Actele de violenţă verbală sau fizică împotriva medicilor, din partea pacienţilor sau a aparţinătorilor, sunt la ordinea zilei. Deja banalizate, ele nu ajung nici în jurnalul de ştiri, nici pe agenda de priorităţi a instituţiilor care ar trebui să îi protejeze pe medici. Alexandra Nistoroiu încearcă să afle de ce sunt medicii singuri în faţa agresiunilor.

"> Singuri în faţa agresiunilor - Viața Medicală
Reportaje

Singuri în faţa agresiunilor

de Alexandra NISTOROIU - oct. 22 2014
Singuri în faţa agresiunilor

Actele de violenţă verbală sau fizică împotriva medicilor, din partea pacienţilor sau a aparţinătorilor, sunt la ordinea zilei. Deja banalizate, ele nu ajung nici în jurnalul de ştiri, nici pe agenda de priorităţi a instituţiilor care ar trebui să îi protejeze pe medici. Alexandra Nistoroiu încearcă să afle de ce sunt medicii singuri în faţa agresiunilor.

   „Îmi este teamă şi acum, nu este nimeni în siguranţă.“ Au trecut aproape 20 de ani de când, pe holul spitalului în care lucrează şi astăzi, Laurei Carasava i-a spart timpanul tatăl unui pacient. Dr. Carasava este pediatru la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“ Bucureşti. S-a străduit de-atunci să îşi scoată din minte incidentul, dar frecvenţa mare a insultelor şi ameninţărilor adresate personalului medical face imposibilă uitarea. S-a întâmplat pe secţia de pediatrie. A atenţionat un aparţinător că nu are voie să scuipe seminţe pe holul spitalului. Se învinovăţeşte că a folosit un ton prea didactic, prea poruncitor. Individul s-a năpustit asupra ei şi a început s-o lovească puternic cu pumnii. A lăsat-o aproape leşinată de durere, la pământ. Nimeni nu a sărit în apărarea ei. La acel moment, nu exista pază în spital, iar poliţia a venit abia după ce aparţinătorul fugise cu copil cu tot, pe care l-a smuls de la perfuzie. Ea a fost dusă de urgenţă la Spitalul Militar, unde „mi-au reparat timpanul pe viu, un coşmar pe care nu îl doresc nimănui“.
   În ziua următoare, s-a întors la muncă. Nici spitalul, nici Colegiul Medicilor nu i-au oferit vreun sprijin, juridic sau psihologic. A făcut singură o plângere penală, dar, după un an, poliţistul care se ocupa de caz a căutat-o să îi spună că ar fi mai bine să îşi retragă plângerea, pentru că oricum agresorul era deja condamnat în mai multe speţe. „Important e că aud“, îmi povesteşte resemnată. Între timp, a învăţat să trateze cu mai multă empatie, calm şi sporită precauţie situaţiile potenţial generatoare de conflict. Evită să aprindă orice scânteie care ar putea provoca din nou violenţă fizică din partea unui aparţinător nemulţumit. Cu violenţa verbală s-a obişnuit: „Ameninţările sunt la ordinea zilei, în fiecare zi se ajunge la fraza: «Vă dau eu la televizor!». Ajungi să te duci cu silă la serviciu“.
   Nu are încredere în protecţia oferită de spital. Deşi astăzi există serviciu de pază, „este o figuraţie, hai să ne facem că facem. Când îi chemi, stau deoparte, că şi lor le e frică“. Crede că violenţa se naşte dintr-un cumul de frustrări: a medicului aglomerat cu zeci de pacienţi cărora nu le poate dedica suficient timp, a familiei căreia nu i se explică întotdeauna suficient de clar situaţia medicală.

 

Arte marţiale în fişa postului

 

   Era o zi banală din vara lui 2013, când un strigăt de ajutor înspăimântător prin disperare l-a făcut pe chirurgul Constantin Păncescu să iasă din camera de gardă pe holul Spitalului Orăşenesc Gura Humorului. Strigătul aparţinea unei colege de la laborator, o chimistă. Femeia, plăpândă şi speriată, era aşezată pe podea, încercând neputincioasă să se ferească de pumnii unui bărbat de 30 de ani. Păncescu a ţipat la agresor, cerându-i să o lase în pace. Bărbatul s-a îndreptat asupra lui, vrând să îl lovească în faţă. Încercând să pareze lovitura, chirurgul s-a ales cu o fractură de metacarpian. A mers în camera de gardă, a apăsat butonul de panică, iar o asistentă a chemat poliţia. Poliţia a venit după 40 de minute, deşi sediul este vizavi de spital. Între timp, medicul reuşise să îl imobilizeze pe agresor, în timp ce oamenii din jur se uitau ca la circ.
   Cinci luni a stat departe de sala de operaţie. A suferit două intervenţii chirurgicale la mâna dreaptă. A făcut naveta două săptămâni la Suceava, pentru fizioterapie, după care a mers la recuperare, la Oradea, alte cincisprezece zile. După 25 de ani de chirurgie, „a trebuit să îmi reeduc mâna, am învăţat să lucrez cu sechele, altă mână dreaptă nu am, din păcate, de schimb“. Încă are dureri în fiecare zi.
   Ulterior a aflat că bărbatul care îl lovise era bolnav de schizofrenie paranoidă, aşa că, legal, nu putea fi tras la răspundere pentru faptele sale. Spitalul nu are nici acum un serviciu de pază permanent. Cu ajutorul butonului de panică poate fi chemată firma de securitate cu care are contract spitalul, dar timpul de răspuns variază. La incidentul de vara trecută, au acuzat probleme cu centrala telefonică şi nu au intervenit în timp util. „Nimeni nu a luat măsuri, nici conducerea de-atunci, nici cea de-acum, deşi există permanent riscul de a fi agresat. Dacă ar fi scris în fişa mea de post că trebuie să ştiu arte marţiale, poate că mă pregăteam.“

 

Picătura care a umplut paharul

 

   Acum doi ani şi jumătate, Andrei Pecheanu era un tânăr stomatolog care căuta motive să rămână în ţară. Dezamăgit de sistemul medical, nu ar fi vrut, totuşi, să îl părăsească. Avea propriul cabinet în Galaţi şi făcea, voluntar, gărzi la unitatea de primiri urgenţe a Spitalului Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei“, care ducea lipsă de personal pentru urgenţele stomatologice. Tocmai ieşea dintr-o astfel gardă, la opt dimineaţa, când a văzut un grup de aparţinători fumând pe holurile spitalului. I-a atenţionat că gestul nu este permis. A urmat un conflict. Iniţial verbal, apoi fizic. Pumnii primiţi în faţă de la bărbaţii respectivi l-au convins pe medicul de 33 de ani. O lună mai târziu, se muta în Franţa. „A fost picătura care a umplut paharul. Am zis că, dacă nu mă simt nici măcar în siguranţă aici, nu are rost să mai rămân“, îmi povesteşte. Acum e împăcat cu ideea. Atunci însă, l-a frustrat neputinţa sistemului care nu a ştiut să îl apere. Paznicii spitalului nu au intervenit, deşi erau de faţă. A trebuit să sune singur la 112 şi, până la venirea poliţiei, agresorii plecaseră deja. Spitalul nu i-a acordat nici asistenţă juridică, nici psihologică. Poliţia a decis să urmărească penal doar doi dintre făptaşi, deşi imaginile surprinse de camerele de supraveghere arătau un grup mai mare. A aflat apoi că agresorii lui erau cunoscuţi pe plan local pentru o serie de furturi. În urmă cu două luni, procesul s-a finalizat şi cei doi au fost achitaţi. Medicul a lăsat întâmplarea nefericită în urmă şi acum râde, povestind, de absurditatea situaţiei. În cabinetul din sudul Franţei, se simte în siguranţă şi asta se datorează în mare parte respectului pe care pacienţii de-acolo îl arată medicilor.

 

Violenţa banalizată

 

   Dr. Angel Trifan, şeful UPU-SMURD Galaţi, are atât de multe poveşti despre actele de agresiune la care au fost supuşi el şi colegii săi, că ar putea oricând scrie scenariul unui serial de acţiune. Dar pentru el s-au banalizat. Agresiunea verbală o întâlneşte în meseria lui „zilnic sau cel puţin o dată la două zile“. La violenţă fizică se ajunge mai rar, dar tot inacceptabil de des. Şi-aminteşte, de pildă, când nişte aparţinători au devastat camera de stabilizare. Aduseseră o persoană electrocutată, care nu a supravieţuit, în ciuda eforturilor de resuscitare ale echipei de urgenţă. „Când li s-a spus că pacientul a decedat, s-a declanşat isteria. Au spart o oglindă, o uşă, o chiuvetă, s-au dat pumni în stânga şi în dreapta“. În altă zi, un pacient care dorea neapărat să i se pună o perfuzie, deşi i se prescrisese alt tratament, a lovit un stativ, care a intrat într-un monitor al funcţiilor vitale. Aparatul, achiziţionat prin fonduri de la Banca Mondială, s-a spart. Aparatura din UPU nu este asigurată, iar prejudiciul nu a fost recuperat. Spitalul a înaintat proces, dar instanţa a decis că gestul pacientului nu a fost intenţionat.
   Pe ambulanţă, echipa SMURD coordonată de Trifan şi colegii lor de la Ambulanţă întâlnesc frecvent persoane agresive, pacienţi în stare de ebrietate, rude nervoase care se simt nedreptăţite sau gură-cască ce încearcă să „ajute“ la intervenţiile din stradă. Acum patru ani, a făcut parte dintr-un echipaj SMURD agresat şi sechestrat în timpul unei misiuni. Apelul făcut la 112 spunea că pacienta se afla în comă după ce înghiţise un pumn de diazepam. La faţa locului, au găsit o tânără care plângea pentru că îi murise bunica. „După ce i-am luat tensiunea, pulsul, am zis că vom trimite un alt echipaj, cu o altă competenţă şi în acel moment au început să ne bată.“ El şi rezidentul său au fost îmbrânciţi, loviţi cu pumnii şi cu scânduri de lemn, în timp ce încercau să iasă din curte. Când au reuşit, şi-au dat seama că asistenta rămăsese blocată înăuntru cu pacienta, aşa că au pornit sirenele şi au chemat poliţia. După zece minute, asistentei i s-a permis să iasă din casă. Plângerea penală s-a soluţionat cu o amendă.
   În cadrul unei intervenţii, când au solicitat ajutorul poliţiei, răspunsul primit a fost că echipajul nu are combustibil: terminaseră cota alocată în luna respectivă. „Oricum, de cele mai multe ori, vin după ce conflictul este aplanat.“ Nici în spital lucrurile nu stau mai bine: personalul care asigură permanenţa pazei este, de multe ori, insuficient pregătit sau dotat pentru a interveni, aşa că aşteaptă interven­ţia colegilor chemaţi cu ajutorul butonului de panică. Unitatea de primiri urgenţe este foarte expusă, deoarece accesul se face direct din stradă, fără niciun filtru.
   Trifan crede că multe din incidentele violente apar din cauză că bolnavii nu înţeleg anumite aspecte ale îngrijirii medicale de urgenţă. Unii ar vrea să folosească ambulanţele ca pe taxiuri care să îi ducă la spital, alţii nu înţeleg triajul şi vor să fie prioritatea numărul 1 de îndată ce ajung în UPU. „Vor să fie văzuţi imediat, atunci se pune presiune asupra noastră şi suntem ameninţaţi.“ La UPU ar fi nevoie de patru asistenţi medico-sociali, câte doi pe fiecare tură. Există unul singur, care lucrează opt ore pe zi. Pe mai multe paliere ale medicinii de urgenţă personalul este insuficient. Posturile sunt de mult timp blocate, din lipsă de fonduri. Trifan şi-ar dori ca echipa lui să poată conta şi pe un psiholog, care să ofere consiliere pentru cazurile foarte încărcate emoţional, dar momentan fiecare trece cum poate peste experienţele traumatizante. Vorbesc între ei, de multe ori Trifan s-a simţit împovărat de poveştile colegilor. „Eu, asistenta şefă şi şeful de tură suntem bureţii care absorb poveştile lor, vin şi ni se plâng nouă. Cei care încă reacţionează. Unii nici nu mai dau importanţă, că deja face parte din cotidian.“

 

Paza spitalelor

 

   Poveştile lor sunt doar câteva dintre sutele de situaţii petrecute peste tot, zi de zi, în care medici şi asistenţi medicali devin din salvatori victime. La locul de muncă, agresaţi tocmai de cei pe care încearcă să îi ajute. Faptul că un pacient a ameninţat un medic nu este o ştire suficient de şocantă pentru jurnalul de la ora 19. Despre violenţa împotriva medicilor vorbim rar, de cele mai multe ori când se ajunge la vătămare corporală gravă, când este pusă în pericol viaţa medicului sau capacitatea acestuia de a-şi exercita profesia.
   Primele discuţii aprinse s-au purtat în 2007, în jurul unui proiect de ordin de ministru realizat de Eugen Nicolăescu privind organizarea pazei în unităţile spitaliceşti. Presa a scris atunci despre cum ministrul sănătăţii vrea să transforme spitalele în obiective strategice. În realitate, documentul publicat la 15 august 2008 precizează că paza spitalelor este responsabilitatea managerului unităţii medicale. Acesta trebuie să întocmească un plan de pază propriu, pentru care trebuie să obţină avizul poliţiei. Spitalul poate organiza serviciul de pază intern sau apelând la serviciile unei societăţi specializate. Ordinul conţine prevederi clare despre organizarea programului de vizite sau accesul reprezentanţilor mass-media în spital. În ciuda prezentării lui exagerate în mass-media la momentul respectiv, ordinul nu conţine reglementări specifice privind dimensionarea serviciului de pază, nu îi obligă pe manageri să asigure permanenţa serviciului de pază în spital (se poate apela şi la serviciile unei firme de securitate, care să intervină doar în situaţiile care impun prezenţa agenţilor de pază), iar sistemele tehnice de supraveghere video sau cele automatizate de închidere-deschidere sunt opţionale, putând fi asigurate dacă o permit resursele financiare ale spitalului.
   Trei ani mai târziu, Ministerul Sănătăţii iniţia un proiect de lege pentru introducerea de circumstanţe agravante la infracţiunile de ameninţare, lovire şi vătămare corporală săvârşite împotriva personalului medical, în timpul exercitării atribuţiilor specifice. Legea nr. 212/2012 prevede sancţiuni mai mari pentru agresiunile împotriva personalului medical aflat în exerciţiul funcţiunii. Sancţiunile merg de la amendă sau pedeapsă cu închisoarea între şase luni şi doi ani pentru ameninţări până la închisoare între trei şi 12 ani pentru vătămare corporală gravă. Ministrul de atunci al sănătăţii, Cseke Atilla, explică: „Iniţiativa a apărut ca urmare a înmulţirii cazurilor de violenţă împotriva personalului medical. Dacă soluţia legis­lativă se aplică în mod corect şi dacă sancţiunile aplicate vor fi reflectate corect în presă, acest fenomen poate fi oprit“. Nu putem şti cu certitudine dacă efectul poveştilor moralizatoare a fost cel scontat, pentru că nici ministerul, nici Colegiul Medicilor nu ţin evidenţa faptelor de violenţă împotriva personalului medical. Cseke Atilla însuşi spune că fenomenul este în continuare foarte răspândit, lucru pe care şi-l explică prin reflectarea negativă a profesiei în mass-media.

 

Medicină „de front“

 

   Tudor Ciuhodaru a avut, ca deputat, mai multe iniţiative legislative şi intervenţii privind necesitatea creării unor mecanisme pentru protejarea medicilor. Specialist în medicina de urgenţă, Ciuhodaru spune că vorbeşte din proprie experienţă atunci când afirmă că actualele măsuri legislative luate pentru combaterea violenţei împotriva personalului medical sunt insuficiente şi cere Parlamentului o nouă încadrare juridică, la ultraj, a acestor fapte, ceea ce ar face ca pedepsele să fie crescute cu jumătate. S-ar proceda ca în cazurile în care victima este un poliţist sau un jandarm aflat în exerciţiul funcţiunii, iar organele abilitate s-ar autosesiza, fără să mai fie obligatorie depunerea unei plângeri penale de către victimă. „Fenomenul este extrem de răspândit. Nu o dată s-a întâmplat să operăm sau să asigurăm asistenţă medicală cu cuţitul la gât ori sub presiunea unei ameninţări şi, evident, în astfel de situaţii cel care are de pierdut, pe lângă noi, este pacientul“, spune medicul ieşean, care mai are şi alte propuneri: instalarea de butoane de panică în UPU, prin apăsarea cărora să fie solicitat de urgenţă un echipaj de poliţie; folosirea cartelelor de acces în toate unităţile medicale, astfel încât să fie restricţionat corespunzător accesul aparţinătorilor în zonele de risc, precum sălile de operaţie sau blocurile ATI; dotarea ambulanţelor cu anumite mijloace de protecţie („măcar sprayuri lacrimogene“).
   Urgentistul astăzi parlamentar pune fenomenul pe seama legislaţiei deficitare, care nu descurajează astfel de comportamente violente, dar şi pe seama condiţiilor de lucru şi supraaglomerării din sistemul medical: „După ce eşti plimbat printre spitale sau aştepţi cu orele, nu este imposibil să îţi pierzi cumpătul. De multe ori, medicina de urgenţă se transformă în medicină de front, nu ştii de unde şi când se va trage“.
   Şi prof. dr. Gheorghe Iana, fost manager al Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, crede că ar trebui creată o lege specială care să protejeze personalul medical, „cum îi protejează şi pe ceilalţi, funcţionarii din poliţie, jandarmerie“, nu doar prin sancţiuni mai dure, ci şi oferindu-le spitalelor mecanisme care să îi ghideze în gestionarea unor astfel de situaţii, precum şi în prevenirea lor. „Când eram eu manager, încercam să stau de vorbă şi cu victimele şi cu agresorii, să lămuresc lucrurile. Neexistând o prevedere legală, nu aveam ce să fac, doar să chem jandarmii. Spitalul nu poate face prea mult pentru un medic care este victima unei astfel de agresiuni, ar trebui să îi acorde asistenţă juridică, suport financiar, suport psihologic, dar, cel puţin când eram eu manager, nu exista niciun mecanism.“
   Pentru stoparea fenomenului ar mai fi nevoie, adaugă profesorul Iana, de o mai bună organizare a sistemului de primiri urgenţe, „să creeze cât mai puţine nemulţumiri, să evite întârzierile ambulanţelor, cozile din camerele de gardă“ şi de informarea consistentă şi sistematică a populaţiei cu privire la modul de derulare a activităţii în serviciul de urgenţă.

 

Personal insuficient şi insuficient pregătit

 

   Alături de medicina de urgenţă, o altă specialitate expusă potenţialelor violenţe este psihiatria. Prof. dr. Dan Prelipceanu afirmă că adesea sunt întâlnite cazuri de agresivitate verbală, fie din partea bolnavilor, fie din partea familiilor, de multe ori frustrate din cauza poverii bolii psihice. Totuşi, sunt întâlnite destul de des şi cazuri de violenţă fizică, în special în spitalele din provincie, unde personalul este insuficient şi apar deficienţe mai ales în transportul cazurilor grave. „Niciun membru al personalului medical nu ar trebui să rămână singur cu un pacient psihiatric, dar sunt multe unităţi în care o asistentă rămâne cu unul sau chiar doi pacienţi.“ Profesorul Prelipceanu crede că multe situaţii potenţial conflictuale ar putea fi dezamorsate dacă personalul mediu ar beneficia de un training specializat în abordarea pacienţilor cu tulburări de comportament înainte de a începe să lucreze într-o unitate psihiatrică. Acest lucru nu se întâmplă. „Asistentele se formează la locul de muncă. Ar trebui să existe o pregătire specifică sau măcar o aprofundare a acestui domeniu în pregătirea lor generală.“

 

Soluţii fireşti pentru o problemă comună

 

   Comunicarea corectă cu pacientul este principala unealtă pe care o are la dispoziţie medicul pentru a preveni actele de violenţă în interiorul unităţii medicale, crede dr. Lucian Eva, managerul Spitalului Clinic de Urgenţă „Prof. dr. Nicolae Oblu“ din Iaşi. Aici se organizează periodic cursuri de comunicare cu pacientul. Eva spune că în ultimii ani a remarcat o scădere a gesturilor violente comise de pacienţi sau rudele lor. Deşi nu asta şi-a propus când a început să refacă circuitele spitalului, crede că noua organizare a spitalului a ajutat foarte mult, reducând numărul potenţialelor ciocniri şi aglomeraţia. În sectoarele critice au fost montate camere video. De un an, la raportul de gardă se discută cazurile critice la momentul respectiv, iar decizia luată este una comună. „Deci se transmite acelaşi mesaj pacienţilor.“ Chiar şi-aşa, mai apar situaţii conflictuale. În special la terapie intensivă, când rudele insistă să intre să vadă pacientul. Lucian Eva spune însă că astfel de incidente se rezolvă cu tact. Doar în urmă cu doi ani a avut nevoie de intervenţia firmei de pază, pentru aplanarea unui astfel de conflict, care a rămas la stadiul de conflict verbal. Dacă ar fi să propună o soluţie pentru întregul sistem, managerul spitalului din Iaşi nu ar opta pentru pedepse mai dure pentru agresori, ci pentru măsuri proactive, care să ducă la „un personal mai odihnit, mai bine plătit, care să aibă răbdare să explice pacientului totul despre boala sa“. Legislaţia ar trebui să le permită spitalelor să îşi plătească personalul în funcţie de performanţă, salariile mici din prezent generând de multe ori frustrări care se reflectă într-o comunicare deficitară cu pacienţii sau aparţinătorii, susţine Eva.

 

Ce fac instituţiile

 

La nivel naţional nu a fost definită o strategie pentru combaterea fenomenului actelor de agresiune îndreptate împotriva personalului medical. Ca să existe, ar trebui, în primul rând, luată în calcul dimensiunea problemei. Or, nimeni nu centralizează actele de violenţă verbală şi fizică petrecute în spitale sau cabinete. Nici ministerul de profil, nici colegiile medicilor. Conform preşedintelui CMR, Vasile Astărăstoae, „nu există o situaţie la nivel naţional, pot spune doar empiric că astfel de acte de agresiune se întâlnesc din ce în ce mai des“. Şi Astărăstoae dă vina pe imaginea negativă a medicilor, propagată de mass-media, dar şi pe numărul insuficient de medici, care generează blocaje în comunicarea cu pacienţii: „Pacientul nu devine agresiv decât în momentul în care medicul nu are timp să îi explice anumite lucruri“.
   Potrivit preşedintelui CMR, colegiile teritoriale le oferă medicilor agresaţi sprijin în gestionarea situaţiei. „Colegiul teritorial face o mică anchetă şi vede de ce are nevoie acel medic: susţinere juridică, suport psihologic. Din păcate, prea puţini medici se adresează colegiilor. În general, medicii nu ştiu să gestioneze o astfel de situaţie. Ei se duc la poliţie, după care îşi văd de treaba lor. Şi aflăm deseori din presă ce s-a întâmplat.“
   L-am întrebat pe profesorul Astărăstoae dacă CMR a încercat să colaboreze cu spitalele pentru limitarea acestui fenomen, să construiască o strategie comună: „Nu există o strategie, pentru că noi acţionăm mereu după principiul: arde un foc, trebuie să îl stingem, iar relaţiile colegiului cu instituţiile medicale, mai ales pe acest domeniu, sunt foarte firave“.
   Colegiul Medicilor Bucureşti şi-a propus să realizeze, prin intermediul propriei fundaţii, un studiu pilot, pe baza a 650 de chestionare, privind agresiunile la care sunt supuşi medicii în timpul exercitării profesiei. Potrivit prof. dr. Ioan Lascăr, preşedintele CMB, studiul este necesar pentru înţelegerea amplorii şi faţetelor fenomenului, iar pe baza lui vor fi propuse măsuri pentru combaterea problemei.

 

Nu trebuie să reinventăm roata

 

   Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, lucrătorii din domeniul sanitar sunt peste tot în lume la risc de a fi victima unor acte violente. Între 8 şi 38% din profesioniştii din sănătate suferă agresiuni fizice la un moment dat în cariera lor. Şi mai mulţi sunt ameninţaţi sau expuşi agresivităţii verbale. Cele mai vulnerabile categorii sunt asistenţii medicali, personalul din unităţile de primiri urgenţe şi paramedicii.
   Violenţa împotriva personalului medical are un impact negativ nu doar asupra stării fizice şi psihologice a victimelor, dar şi asupra motivaţiei lor profesionale, afectând implicit calitatea îngrijirii şi ducând la părăsirea sistemului de către un număr mai mare de medici. Încă din 2002, OMS a creat, alături de partenerii săi internaţionali, un cadru de lucru pentru dezvoltarea de politici care să combată violenţa la locul de muncă în sectorul sanitar, creionând strategii separate pentru sectorul medicinei de urgenţă. Iniţiativa a cuprins studii comparative între ţări şi exemple ale celor mai eficiente sisteme naţionale. Printre modelele de succes se numără proiectul Zero tolerance zone, derulat în Marea Britanie, şi ghidul Administraţiei SUA pentru siguranţa şi sănătatea ocupaţională (OSHA), pentru prevenirea actelor de violenţă împotriva angajaţilor din sănătate şi servicii sociale, realizat în 1998.
   În SUA, instituţiile din domeniul medical primesc recomandări specifice pentru crearea unui program de prevenire a violenţei adaptat la nevoile lor. Acesta ar trebui să aibă cinci componente centrale: definirea angajamentului managementului şi al implicării angajatului, analiza locului de muncă, prevenţia şi controlul riscului, training despre sănătate şi siguranţă, monitorizarea şi evaluarea programului. OSHA detaliază ce aspecte ar trebui să urmărească managementul unei unităţi sanitare: de la sisteme de alarmă, butoane de panică, detectoare de metal, monitorizare video şi geamuri din sticlă antiglonţ în zonele de risc înalt (recepţie, triaj, internare), până la crearea de „camere de siguranţă“, pe care angajaţii să le poată folosi în caz de urgenţe, sau săli de aşteptare cu un design gândit pentru minimizarea stresului. Ghidul OSHA se referă, de asemenea, la colaborarea cu poliţia locală şi cu procurorii, la menţinerea de registre în care să fie notate toate incidentele violente ce afectează personalul medical, precum şi la pregătirea unei echipe interne care să poată interveni în caz de urgenţă.

 

Sistemul în care medicii sunt singuri

 

   România nu are momentan o astfel de strategie, pentru că discuţiile rămân încă la nivelul bunelor intenţii. Cazurile foarte grave ajung subiect de ştiri, în vreme ce abaterile minore, cuvintele agresive au intrat deja în cotidianul practicării medicinii în România. Atât timp cât nicio instituţie nu va centraliza raportările actelor de violenţă, pentru a construi o evidenţă naţională, nu vom şti ce dimensiune are problema şi ce eforturi sunt necesare pentru a începe să o combatem. Ghidurile eficiente amintite mai sus nu vorbesc despre sancţiuni mai dure aplicate agresorilor (o măsură retroactivă), nici de un control mai bun al imaginii medicilor în presă (o măsură nedemocratică). Vorbesc, în schimb, de măsuri concrete pe care le pot implementa angajatorii din sistemul de sănătate: organizarea personalului, amenajarea spaţiului de lucru, dotări specifice şi protocoale de management al situaţiilor de criză sau al banalelor ciocniri cu pacienţi agresivi verbal. Ceea ce fac, în primul rând, ghidurile britanicilor şi ale americanilor este să le ofere medicilor şi asistenţilor medicali mecanisme menite să le compenseze vulnerabilitatea. Şi încrederea că nu trebuie să gestioneze singuri situaţiile violente.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe