele
de agresiune la care au fost supuşi el şi colegii săi, că ar putea oricând
scrie scenariul unui serial de acţiune. Dar pentru el s-au banalizat.
Agresiunea verbală o întâlneşte în meseria lui „zilnic sau cel puţin o dată la
două zile“. La violenţă fizică se ajunge mai rar, dar tot inacceptabil de des.
Şi-aminteşte, de pildă, când nişte aparţinători au devastat camera de
stabilizare. Aduseseră o persoană electrocutată, care nu a supravieţuit, în
ciuda eforturilor de resuscitare ale echipei de urgenţă. „Când li s-a spus că
pacientul a decedat, s-a declanşat isteria. Au spart o oglindă, o uşă, o
chiuvetă, s-au dat pumni în stânga şi în dreapta“. În altă zi, un pacient care
dorea neapărat să i se pună o perfuzie, deşi i se prescrisese alt tratament, a
lovit un stativ, care a intrat într-un monitor al funcţiilor vitale. Aparatul,
achiziţionat prin fonduri de la Banca Mondială, s-a spart. Aparatura din UPU nu
este asigurată, iar prejudiciul nu a fost recuperat. Spitalul a înaintat
proces, dar instanţa a decis că gestul pacientului nu a fost intenţionat.
Pe
ambulanţă, echipa SMURD coordonată de Trifan şi colegii lor de la Ambulanţă
întâlnesc frecvent persoane agresive, pacienţi în stare de ebrietate, rude
nervoase care se simt nedreptăţite sau gură-cască ce încearcă să „ajute“ la
intervenţiile din stradă. Acum patru ani, a făcut parte dintr-un echipaj SMURD
agresat şi sechestrat în timpul unei misiuni. Apelul făcut la 112 spunea că
pacienta se afla în comă după ce înghiţise un pumn de diazepam. La faţa
locului, au găsit o tânără care plângea pentru că îi murise bunica. „După ce
i-am luat tensiunea, pulsul, am zis că vom trimite un alt echipaj, cu o altă
competenţă şi în acel moment au început să ne bată.“ El şi rezidentul său au
fost îmbrânciţi, loviţi cu pumnii şi cu scânduri de lemn, în timp ce încercau să
iasă din curte. Când au reuşit, şi-au dat seama că asistenta rămăsese blocată
înăuntru cu pacienta, aşa că au pornit sirenele şi au chemat poliţia. După zece
minute, asistentei i s-a permis să iasă din casă. Plângerea penală s-a soluţionat
cu o amendă.
În
cadrul unei intervenţii, când au solicitat ajutorul poliţiei, răspunsul primit
a fost că echipajul nu are combustibil: terminaseră cota alocată în luna
respectivă. „Oricum, de cele mai multe ori, vin după ce conflictul este
aplanat.“ Nici în spital lucrurile nu stau mai bine: personalul care asigură
permanenţa pazei este, de multe ori, insuficient pregătit sau dotat pentru a
interveni, aşa că aşteaptă intervenţia colegilor chemaţi cu ajutorul butonului
de panică. Unitatea de primiri urgenţe este foarte expusă, deoarece accesul se
face direct din stradă, fără niciun filtru.
Trifan
crede că multe din incidentele violente apar din cauză că bolnavii nu înţeleg
anumite aspecte ale îngrijirii medicale de urgenţă. Unii ar vrea să folosească
ambulanţele ca pe taxiuri care să îi ducă la spital, alţii nu înţeleg triajul şi
vor să fie prioritatea numărul 1 de îndată ce ajung în UPU. „Vor să fie văzuţi
imediat, atunci se pune presiune asupra noastră şi suntem ameninţaţi.“ La UPU
ar fi nevoie de patru asistenţi medico-sociali, câte doi pe fiecare tură. Există
unul singur, care lucrează opt ore pe zi. Pe mai multe paliere ale medicinii de
urgenţă personalul este insuficient. Posturile sunt de mult timp blocate, din
lipsă de fonduri. Trifan şi-ar dori ca echipa lui să poată conta şi pe un
psiholog, care să ofere consiliere pentru cazurile foarte încărcate emoţional,
dar momentan fiecare trece cum poate peste experienţele traumatizante. Vorbesc
între ei, de multe ori Trifan s-a simţit împovărat de poveştile colegilor. „Eu,
asistenta şefă şi şeful de tură suntem bureţii care absorb poveştile lor, vin şi
ni se plâng nouă. Cei care încă reacţionează. Unii nici nu mai dau importanţă,
că deja face parte din cotidian.“
Paza spitalelor
Poveştile
lor sunt doar câteva dintre sutele de situaţii petrecute peste tot, zi de zi, în
care medici şi asistenţi medicali devin din salvatori victime. La locul de muncă,
agresaţi tocmai de cei pe care încearcă să îi ajute. Faptul că un pacient a
ameninţat un medic nu este o ştire suficient de şocantă pentru jurnalul de la
ora 19. Despre violenţa împotriva medicilor vorbim rar, de cele mai multe ori
când se ajunge la vătămare corporală gravă, când este pusă în pericol viaţa
medicului sau capacitatea acestuia de a-şi exercita profesia.
Primele
discuţii aprinse s-au purtat în 2007, în jurul unui proiect de ordin de
ministru realizat de Eugen Nicolăescu privind organizarea pazei în unităţile
spitaliceşti. Presa a scris atunci despre cum ministrul sănătăţii vrea să
transforme spitalele în obiective strategice. În realitate, documentul publicat
la 15 august 2008 precizează că paza spitalelor este responsabilitatea
managerului unităţii medicale. Acesta trebuie să întocmească un plan de pază
propriu, pentru care trebuie să obţină avizul poliţiei. Spitalul poate organiza
serviciul de pază intern sau apelând la serviciile unei societăţi specializate.
Ordinul conţine prevederi clare despre organizarea programului de vizite sau
accesul reprezentanţilor mass-media în spital. În ciuda prezentării lui
exagerate în mass-media la momentul respectiv, ordinul nu conţine reglementări
specifice privind dimensionarea serviciului de pază, nu îi obligă pe manageri să
asigure permanenţa serviciului de pază în spital (se poate apela şi la
serviciile unei firme de securitate, care să intervină doar în situaţiile care
impun prezenţa agenţilor de pază), iar sistemele tehnice de supraveghere video
sau cele automatizate de închidere-deschidere sunt opţionale, putând fi
asigurate dacă o permit resursele financiare ale spitalului.
Trei
ani mai târziu, Ministerul Sănătăţii iniţia un proiect de lege pentru
introducerea de circumstanţe agravante la infracţiunile de ameninţare, lovire şi
vătămare corporală săvârşite împotriva personalului medical, în timpul exercitării
atribuţiilor specifice. Legea nr. 212/2012 prevede sancţiuni mai mari pentru
agresiunile împotriva personalului medical aflat în exerciţiul funcţiunii. Sancţiunile
merg de la amendă sau pedeapsă cu închisoarea între şase luni şi doi ani pentru
ameninţări până la închisoare între trei şi 12 ani pentru vătămare corporală
gravă. Ministrul de atunci al sănătăţii, Cseke Atilla, explică: „Iniţiativa a
apărut ca urmare a înmulţirii cazurilor de violenţă împotriva personalului
medical. Dacă soluţia legislativă se aplică în mod corect şi dacă sancţiunile
aplicate vor fi reflectate corect în presă, acest fenomen poate fi oprit“. Nu
putem şti cu certitudine dacă efectul poveştilor moralizatoare a fost cel
scontat, pentru că nici ministerul, nici Colegiul Medicilor nu ţin evidenţa
faptelor de violenţă împotriva personalului medical. Cseke Atilla însuşi spune
că fenomenul este în continuare foarte răspândit, lucru pe care şi-l explică
prin reflectarea negativă a profesiei în mass-media.
Medicină „de front“
Tudor
Ciuhodaru a avut, ca deputat, mai multe iniţiative legislative şi intervenţii
privind necesitatea creării unor mecanisme pentru protejarea medicilor.
Specialist în medicina de urgenţă, Ciuhodaru spune că vorbeşte din proprie
experienţă atunci când afirmă că actualele măsuri legislative luate pentru
combaterea violenţei împotriva personalului medical sunt insuficiente şi cere
Parlamentului o nouă încadrare juridică, la ultraj, a acestor fapte, ceea ce ar
face ca pedepsele să fie crescute cu jumătate. S-ar proceda ca în cazurile în
care victima este un poliţist sau un jandarm aflat în exerciţiul funcţiunii,
iar organele abilitate s-ar autosesiza, fără să mai fie obligatorie depunerea
unei plângeri penale de către victimă. „Fenomenul este extrem de răspândit. Nu
o dată s-a întâmplat să operăm sau să asigurăm asistenţă medicală cu cuţitul la
gât ori sub presiunea unei ameninţări şi, evident, în astfel de situaţii cel
care are de pierdut, pe lângă noi, este pacientul“, spune medicul ieşean, care
mai are şi alte propuneri: instalarea de butoane de panică în UPU, prin apăsarea
cărora să fie solicitat de urgenţă un echipaj de poliţie; folosirea cartelelor
de acces în toate unităţile medicale, astfel încât să fie restricţionat
corespunzător accesul aparţinătorilor în zonele de risc, precum sălile de operaţie
sau blocurile ATI; dotarea ambulanţelor cu anumite mijloace de protecţie („măcar
sprayuri lacrimogene“).
Urgentistul
astăzi parlamentar pune fenomenul pe seama legislaţiei deficitare, care nu
descurajează astfel de comportamente violente, dar şi pe seama condiţiilor de
lucru şi supraaglomerării din sistemul medical: „După ce eşti plimbat printre
spitale sau aştepţi cu orele, nu este imposibil să îţi pierzi cumpătul. De
multe ori, medicina de urgenţă se transformă în medicină de front, nu ştii de
unde şi când se va trage“.
Şi prof. dr. Gheorghe Iana, fost manager al
Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, crede că ar trebui creată o lege
specială care să protejeze personalul medical, „cum îi protejează şi pe ceilalţi,
funcţionarii din poliţie, jandarmerie“, nu doar prin sancţiuni mai dure, ci şi
oferindu-le spitalelor mecanisme care să îi ghideze în gestionarea unor astfel
de situaţii, precum şi în prevenirea lor. „Când eram eu manager, încercam să
stau de vorbă şi cu victimele şi cu agresorii, să lămuresc lucrurile. Neexistând
o prevedere legală, nu aveam ce să fac, doar să chem jandarmii. Spitalul nu
poate face prea mult pentru un medic care este victima unei astfel de
agresiuni, ar trebui să îi acorde asistenţă juridică, suport financiar, suport
psihologic, dar, cel puţin când eram eu manager, nu exista niciun mecanism.“
Pentru
stoparea fenomenului ar mai fi nevoie, adaugă profesorul Iana, de o mai bună
organizare a sistemului de primiri urgenţe, „să creeze cât mai puţine nemulţumiri,
să evite întârzierile ambulanţelor, cozile din camerele de gardă“ şi de
informarea consistentă şi sistematică a populaţiei cu privire la modul de
derulare a activităţii în serviciul de urgenţă.
Personal insuficient şi insuficient
pregătit
Alături de medicina de urgenţă, o altă specialitate
expusă potenţialelor violenţe este psihiatria. Prof. dr. Dan Prelipceanu afirmă
că adesea sunt întâlnite cazuri de agresivitate verbală, fie din partea
bolnavilor, fie din partea familiilor, de multe ori frustrate din cauza poverii
bolii psihice. Totuşi, sunt întâlnite destul de des şi cazuri de violenţă fizică,
în special în spitalele din provincie, unde personalul este insuficient şi apar
deficienţe mai ales în transportul cazurilor grave. „Niciun membru al
personalului medical nu ar trebui să rămână singur cu un pacient psihiatric,
dar sunt multe unităţi în care o asistentă rămâne cu unul sau chiar doi pacienţi.“
Profesorul Prelipceanu crede că multe situaţii potenţial conflictuale ar putea
fi dezamorsate dacă personalul mediu ar beneficia de un training specializat în
abordarea pacienţilor cu tulburări de comportament înainte de a începe să
lucreze într-o unitate psihiatrică. Acest lucru nu se întâmplă. „Asistentele se
formează la locul de muncă. Ar trebui să existe o pregătire specifică sau măcar
o aprofundare a acestui domeniu în pregătirea lor generală.“
Soluţii fireşti pentru o problemă
comună
Comunicarea corectă cu pacientul este
principala unealtă pe care o are la dispoziţie medicul pentru a preveni actele
de violenţă în interiorul unităţii medicale, crede dr. Lucian Eva, managerul
Spitalului Clinic de Urgenţă „Prof. dr. Nicolae Oblu“ din Iaşi. Aici se
organizează periodic cursuri de comunicare cu pacientul. Eva spune că în
ultimii ani a remarcat o scădere a gesturilor violente comise de pacienţi sau
rudele lor. Deşi nu asta şi-a propus când a început să refacă circuitele
spitalului, crede că noua organizare a spitalului a ajutat foarte mult,
reducând numărul potenţialelor ciocniri şi aglomeraţia. În sectoarele critice
au fost montate camere video. De un an, la raportul de gardă se discută
cazurile critice la momentul respectiv, iar decizia luată este una comună.
„Deci se transmite acelaşi mesaj pacienţilor.“ Chiar şi-aşa, mai apar situaţii
conflictuale. În special la terapie intensivă, când rudele insistă să intre să
vadă pacientul. Lucian Eva spune însă că astfel de incidente se rezolvă cu
tact. Doar în urmă cu doi ani a avut nevoie de intervenţia firmei de pază,
pentru aplanarea unui astfel de conflict, care a rămas la stadiul de conflict
verbal. Dacă ar fi să propună o soluţie pentru întregul sistem, managerul
spitalului din Iaşi nu ar opta pentru pedepse mai dure pentru agresori, ci
pentru măsuri proactive, care să ducă la „un personal mai odihnit, mai bine plătit,
care să aibă răbdare să explice pacientului totul despre boala sa“. Legislaţia
ar trebui să le permită spitalelor să îşi plătească personalul în funcţie de
performanţă, salariile mici din prezent generând de multe ori frustrări care se
reflectă într-o comunicare deficitară cu pacienţii sau aparţinătorii, susţine
Eva.
Ce fac instituţiile
La
nivel naţional nu a fost definită o strategie pentru combaterea fenomenului
actelor de agresiune îndreptate împotriva personalului medical. Ca să existe,
ar trebui, în primul rând, luată în calcul dimensiunea problemei. Or, nimeni nu
centralizează actele de violenţă verbală şi fizică petrecute în spitale sau
cabinete. Nici ministerul de profil, nici colegiile medicilor. Conform preşedintelui
CMR, Vasile Astărăstoae, „nu există o situaţie la nivel naţional, pot spune
doar empiric că astfel de acte de agresiune se întâlnesc din ce în ce mai des“.
Şi Astărăstoae dă vina pe imaginea negativă a medicilor, propagată de
mass-media, dar şi pe numărul insuficient de medici, care generează blocaje în
comunicarea cu pacienţii: „Pacientul nu devine agresiv decât în momentul în
care medicul nu are timp să îi explice anumite lucruri“.
Potrivit preşedintelui CMR, colegiile
teritoriale le oferă medicilor agresaţi sprijin în gestionarea situaţiei.
„Colegiul teritorial face o mică anchetă şi vede de ce are nevoie acel medic:
susţinere juridică, suport psihologic. Din păcate, prea puţini medici se
adresează colegiilor. În general, medicii nu ştiu să gestioneze o astfel de
situaţie. Ei se duc la poliţie, după care îşi văd de treaba lor. Şi aflăm
deseori din presă ce s-a întâmplat.“
L-am întrebat pe profesorul Astărăstoae dacă
CMR a încercat să colaboreze cu spitalele pentru limitarea acestui fenomen, să
construiască o strategie comună: „Nu există o strategie, pentru că noi acţionăm
mereu după principiul: arde un foc, trebuie să îl stingem, iar relaţiile
colegiului cu instituţiile medicale, mai ales pe acest domeniu, sunt foarte
firave“.
Colegiul Medicilor Bucureşti şi-a propus să
realizeze, prin intermediul propriei fundaţii, un studiu pilot, pe baza a 650
de chestionare, privind agresiunile la care sunt supuşi medicii în timpul
exercitării profesiei. Potrivit prof. dr. Ioan Lascăr, preşedintele CMB,
studiul este necesar pentru înţelegerea amplorii şi faţetelor fenomenului, iar
pe baza lui vor fi propuse măsuri pentru combaterea problemei.
Nu trebuie să reinventăm roata
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii,
lucrătorii din domeniul sanitar sunt peste tot în lume la risc de a fi victima
unor acte violente. Între 8 şi 38% din profesioniştii din sănătate suferă
agresiuni fizice la un moment dat în cariera lor. Şi mai mulţi sunt ameninţaţi
sau expuşi agresivităţii verbale. Cele mai vulnerabile categorii sunt asistenţii
medicali, personalul din unităţile de primiri urgenţe şi paramedicii.
Violenţa împotriva personalului medical are
un impact negativ nu doar asupra stării fizice şi psihologice a victimelor, dar
şi asupra motivaţiei lor profesionale, afectând implicit calitatea îngrijirii şi
ducând la părăsirea sistemului de către un număr mai mare de medici. Încă din
2002, OMS a creat, alături de partenerii săi internaţionali, un cadru de lucru
pentru dezvoltarea de politici care să combată violenţa la locul de muncă în
sectorul sanitar, creionând strategii separate pentru sectorul medicinei de
urgenţă. Iniţiativa a cuprins studii comparative între ţări şi exemple ale
celor mai eficiente sisteme naţionale. Printre modelele de succes se numără
proiectul Zero tolerance zone,
derulat în Marea Britanie, şi ghidul Administraţiei SUA pentru siguranţa şi sănătatea
ocupaţională (OSHA), pentru prevenirea actelor de violenţă împotriva angajaţilor
din sănătate şi servicii sociale, realizat în 1998.
În SUA, instituţiile din domeniul medical
primesc recomandări specifice pentru crearea unui program de prevenire a violenţei
adaptat la nevoile lor. Acesta ar trebui să aibă cinci componente centrale:
definirea angajamentului managementului şi al implicării angajatului, analiza
locului de muncă, prevenţia şi controlul riscului, training despre sănătate şi
siguranţă, monitorizarea şi evaluarea programului. OSHA detaliază ce aspecte ar
trebui să urmărească managementul unei unităţi sanitare: de la sisteme de alarmă,
butoane de panică, detectoare de metal, monitorizare video şi geamuri din sticlă
antiglonţ în zonele de risc înalt (recepţie, triaj, internare), până la crearea
de „camere de siguranţă“, pe care angajaţii să le poată folosi în caz de urgenţe,
sau săli de aşteptare cu un design gândit pentru minimizarea stresului. Ghidul
OSHA se referă, de asemenea, la colaborarea cu poliţia locală şi cu procurorii,
la menţinerea de registre în care să fie notate toate incidentele violente ce
afectează personalul medical, precum şi la pregătirea unei echipe interne care
să poată interveni în caz de urgenţă.
Sistemul în care medicii sunt singuri
România nu are momentan o astfel de
strategie, pentru că discuţiile rămân încă la nivelul bunelor intenţii.
Cazurile foarte grave ajung subiect de ştiri, în vreme ce abaterile minore, cuvintele
agresive au intrat deja în cotidianul practicării medicinii în România. Atât
timp cât nicio instituţie nu va centraliza raportările actelor de violenţă,
pentru a construi o evidenţă naţională, nu vom şti ce dimensiune are problema şi
ce eforturi sunt necesare pentru a începe să o combatem. Ghidurile eficiente
amintite mai sus nu vorbesc despre sancţiuni mai dure aplicate agresorilor (o măsură
retroactivă), nici de un control mai bun al imaginii medicilor în presă (o măsură
nedemocratică). Vorbesc, în schimb, de măsuri concrete pe care le pot
implementa angajatorii din sistemul de sănătate: organizarea personalului,
amenajarea spaţiului de lucru, dotări specifice şi protocoale de management al
situaţiilor de criză sau al banalelor ciocniri cu pacienţi agresivi verbal.
Ceea ce fac, în primul rând, ghidurile britanicilor şi ale americanilor este să
le ofere medicilor şi asistenţilor medicali mecanisme menite să le compenseze
vulnerabilitatea. Şi încrederea că nu trebuie să gestioneze singuri situaţiile
violente.